Un manual de Logică din Belle Époque

Despre o carte pierdută de la Craiova, un manual de Logică din Belle Époque, după care se preda la Colegiul Carol. Am mai vorbit pe aici despre legătura istorică şi organică dintre Şcoala Centrală din Craiova, unde Retorica şi Gramatica erau predate de profesorul Ioan Maiorescu, tatăl filosofului, estetului, omului politic Titu Maiorescu https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/ideologia-scolilor-centrale/ , şi Colegiul Carol din Craiova. La aşa-zisa “Reformă a învăţământului din anul 1948”, o mişcare politică represivă intenţionat dirijată de stăpânii alogenocominternişti către distrugerea fizică a oricăror mărturii privind legăturile istorice şi organice din istoria noastră culturală, legături care demonstrau fără de vreo tăgadă intrarea românilor în Epistema modernă la începutul secolului XIX, au fost distruse în mod sistematic toate documentele, cărţile, revistele care vorbeau despre Ideologia naţionalismului românesc ce incorpora, ca un acquis, paradigma thermidoriană. Liderii politico-ideologici ai “Reformei învăţământului din anul 1948” au fost Leonid Tismăneanu (tatăl lui Volodea Tismăneanu) şi Valter Roman (tatăl lui Petre Roman, primul ministru al României după aşa-zisa “revoluţie” din decembrie 1989, iar acum mare politician liberal nelipsit de la talk-show-uri). Deci există un hiatus prelungit în Ideologia naţionalismului românesc, care, totuşi, nu a murit vreodată. Marii noştri oameni de ştiinţă care au sprijinit-o public în dictatura lui Nicolae Ceauşescu, de exemplu academicianul Costin Neniţescu, au fost omorâţi premeditat de sistem, în acord cu ordinele date de Cabinetul 2 (“tovarăşa Elena Ceauşescu”). Cum am reuşit totuşi să refac legăturile în Ideologia naţionalismului românesc ? În familia mea de refugiaţi soroceni auzeam aproape zilnic vorbindu-se despre doctrina lui Constantin Stere. Proprietatea bunicilor mei dinspre partea mamei se învecina cu proprietatea părinţilor lui Constantin Stere. Am mai spus pe aici că, la surse, Ideologia naţionalismului românesc se află în sincronism cultural cu jeffersonianismul American şi Dekabrismul rusesc. Iar în exilul său din Siberia, tînărul Constantin Stere se afla în Agora discuţiilor cu studenţi din intellighenţia rusească formaţi ideologic în respectul pentru Dekabrism. Cum arăta Paul Goma, şi aceea a fost o cale prin care ideile Revoluţiei franceze ajungeau la noi, la românii din Răsărit adică. După 1989, ne-am concentrat excesiv pe Ardeal. Dar eu sînt sceptic că seniorul Corneliu Coposu a încercat vreodată să înţeleagă Ideologia naţionalismului românesc, tot după cum a fost cu totul şi cu totul străin de voinţa, şi dorinţa, de a realiza o sinteză între filosofia “continentală” din Ardeal, şi “filosofia analitică” din Vechiul Regat. I-am citat, dintre ardeleni, pe George Coşbuc şi Lucian Blaga printre intelectualii cu interes activ pentru această sinteză esenţială de filosofie politică. Pe acest fir de blog http://nastase.wordpress.com/2013/10/26/revista-ramuri/ , domnul Adrian Năstase l-a aşezat în acest grup de ardeleni iluştri, cu interese faţă de filosofia politică românească, şi pe Onisifor Ghibu. Îi mulţumesc. În fine, nu exclud nici rolul întâmplării. Când eram, tînăr profesor, la Liceul Economic din Craiova, a venit la mine un fost deţinut politic şi refugiat din Cadrilater (eu predam şi la seral). Mi-a făcut cadou o carte veche, anume Logica din Belle Époque după care se preda la Colegiul Carol. Nu ascund că m-a uimit, şi că nu ştiam unde să o încadrez. Am mai spus că am refuzat cu încăpăţânare să devin comunist (educaţie reacţionară primită din familie, un unchi prin alianţă şi vechi social-democat îmi spunea: “Cum adică, noi am fugit din Basarabia de bolşevici, şi venim aici ca să ne facem noi bolşevici ?” ). Însă, literalmente, nu ştiam prea multe despre Ideologia naţionalismului românesc în afară de ceea ce învăţasem din discuţiile personale cu profesori bătrâni şi reacţionari la Petrache Poenaru şi Fraţii Buzeşti. Totuşi, acel manual de Logică din Belle Époque după care se preda la Colegiul Carol se înscria şi el în Ideologia naţionalismului românesc. Nu elaborez mai mult. Poate altă dată, într-un discurs despre “gramatizare“. O temă de o importanţă colosală, pentru români, la acest moment.
Titus Filipas

