Ce rapid, eficient şi concertat acţionează duşmanii rumânilor*!

“Mircea Arman, noul redactor-șef al revistei Tribuna, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România” http://citynews.ro/eveniment/mircea-arman-noul-redactor-sef-al-revistei-tribuna-exclus-din-uniunea-scriitorilor-din *vezi semnificaţia cuvântului „rumân” la Ioan Eliade Rădulescu în textul ideologic fundamental Echilibrul între antiteze, precum şi la G. Călinescu în romanul Scrinul negru.
Titus Filipas

Aspecte regaliene în dictaturile Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu

Mai întâi să spunem că definiţia cuvântului „regalian” din DEX, (vezi  http://dexonline.ro/search.php?cuv=regalian ), este restrânsă excesiv, fiind menţinută doar în starea particularizată. Incompletitudinea şi tautologia lipsesc definiţia de acurateţe. Intervenim, completând.

Adjectivul “regalian”  este un termen format de la cuvântul latin  rex, regis, el fiind ataşat de atributul suveranităţii statului, indiferent de faptul dacă statul este organizat ca monarhie (“L’Etat c’est moi”), ori ca republică (puterea este a poporului). Întrucât statul deţine monopolul violenţei legitime (vezi Leviatanul  lui Thomas Hobbes, http://en.wikipedia.org/wiki/Leviathan_(book) ), atunci prerogativele lui legitime  sunt adesea identificate cu domeniile unde folosirea forţei în impunerea legii şi normelor este justificată. Funcţiile îndeplinite de stat în aceste domenii se numesc « funcţii regaliene* ». Minimalist ori liberal considerate, acestea sunt :

1/Asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi apărare. 

2/ Asigurarea securităţii interne a statului şi a ordinii publice.

3/ Definirea dreptului şi furnizarea justiţiei. 

Sigur că ar fi fost necesar să începem expunerea noastră cu  dictatura carlistă. Dar întrucât regele Carol al II-lea a neglijat asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi o politică de apărare (Carol al II-lea era suficient de inteligent ca să îl blameze pentru aceste deficienţe pe Nicolae Titulescu), de asemenea el a recurs la execuţii sumare în “păstrarea ordinii publice”, considerăm că acest rege a abdicat de la exercitarea drepturilor regaliene absolut legitime. Trebuie să spunem în mod expres că legitimitatea drepturilor sale provenea din adhocraţie, adică din hotărârea Divanurilor ad-hoc din secolul XIX care au precedat Unirea cea mică.

Acelaşi respect pentru personajul European  important care a fost Mihai Viteazul îi domina pe  dictatorii Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu.

Dacă discutăm despre dictatura lui Ion Antonescu, trebuie să începem cu acea repunere în discurs a sursei de legitimitate pentru  drepturile regaliene după crearea statului numit, poate superficial,  România Mare, deşi era numai un fragment al marelui proiect Romania Neoaquistica iniţiat la 1600  de Mihai Viteazul. Dar el nu era un proiect spontan românesc, ci un proiect european, un proiect extraordinar de bine elaborat în spiritul timpului. Într-adevăr, Contra-Reforma lansată în secolul XVI  era un proiect al ecumenismului destinat să reconstruiască  lumea prin Biserica Universală construită în Anul Domnului 381 la Nova Roma. Deşi Nova Roma căzuse, în  Spania Habsburgilor se recunoaştea atunci geniul pictorului  ortodox cretan  Domenikos Theotocopoulos (1541-1614), cunoscut   mai ales sub numele hispanizat El Greco, http://en.wikipedia.org/wiki/El_Greco  . Imaginile pe care le creează, ele sugerează regelui, aristocraţilor, şi în fond oricărui hidalgo capabil să viseze, faptul că Spania era, sau putea să fie considerată, Nova Romania. Să reamintim că pe vremea antichităţii precreştine, în Creta fusese construit Labirintul  care ascundea Minotaurul. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţieni. Care nu interferă  cu  ideologia înălţătoare a Comnenilor,  după cum îngăduie şi  noua ideologie a Paleologilor  în teritoriul ce-l vor păstra până la 1669.  Astfel că înregistrăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică bizantină!  Uniunea pe care Comnenii o vedeau între Cer şi Pământ era transpusă de pictorul cretan în tablouri  cu personaje  hieratice  tensionate  între cer şi pământ. Cretanul acesta educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, pe nedrept clasificat ulterior a fi fost un “pictor expresionist timpuriu”,  era acuzat de contemporanii săi pentru posesia unui nemaipomenit hubris. Când soseşte la Roma,  declară senin  că  el pictează  mai bine decât Michelangelo! Ideologul pictografic ortodox  Domenikos Theotocopoulos vroia numai să sublinieze faptul că isihasmul lui Grigorie Palamitul este mai important decât renascentismul promovat de Varlaam din Calabria!

