Creaţia maximă a secolului XIX românesc ?

Nu „Independenţa naţională”, loc comun de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub atentă supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de către  domnul Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, când Profesorul sublinia  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică pentru  cultura română. Definiţi ca “poporeni”,  nu acordăm multă atenţie,  nici nu dăm prea multă valoare, constatării faptului  că  Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Să ne amintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la excepţional  la exponenţial, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! (Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.)

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism bizantin din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului turbulent Pazvante s-a  produs la anul 1828. De la acel moment, geniul românesc se manifestă pe tot secolul XIX în primul rând ca  o generativitate gramaticală.  Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate.

După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească. Am tradus aici prin sintagma „paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum frecvent prin mijlocirea sintagmei „nuts and bolts”. De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub tensiunea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliad la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în cartea de memorialistică intitulată „Echilibru între antiteze”.Titus Filipas