Inima fierbinte a Reginei Europa şi Hrisovul sicilian pentru Boemia

Sunt lucruri vechi, legate între ele, care ne interesează atât pentru înţelegerea Istoriei noastre mari, cât şi pentru extragerea unui sens al Viitorului pentru Europa. Domnul Adrian Năstase ne-a prezentat deja pe aici un magnific portret alegoric al Reginei Europa, în Cosmographia lui Sebastian Münster din anul 1570 http://en.wikipedia.org/wiki/File:Europe_As_A_Queen_Sebastian_Munster_1570.jpg Am făcut atunci nişte comentarii şi minore interpretări. Nu mă dezic de ele. Dar unele corelaţii între alegorii nu le descifram atunci. Poate că nu mă sprijineam prea mult pe învăţătura profesorilor mei. Vorbesc despre profesorii de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Şi de la Petrache Poenaru, tot din Craiova. Unii dintre ei aveau doctorate care nu le foloseau pentru avansarea profesională pe vremea regimului comunist. Mai ştiau de asemenea că nici nu era prea bine pentru ei a se lăuda cu acele titluri care le atestau calitatea nobleţei profesionale, pentru că rămâneau chiar fără minima – şi necesara- bucată de pâine. Despre “Tata Uda” de la Fraţii Buzeşti bănuiesc că avea un doctorat obţinut cu o disertaţie în Regatul celor două Sicilii. Cunoştea problema ca nimeni altul ! De la el aflasem că Regatul celor două Sicilii a fost primul stat modern din istorie. Dacă priviţi Cosmographia lui Sebastian Münster de la 1570, veţi observa faptul că Sicilia este reprezentată acolo în cartografia-Tau de sorginte medievală. Şi veţi mai observa că peste inima alegorică a Reginei Europa este inscripţionat cuvântul BOEMIA. Acum am găsit şi Hrisovul sicilian pentru Boemia http://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Bull_of_Sicily Îmi veţi răspunde poate că nu vă interesează deloc Pşemîslidul. Dar Nistrul nostru (pe care îl plânge Mihai Eminescu în DOINA) izvorăşte de lîngă Pşemîsl şi trece prin Halici ! Despre dinastia Pşemîslidă aflam prima oară la şcoala generală Petrache Poenaru din Craiova. Profesoara noastră de istorie lăsa impresia că ştie mai mult. Oricum, reuşea să ne imprime afectiv certitudinea că Pşemîsl este de asemenea foarte important pentru istoria noastră. Mai insist peste punctul că la anul 1570, Lex Antiqua Valachorum era încă în vigoare, şi că marele Holocaust al Valahilor din MittelEuropa nu se întâmplase până la acel moment al Istoriei.
Titus Filipas

să fii „politiceşte corect”

Pe vremea liceului la Craiova, bunii şi răposaţii Alexandru şi Aristia Aman, Dumnezeu să-i odihnească!, au fost tatăl şi mama mea care mi-au furnizat hrană spirituală de cea mai bună calitate din cămara bibliotecii fondată de ei. Faptul că vorbeam la Fraţii Buzeşti despre cele citite acolo îl enerva grozav pe profesorul Lică. I se părea lui că susţineam idei ce nu erau conforme cu dogma comunistă. Profesorul Lică făcuse studiile la Universitatea din Cluj, nu ştiu dacă nu era chiar ardelean. Pro-comunismul său era totalmente interesat. Îi permitea să ducă o activitate sexuală frenetică, recrutând chiar din şcoală, fără să fie pedepsit. A fost, fireşte, reclamat. Când o comisie „de la partid” a venit la Fraţii Buzeşti să investigheze problema, directorul Năstăşel a exclamat iritat : „Ce să-i facem, domne ? Mai rămâne să ne reguleze şi pe noi!” Întotdeauna a contat să fii „politiceşte corect.”
Titus Filipas

Furia mea de “rumân”

Pe blogul unui fost prim-ministru, cineva scria un sfat : “Construiţi autostrăzi chiar cu riscul de a injumătăţi suprafaţa agricolă, şi viitorul este al României”. 