Influenţa  cretană  asupra noastră a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului.

Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în  pictura  din bisericile Craioveştilor din Oltenia. Dar  privind canalul de televiziune ‘Discovery’, am fost stupefiat să văd cum Mănăstirea Bistriţa din nordul Olteniei, şi ea o ctitorie  a boierilor Craioveşti, era  prezentată drept ctitorie a etniei rroma, într-un  spectacol dizgraţios al conectării celor sfinte  cu dorinţa de îmbogăţire  prin ‘trecerea pe sub masă’. Scena a fost retransmisă şi propagată, mereu şi mereu, în lumea întreagă.

Ideologia Comnenilor, adică ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, este incorporată  de sculptorul de la Hobiţa în  Coloana fără Sfârşit. De altminteri Constantin Brâncuşi declara  în mod explicit semnificaţia complexului sculptural de la Tîrgu Jiu : “Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.”

Ideologia Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas  cu ideologia  europeană Neoacquistica într-o sinteză care va influenţa incontestabil educaţia prinţului Dimitrie Cantemir. Tot în Occidentul european,  Ideologia Comnenilor despre Împărăţia Cerească  îl va inspira  pe Bossuet, Jacques Bénigne (1627 – 1704), să compună   predicile acelea pline de speranţă  despre îngerii şi oamenii ce formează „un même peuple et un même empire”.  Poate că nu este întâmplare fără  cauzalitate faptul că Emil Cioran,  care scria în România  “Pe culmile disperării” (1934),  după ce ajunge  în Franţa scrie  treptat plin de optimism creştin, precum  Bossuet. Emil Cioran a fost păzitor al cunoaşterii prudenţiale la fel ca Jacques Bénigne Bossuet. În fine, chiar în timpurile  comuniste  de la noi, cred că G. Călinescu era  stăpânit de ideologia  Comnenă a unirii cerului cu pământul, vezi în „Bietul Ioanide”  portretizarea  arhitectului  balcanic perfect care proiectează domul ca ‚domă’ prin care se pot vedea stelele.

Mihai Viteazul fusese educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, la fel ca El Greco. Pentru proiectul Romania Neoaquistica, Mihai Viteazul a primit sume imense de la Habsburgi. Motiv pentru care unii îl numesc condottier. Justificat, în măsura în care proiectul Romania Neoaquistica  era văzut ca un mare proiect european. Altminteri  trebuie să privim imaginea împăratului Rudolf  al II-lea precum tabloul de abundenţă şi bonomie pictat de Arcimboldo, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Arcimboldovertemnus.jpeg .

Dictatorul Ion Antonescu demonstra că era stăpânit şi el de ideologia Comnenilor, în măsura în care admitea drept sursă de legitimitate pentru exercitarea funcţiilor regaliene ale statului român, tocmai Biserica Ortodoxă Română. Apoi, trebuie să vedem modul în care a decis exercitarea funcţiei regaliene pentru asigurarea securităţii externe a statului, strict în condiţiile dure ale celui mai mare război în care a fost implicată România vreodată. Ce a fost bun, ce a fost rău în hotărârile lui, oare ne putem da noi cu părerea? Orice encomium în  care dictatorul Ion Antonescu ar fi portretizat drept un mare personaj istoric este considerat a nu fi „politiceşte corect” şi ar fi iute pedepsit de potera internaţionalistă. Nu scriem noi acel encomium. Pentru că Ion Antonescu se află dincolo de istorie.

