Ştiinţele dure sunt ştiinţe numai parţial cognitive

Ca exemplu quintesenţial de ştiinţă dură vreau să consider mecanica ondulatorie (sau cuantică). Drept criteriu pentru definirea ştiinţelor cognitive, pentru a fi în pas cu timpul, ar trebui poate să recurg la taxonomia propusă de către americanul George Armitage Miller. Îmi reamintesc că în deceniul 1960 la noi, George A. Miller era citat, abundent şi precis, într-un text ingineresc modern alcătuit de absolvenţi şi profesori ai Politehnicii din Bucureşti. Ce vremuri pline de speranţă au fost acelea ! Dar nu voi utiliza aici ajutorul lui George A. Miller, ci voi recurge la un text întemeietor cu mult mai vechi, legat intim de cultura noastră la intrarea în Epistema modernă (începutul secolului XIX). Este un faimos eseu despre cunoaştere compus de filosoful englez John Locke, eseu tradus şi pe franţuzeşte de către Ideologul primar Condillac. Aşa cum a demonstrat cărturarul nostru George Băiculescu, ale cărui texte au fost arse la ordine alogenocominterniste (copiii acelor alogenocominternişti care au dat ordine, extrem de sever aplicate, să fie arse cărţile fondatoare al ideologiei naţionalismului românesc, au revenit la putere după „revoluţia din decembrie 1989”), cărţile Ideologului primar Condillac erau folosite ca Bibliografie în Şcoala de la Sfântu Sava. George Băiculescu a fost mentorul ideologic al academicianului Alexandru Duţu, membru fondator al Fundaţiei Europene Titulescu. În filosofia lui John Locke, intuiţia, demonstraţia şi aprehensiunea erau prezentate drept modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. După cum aserta fizicianul danez Niels Bohr, intuiţia nu trebuie să fie luată în consideraţie în fizica nouă ! Este un prim motiv pentru care trebuie să considerăm că ştiinţa dură chemată mecanica ondulatorie sau cuantică nu are dreptul deplin să fie considerată totalmente o ştiinţă cognitivă. Dar mai există cel puţin încă un motiv. Aprehensiunea ca modalitate de cunoaştere este considerată exclusiv în domeniul fenomenologic. Care se deosebeşte radical de domeniul numenal, acolo unde se aplică îndeobşte mecanica ondulatorie. În fine, rămâne demonstraţia pentru această ştiinţă dură ! Cel de al treilea motiv ce reduce suplimentar intersecţia între ştiinţele cognitive şi mecanica cuantică este faptul că principial trebuie să excludem demonstraţiile de tip ostensiv în ştiinţele dure. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/17/24-de-ani-de-post-revolutie/
Titus Filipas

Cine scrie codurile, stăpâneşte lumea!

Distanţa semantică este o metaforă utilizată pentru “relaţionare” (relatedness). Sincer, nu-mi place barbarismul acesta. Unicul avantaj, pe care l-a propus ideologul eclectic Maine de Biran (ce l-a influenţat pe Camil Petrescu în Jocul ielelor), este că ne scapă –dar nu prea elegant- de grija unei substanţe metafizice. Reamintesc dualismul cartezian Trup şi Suflet care propunea spre grija noastră două substanţe metafizice. În perioada comunistă de la noi, doar filosoful Adrian Rogoz a îndrăznit să vorbească despre dualismul cartezian în CPŞF. Acum, este un termen la modă. Dar şi mai vechi, atunci când românii achiziţionau Epistema modernă la începutul secolului XIX –vezi studiul lui George Băiculescu, mentorul academicianului Alexandru Duţu de care îl desparte doar o generaţie- ei adoptă implicit şi dualismul cartezian. Pentru că Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy credeau sincer în el. Mai tînărul Maine de Biran, care incontestabil aparţinea iniţial aceluiaşi grup de Ideologi primari, are primele dubii. Astfel, Maine de Biran renunţă la Conştiinţă ca substanţă metafizică şi o consideră drept un grup de “relaţionări”. Oricum, concepţia este de mare curaj intelectual şi este folosită azi pentru scrierea codurilor. Iar cine scrie codurile, stăpâneşte lumea ! Trebuie să introducem ideea aceasta –concretizată prin programare- încă din ciclul preşcolar în învăţământul din România.
Titus Filipas

dacă …, dacă …,

Eu cred că va fi totalmente inutil pentru binele României faptul că USL va câştiga zdrobitor alegerile din 9 decembrie, dacă …, dacă …, nu va exista şi o refocalizare volitivă, o refocalizare cu voinţă, asupra chestiunilor culturale în România. Pentru că prima focalizare cu voinţă şi putere s-a întâmplat la momentul bizareriei chemată „Jurnalul de la Păltiniş”. Într-adevăr, recomandarea cea mai solidă dată pentru alegerea lui Traian Băsescu drept „preşedinte jucător” al României provine de la culturnicii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, personaje din „Jurnalul de la Păltiniş”. Spuneam că după exprimarea opiniilor mele categoric non-portocalii la arestarea domnului Adrian Năstase, am fost înjurat de cineva care semnează „Mircea Popescu” pe portalul http://polimedia.us/fain/politica Având ca punct de start numele „Mircea Popescu”, am investigat cu multă atenţie portalul. N-am fost prea surprins să constat din nou că Andrei Pleşu este un personaj laş. N-are curajul să înjure direct pe cineva care nu-i convine în opinii, ci năimeşte pe altcineva, în cazul acesta pe un altminteri totalmente insignifiant personaj „Mircea Popescu”. O schimbare categorică şi decisivă de „Proiect pentru România” necesită atât o schimbare intelectualistă, cât şi o schimbare voluntaristă, vezi ce scrie în Ideologia sa de promovare a paradigmei thermidoriene nobilul conte Antoine Destutt de Tracy, care a fost atât Mentorul lui Thomas Jefferson, cât şi Mentorul primilor noştri ideologi naţionalişti romantici (vezi ce scrie George Băiculescu).
Titus Filipas