Ceea ce îmi stârneşte o fază de enervare :  Pe ce doctrină economică te bazezi? Te anunţ că deocamdată singura doctrină economică valabilă pentru România este doctrina fiziocrată, în formularea lui Apostol Arsache. Am revenit apoi : Cer scuze dacă “interpelarea” mea către dumneavostră a supărat. Pe de altă parte, mărturisesc că eu însumi sînt tensionat când abordez anumite subiecte care mi se propun, şi nu le pot trata cu luciditatea rece implicată de abordarea unei probleme de geometrie 🙂 . Doctrina economică, mai ales în zilele noastre, este legată foarte strâns de arta supravieţuirii. La mine, care nu am plecat din România, este vorba nemijlocit despre arta supravieţuirii ca români! Dumneavoastră, simt aceasta din lectura comentariilor pe care le faceţi, sunteţi deja afectat de aculturaţie, nu vă mai interesează “arta supravieţuirii ca români”, vă interesează cel mult “arta supravieţuirii ca român”, şi înţeleg că o stăpâniţi perfect. Repet, eu însumi sînt tensionat când abordez doctrina economică drept suport cu valoare adăugată pentru “arta supravieţuirii ca români”. Şi mă interesează de aceea structurile profunde ale doctrinelor economice. Dacă neglijaţi acest aspect, nu vă blamez. Dar nici dumneavoastră nu trebuie să blamaţi furia mea de “rumân”, folosesc termenul aşa cum era definit de Ioan Eliade Rădulescu în “Echilibru între antiteze”, o carte pe care domnul Gabriel Liiceanu, care conduce editura Humanitas, a refuzat să o reediteze. Am avut nişte profesori foarte buni de Limba Română la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova în perioada 1958-1962. Când am intrat eu la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova în 1958, am avut extraordinarul noroc de a-l “prinde” şi pe profesorul de matematică Voinea. Dar norocul acela nu a durat decât două luni. După care, profesorul de matematică Voinea a fost dat afară pentru totdeauna din învăţământul românesc, într-un mare lot de epurare a învăţământului din România de “profesorii legionari”. Iar dacă îl folosesc drept model fiducial pe acel fost profesor de matematică Voinea de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova până în anul 1958, trebuie să conchid că “profesorii legionari” din învăţământul românesc aveau un standard profesional foarte înalt! De exemplu, profesorul de matematică Voinea ne sugerase nouă, nişte “boboci la algebră” abia intraţi la liceu, că teorema lui Bézout poate servi drept bază pentru construirea unui algoritm de derivare!

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii :  “C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în „L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection „Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai „Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma „nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Cu cine discut /sau nu Kant

Cu fostul meu coleg de la Facultatea de Fizică din Bucureşti, Constantin (Costel) Marghitoiu. Colegul nostru comun, Meder Laszlo Ferencz, care a terminat această facultate extrem de dură cu 10 (zece) pe linie, spunea foarte serios despre Costel Marghitoiu că era cel mai “deştept” din generaţia noastră.

Acum,  Costel Marghitoiu  întreţine un site de filosofie la această adresă, http://www.filozofiadesueta.com/ . Un articol  pe care mi l- a trimis în urmă cu câţiva ani prin  e-mail, şi l -am salvat pe blog-ul meu sub titlul Scrisoare despre noumen şi fenomen, a fost accesat de peste 100 de ori.  Sigur, în alţi termeni şi alte categorii aceasta poate înseamnă  prea puţin, dar amintesc faptul că aici este vorba, totuşi, despre un articol de filosofie!

Recent, exprimându -mi opinia privind felul cum se învaţă limba română în respublika Moldova, am inserat un comentariu benign pe un blog care nu este redactat în limba română, spun aceasta din nou foarte clar, ci redactat într-  o subvernaculară pseudo – neolatină extrem de grotescă, pe care eu o denumesc limba moldovenească numărul “n”,  vezi aici http://urdumheit.wordpress.com/2008/07/18/savatie-bastovoi-din-nefericire-inca-un-bou/  .

Ca refugiat basarabean din vechiul judeţ Soroca, cu drepturile mele clare de răzeş, deţin legitimitatea  să mă exprim pe această temă. Insertul meu  pe acel blog suna aşa : +Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,   şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi   de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui  concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.+

Amuzant, dar colectivul urdumheit (bănuiala mea este că sunt mai multe personaje acolo, persoane fizice  reale ce lucrează în ture şi primesc salarii ruseşti foarte bune pentru ceea ce fac) găseşte necesar să comenteze:“Din vagile cognoscinte kantiielniţe, ştiam que Ding an Sich-ul ie inaccesibil de tăt, allora putem cognoasce doar qu.il existe….dar s-ar putea sa ma inselez….cu Vernunftu n-am mai discutat de   hăt ani de zile.”

Fiind vorba despre Kant, trimit prin e-mail acest comentariu colegului meu Costel Marghitoiu:

“Dragă Costele,

După cum ştii, Rusia este în plin proces expansiv în toate domeniile. Iată un comentariu kgb-ist, absolut autentic, la Kant.”