Despre dictatorul Nicolae Ceauşescu putem spune că deşi funcţiile regaliene ale statului comunist numit mai întâi RPR, apoi RSR, nu aveau legitimitate, Nicolae Ceauşescu a împins numărarea funcţiilor  regaliene cu mult dincolo de limitele Hobbes.  Nicolae Ceauşescu a extins exercitarea funcţiilor regaliene ale statului şi la aspectele construcţiei şi producţiei economice. Fără îndoială că România a progresat atunci extrem de rapid de pe urma extensiilor ceauşiste ale funcţiilor regaliene. Dar numai în aspectele care privesc “capitalul tangibil”. “Capitalul intangibil” şi ideologia au fost blocate. Adăugăm că aspectele ideologice şi blocajele de “capital intangibil” în  România, antamate de Valter Roman, Gogu Rădulescu, Ghizela Vass  şi Silviu  Brucan la incitarea sovietică  şi cu sprijin sovietic, au fost continuate  după 1989 de GDS la incitarea americană şi a ţărilor ce instrumentalizează UE şi NATO  împotriva României.

Titus Filipas

*vezi şi

https://blogideologic.wordpress.com/2008/10/19/functiile-regaliene-ale-statului/
https://blogideologic.wordpress.com/2009/02/01/sursele-drepturilor-regaliene-pentru-noi/

Reprezentări epistemice şi politice

În cartea « Intelectualul după secolul XVIII », germanul Johannes Angermuller arată cum acel Honnête homme din Epoca Luminilor se transformă în intelectualul din Epoca ideologiilor. În acord cu acelaşi Johannes Angermuller,  “intelectualul este un producător  cultural, adică un profesionist  care integrează orientarea politică şi morală într-un proiect cultural superior, ori într-un proiect ştiinţific.” În volumul colectiv “Reprezentări reflexive: Politică, hegemonie, şi discurs în capitalismul global”, cartea aceasta recentă fiind coordonată de Johannes Angermuller, Dirk Wiemann şi Raj Kollmorgen, autorii subliniază că actualmente există o criză îmbinată a reprezentărilor  epistemologice şi politice. Surprinzător pentru mine a fost să citesc pe un sit bulgăresc de istorie (scris în limba engleză), că în peninsula balcanică numai intelectualii români au fost mereu capabili, începând cu secolul XIX, să asimileze rapid ideile cele mai noi şi să le integreze în reprezentări epistemologice şi politice utile ! Utile pentru cine ? Utile numai pentru România? L-am rugat pe un amic mai politic şi mai istoric să comenteze. “Nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga Romania Neoacquistica din peninsula balcanică”, a comentat el. De la domnia-sa am aflat că Romania veche a fost instituită în peninsula balcanică prin Constituţia Antoniniană de la Anul  Domnului 212. “Retragerea aureliană” este doar un mit inventat de istoriografii occidentali în cadrul politicii “informaţiei asimetrice”. Romania veche din peninsula balcanică a supravieţuit şi după “retragerea aureliană”  pe care Zosimus, un istoric local din Balcani, nici măcar n-o aminteşte în Historia Nova! Iar catedrala pentru Romania veche este Aghia Sofia înălţată de Justinian I. Catedrala Neamului eventual înălţată la Bucureşti ar fi doar supefluu exerciţiu architectural ironizat de G. Călinescu în romanul Bietul Ioanide. Aşa cum există la Constantinopol/Istanbul “Moschea albastră”, o copie arhitecturală fidelă după Aghia Sofia, la intrarea Turciei în UE, România ar trebui să militeze pentru dreptul  de a construi o “Catedrală Ortodoxă albastră” (copie după Aghia Sofia) la Istanbul, proiect la care trebuie invitată şi Rusia.

Titus Filipas

Rachel şi Bălcescu

La 1848 Anglia instiga revoluţiile din Europa, „flacăra”   izbucnind din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi  constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei în Sicilia, marele politolog  Alexis de Tocqueville anunţa colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848 : „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sînt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!”

Agenţii englezi  din Trinacria stăpâneau, direct ori prin interpuşi,  clădiri comerciale de interes public, aflând de exemplu în hoteluri, chiar şi prin pereţi, ultimele zvonuri din şoaptele oamenilor. Toate metodele de spionaj politic ale vienezului Metternich (1773-1859) erau practicate şi de  englezul Palmerston (1784-1865):   „Hat der Teufel einen Sohn / Das ist sicher Palmerston!” („De-ar avea Dracul un fiu/Este sigur Palmerston!”), ţinea să ne reamintească Dan Amedeo Lăzărescu (singurul dintre liberalii români de după 1989 capabil să conferenţieze despre Destutt de Tracy; mai există vreunul în viaţă?) politica englezească într-un studiu despre „revoluţia intelectualilor” de la 1848.  La  „sfatul” imperativ al  lordului Palmerston, s-a organizat   chiar şi celebra întâlnire dintre revoluţionarii paşoptişti  Kossuth şi Bălcescu, amândoi fiind masoni şi agenţi englezi. Nicolae Bălcescu purta numele conspirativ „Conrad”.  Dimitrie Bolintineanu  îl  dezvăluie  într-un  titlu de  operă  literară  al cărei conţinut a fost parodiat de G. Călinescu în anii   şaizeci. Dar  în vremuri recente,   Ioana M. Petrescu (de  ce este atât de puţin publicată ?) evaluează  poemul „Conrad” într-o   frază  frumoasă : « O muzică a lumii se face simţită în acest poem al eternei rătăciri. »

Iată cum îl  zugrăveşte Bolintineanu pe Bălcescu: „Cotind pe Cornul d-Aur, ieşia în Propontide / Un vas spărgând cu peptul tărâmele lichide. / Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat ? E trist sau este mândru ? mai mulţi au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială : / Că Ţara Românească   e ţara sa natală. /Conrad e al  său nume ; că este exilat, / El pentru libertate, poporu-a rădicat. / Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce / Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce ”.  În „Memento Mori”, Eminescu va cânta integrala ciclurilor de civilizaţie care au trecut peste lumea noastră, reluând temele antice  din poemul „Conrad” al Bolintineanului. 

Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatelor francezului Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus!”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. 

Cum ajunsese Bălcescu agent  englez ? Recrutarea lui Nicolae Bălcescu pentru a lucra în serviciul Imperiului Britanic a fost  mijlocită probabil de  actriţa  franceză  Rachel (1821-1858). Egeria  pozase  ca  model  al  celebrului bust  cu bonetă frigiană:  „Marianne”,  simbolul Republicii franceze. În nuvela  ‘Iubita lui Bălcescu’, aflăm numai despre abstracţiunea chemată România,  ca şi cum G. Călinescu s –ar fi  temut  să elaboreze tema frumoasei Rachel.  Dar nici în piesa de teatru  „Bălcescu”, dramaturgul Camil Petrescu nu o foloseşte pe Rachel, această Marianne I a Franţei republicane,  ca personaj principal ori măcar expediată pe un rol secundar.  

Agentă engleză,  inteligenta  actriţă Rachel fusese şi amanta  acelui Theophile Gautier care  influenţase  Junimea şi cultura română atât prin ideologia ‚artei pentru artă’,  cât şi prin „ideologia cărţilor cochon”.

Nicolae Bălcescu o cunoscuse  pe  frumoasa Rachel în revoluţia de la  1848 din capitala Franţei. Să mai notăm ca în anul 1842 se confirmase declanşarea ftiziei  lui Bălcescu, de care el va muri exact peste zece ani, la Palermo, şi să facem un calcul.  Dacă Rachel a  murit din  cauza aceluiaşi bacil la  1858, devine plauzibil că l-a căpătat în 1948.  Dar în acel an, mesajul imperios al lordului Palmerston de conciliere româno-maghiară  fusese  transmis de alt  mason paşoptist, Christian Tell, care ţinea foarte mult să asiste personal la discuţiunea,  în toate privinţele istorică,  dintre  Bălcescu şi Kossuth. Masonul Ludovic Kossuth   favoriza politica „Divide et Impera”,  şi astfel creează o diversiune,  prezentându-le  junilor munteni  pe frumoasa lui nepoată. Al  cărei joc de „nehotărâre” în alegere va determina declanşarea unui duel între Christian Tell şi Nicolae Bălcescu, cei doi tineri uitând  jurământul solemn de fraternitate pronunţat la societatea „Frăţia”.

Titus Filipas

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Ezra şi Cassiodor

Interferenţa de arhetipuri culturale din  romanul Scrinul negru  de G. Călinescu, –text care este quintesenţial tutorial de rezistenţă rumânească–, reprezintă ceva caracteristic pentru literatura română,  ceva perfect normal pentru un spirit din Romania Orientală, însă probabil  că pare fenomen  cultural paroxistic unui om postmodern, educat în spirit turboconsumerist. Propunem aici spre lectură doar un foarte scurt excerpt din romanul  Scrinul negru :

« Se opriră puţin în faţa unui cuptor  de recoacere  […].– Seamănă, observă arhitectul, cu mormântul lui Teodoric. »

Să ne reamintim că mausoleul lui Teodoric se află la Ravenna. Iar la curtea lui Teodoric,  funcţia de magister officiorum  fusese îndeplinită de omul de litere Cassiodorus, un autor latin influenţat de opera călugărilor  sciţi Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus). Cassiodorus a fost apoi copiat de gotul ‚socii’-alizat Jordanes în scrierile sale despre geţi.

În manuscrisul chemat Codex Amiatinus  este desenat un portret al lui Cassiodor,  o imagine congruentă  cu portretul apocrif, fictiv, al scribului Ezra, redactorul  textelor Vechiului Testament. Ezra  restaurează Legile, şi acelaşi  program era expus de  Cassiodor  în textul său care prevestea umanismul:  Institutiones divinarum et humanarum littera. În această carte, scriitorul protoromân  Ioan Cassian  era citat frecvent, iar marele cărturar protoromân Dionisie cel Mic are singura biografie scrisă chiar de către  o persoană care l- a cunoscut direct.

Stilul lui Cassiodorus  pare   extrem de retoric şi de manierat unui cititor postmodern, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că acest stil nu place acum orişicui. Dar la curtea regelui got din Ravenna, pe vremea lui Teodoric apoi pe vremea regenţei pentru Atalaric,  talentele de scrib şi de secretar demonstrate de Cassiodor  erau  deosebit de apreciate. Semnificative documente  publice au fost redactate de Cassiodorus. Acest magister officiorum  păstra scrinuri cu scrisori despre afaceri publice şi despre  cele private. Tot la Ravenna se găseşte şi mormântul  poetului Dante. Dar nu cred că aluzia culturală a lui G. Călinescu  se referă la Dante, ci la Cassiodor.Titus Filipas

 

Cilibi Moise

Oraşul Balkh, de unde provine materia primă naturală incorporată în Albastrul de Voroneţ, se află pe linia imaginară trasată între Kabul şi Buhara. Pe această linie,  Balkh e mai aproape de Kabul decât de Buhara. Din oraşul Balkh se trăgea  tatăl filosofului islamic Avicenna (980-1037). Tot în medievalul  Balkh s-a născut,  la anul 1207,  marele cugetător şi poet sufit  Al Rumi,  adică „Romanul”. Numele său complet este Jalal al-Din Mohammad Ibn Mohammad Ibn Mohammad Ibn Husain al-Rumi.  Tradiţia spune că poetul,  filosoful, teologul  Al Rumi ar fi compus 70 000 de versuri şi aforisme de o singură linie. Ei bine, ceea ce sună aproape incredibil, cam jumătate dintre aceste aforisme şi  versuri  fuseseră compuse de Rumi în limba greacă, folosind  dialectul  vorbit  încă la acea vreme în Cappadocia!  Multe dintre aforismele  lui Rumi amintesc atât de mult înţelepciunea predicată de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei, încât este imposibil ca Al Rumi să nu fi citit direct o parte din textele cappadocianului, ori cel puţin comentarii pertinente ale exegeţilor  operei lui în greceşte.  După moartea lui Rumi, catedra profesorală din  şcoala de poezie şi aforistică de la Iconium (actualul oraş Konya din Anatolia) este oferită eminentului său discipol pe nume Husameddin Celebi. De atunci, în dialectul turcesc anatolian, numele aristocratic de familie Celebi ajunge să semnifice eleganţa  stilului literar, în particular eleganţa  stilului  aforistic. În literatura română din secolul XIX, această semnificaţie este făcută viabilă în primul rând de către autorul evreu Ticu Goldstein (1812-1870), care în onoarea acestei familii de Celebi islamici adoptă chiar pseudonimul mult mai cunoscut de Cilibi Moise, un concoct de influenţă islamică şi influenţă mosaică. Ticu Goldstein îşi asuma la modul cel mai deschis o ascendenţă de evreu khazar (ashkenaze) din Asia Centrală. Criticul literar G. Călinescu,  o personalitate care fără vreo îndoială ştia ce înseamnă stilul aforistic perfect în Limba Română,   l-a rânduit pe scriitorul Cilibi Moise spre glorie, a lui dar şi a noastră,  în „Istoria literaturii române”. Titus Filipas

Basarabi în Cumania

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte  dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România  se referea la anii de domnie ai voievodului  Nicolae Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat  întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă  sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai existat două   familii în Muntenia ce pretindeau că sunt  Basarabi:  familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’,  quintesenţial  tutorial  de  rezistenţă,  roman ce  ar trebui citit  azi de  toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod  amuzant, un  « black box » ascunzând  tâlc profund. “După câteva  expediente,  [Matei Basarab]  ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.–          Ştiu să montez, zise el cu o simplitate excesivă, parcă  jenată, n-am ce mânca! Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.–          Nu iei ? îl îndemnă el fără nici o nuanţă deosebită, rupând însuşi cu degetele câteva boabe de pe un ciocălău.Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi  cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal. –          Cum te  numeşti ? întrebă directorul […]–          Matei Basarab ! […]Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi,  cu desăvârşire serios:–          Eşti rudă cu  Matei Basarab, voievodul ?–          Da ! zise tînărul. “Iată  alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G. Călinescu:“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau  ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :–          Ascultă, Matei, am auzit că vei avea un copil şi că vrei să te căsătoreşti.–          E adevărat, prinţesă ! răspunse interpelatul. –          Şi cum vei numi copilul ? se interesă aproape calm Hangerlioaica, deşi cu asprime de răguşeală în gît. –          Neagoe dacă e băiat, Martha dacă va fi fată.–          Ha ! Neagoe Basarab! Un drôle de nom  celui – là ! Vous allez  épater les prolétaires avec vos noms : Matei Basarab, Neagoe Basarab!”Constatăm, ‘Scrinul negru’  este « Black box » – „cutie  neagră” ce ascunde informaţie. Deşi se statuează  legături  de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare,  nu  există  dovezi sigure despre înrudirea lor.  Lipsa dovezilor  este irelevantă aici. Principala  problemă  despre Basarabi este  revelată într-o dispută avându-i  pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în  direct, lupta lor s-a purtat  pe terenul discursului.  O  jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs  pot fi interpretate, de alţii, diferit.Primul Basarab,  -numit de Heliad “Radul Negru”–,  ar fi fost prinţul  cuman  Basar Aba. Cu această asertare  normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului  său. Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost  de asemenea prinţ cuman?  putem întreba.După invitaţia academică lansată  de domnul Neagu Djuvara   la cugetarea  deasupra ‚prinţului cuman’  creator de istorie pentru noi,  gândim  că  invitaţia  lui Ioan Eliade Rădulescu  pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374):   “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”,  în literatura română,  era poate frivolă, însă  deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni  cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost  versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul  ‚Codex Cumanicus’,   de unde sunt extrase   „principiile normative”  despre cumani, ar fi  făcut un stagiu  în  biblioteca lui Francesco  Petrarca!   Circumstanţa  respectivă nu  confirmă  totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’  nu este înregistrat nici un  prinţ Basarab.  Credem  că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’  ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în  Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un  ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii,  în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu  ungurii,  alt  popor de călăreţi  ce  au simţit mereu ‘atracţia pustei’.  Unicul  rege ungur, Ladislau  Cumanul,  ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui  ctitor de ţară. Ladislau Cumanul  a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul  IV (1262- 1290).  Surprinzător,  casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata  prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence (1234-1267),  prinţesă care vorbea  ‘limbă romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu  Ladislau Cumanul!  Acesta  repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea  trăieşte în arhetipul legilor   ancestrale,   într-un anturaj  format exclusiv din cumani.   Ladislau Cumanul   nu  poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de  violenţii companioni. La  scurt timp este  prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa  vreun  moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile  cu populaţii diverse,  fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a  avut vreodată  cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 « fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui  Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară  a lui Charles Martel d’Anjou  pe când se afla la Florenţa. De  ce  se recunoşteau  prinţului  angevin Charles Martel din  Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise  în anul 1270 cu prinţesa Maria  de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda?   Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. Până când  pe tronul  Hungariei  -1  urcă un personaj istoric calm şi  înţelept. Ne referim aici la Carol  Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul  cu sânge regal din casa dinastică  Arpad  nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente  medievale să înţelegem mai curând  teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–,   unde  limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi  guvernarea  lui,  necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.  Abandonăm ipoteza prinţilor  cumani întemeietori de ţări rumâneşti.  Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi,  susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara,  că   “Basarab” este în fapt cuvântul  “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică “Basarab” înseamnă  “străbun nobil”.

Ştim că  Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”. Există  o argumentaţie foarte plauzibilă  că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat  “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând  confuzia  fonetică „goţi” –  „geţi”,  îi aminteşte pe  „sarabi” ca  pe  „o tulpină veche, glorioasă, avută  şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii). 

Bine, în celebrul text al lui Iordanes, ceea ce exploatează în perfectă justificare acest  got romanizat este paralela istorică între „socii”-alizarea deja realizată a traco- daco -moesilor, recunoscută la 381AD prin proclamarea sintagmei Nova Roma de acel think tank  ghidat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni, şi „socii”-alizarea  goţilor arieni ce erau departe încă de integrarea în lumea germană, căreia îi vor transmite abia mai apoi  titlul nobleţei ariene. Cred că Benito Mussolini avea  perfectă dreptate când critica subtil barbaria nazistă într – un discurs public. Un atac ce plăcea nespus  fasciştilor italieni, dar îl delecta şi pe Winston Chuhrchill, care  trimitea epistole de entuziasm Ducelui.

 

Iar  în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării  unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul  îndeobşte cunoscut  ca « Rus ». Aceasta arată  că  în latina medievală  vestică, dar şi într-o neolatină orientală, “t” şi “s” puteau  fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna  nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă  surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII.  Apoi, întrucât Dacia noastră  rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că  prin aglutinare cu „aba”,  ce înseamnă tată,  din  Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe  construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’. Atâta de puţină  câtă  era  închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405)  distrug “imperiul”  eurasiatic   cuman. Reducând  exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante  folosite  ca “Lingua Franca” în Eurasia.Titus Filipas