Fostul meu coleg de facultate  mi – a răspuns  pertinent:

“Dragă Tit,

Simpatic comentariu şi nu de tot stupid. Ding an sich ar fi ‘lucrul în sine, sau lumea în sine’, a lui kant,  iar vernunft-ul ar fi raţiunea criticată-explicată  de Kant în celebra lui carte. Rusul tău moldovean greşeşte când spune că lumea în sine poate fi argumentată ca existând, dar nu poate fi şi cunoscută, ea nici nu este sau nu este existenţiabilă pe vreo cale fie ea şi demonstraţională. Din păcate ai noştri cetăţeni nu prea discută de loc cu vernunftu lor, dar omul tău zice că o face din când în când, stare evident superioară. “

Apoi, colegul  meu a continuat : ”Găsesc pe internet tot felul de texte interesante, despre numen, sau lucrul în sine, şi despre alte alea, dar nu aş zice că  sunt ceva promiţător. Există o complexitate banală, adică metafizica [filosofia, n.n.] care nu implică efecte interesante. Păcat că nu eşti amator, aş putea discuta cu tine despre confuziile şi contradicţiile kantiene, evident în viziunea mea. Spre exemplu despre faptul că noi putem cunoaşte fenomenul dar nu noumen-ul, presupusa lui sursă. Dacă ‘noumenul’ este un obiect-proces, similar cu fenomenul îl cunoaştem prin fenomen, iar dacă este mintea care creează fenomenul, atunci mintea asta ‘noumen’ nu mai e o lume, fie ea şi în sine, nu mai e un lucru sau colecţie de lucruri corelate cauzal, ea este un algoritm generativ de lucruri în conştientele reprezentante. Toate astea le-au înţeles filozofii din Orient care au admis doar vidul universal şi lumea impresie sau iluzie, lumea desfăşurată în minte dar căreia nu îi corespunde nici o realitate efectivă, fie ea şi în sine.”

Titus Filipas

Copilul sălbatic

Eram frustrat în liceu pentru că nu mai studiam gramatica generală,  eram tentat să pun mereu întrebări de  „gramatică filosofică” despre care sistemul şcolar comunist inducea în mine sentimentul că  este numai „rătăcire a gândului”. De altminteri celebra probă de ‘filosofie’ din bacalaureatul francez nu este în fond nimic mai mult decât o probă de ‘gramatică filosofică’.  Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,  şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.  Lucrurile în sine, inaccesibile experimental, constituiau la Immanuel Kant realitatea  accesibilă prin discursul de cauzalitate. Eu  mai  cred că şcoala înseamnă toţi profesorii ei, chiar şi aceia trimişi la canal pentru că au „simpatizat cu legionarii”!  Prin aplicarea  imperiosului dicton leninist „Învăţaţi, învăţaţi, invăţaţi!”, mulţi dintre noi, care ne-am primit educaţia în deceniile, -căci 7 ani nu ajung-,  de după cel de al doilea mare război, n-am învăţat limba  germană. Majoritatea profesorilor români de limba germană, legionari sau simpatizanţi cu legionarii, săpau la canal ori tăiau stuf  în deltă, aşa că  noi nu-l citeam pe Goethe nici în traducere,  nici  în original,  iar mitul lui  Faust  nu ne interesa. De vină mai era poate, fără să-i scuzăm  pe ideologii secundari  ce ne-au ucis profesorii, şi starea limbii române,  pribeagă  într-o Nirvana pastorală, de-ar fi să-l credem pe Ioan Eliade Rădulescu, -dar cine-l mai ia în serios?-,  când Occidentul  inventa  conceptele din Epoca   Luminilor. Şi chiar dacă, după  Eliade,  am avut  profesori de română buni,  la capitolul de  literatură universală, când ajungeau la mişcarea  Sturm  und Drang, ni se traducea Furtună şi Elan. Cum din  lecturile prohibite aflaserăm  noi câte ceva despre Drang nach Osten, sinapsele rebele, nebune pentru că refuzau controlul ideologiei secundare,    încercau  să facă legătura. Despre tema interzisă nu ne  vorbise niciun adult, cei  care ştiau putrezeau prin puşcării, şi fără dascăl de sprache n-am păşit  îndeajuns în Walhalla. De  mergeam   câţiva paşi în direcţia  arătată de lehrer, l-am fi întâlnit poate  pe Goethe. Şi l-am fi  recitit pe Faust adeseori, dacă nu în original, atunci în orice traducere românească de sărbătoare. „Elan”-ul pus în locul lui  Drang l-am împrumutat de la francezi, englezii traduc infinit mai bine,  Storm and „Stress”, starea de tensiune este aceea care  dă relevanţă şi forţă mişcării intelectului, brainstorming-ul, furtuna mentală. Sigur, acel stress este comun interpretat ca accent pus pe  subiectivitate,  însă  realizam, făcând legătura  cu Drang nach Osten, că-i vorba despre o tensiune  ce are incorporată  foarte multă energie. Energia unei tendinţe. Energie mintală care te  ferea, de pildă,  de acceptarea carnetului  roşu. Se spune că  Sturm und Drang ar fi pornit de la ideile lui Jean -Jacques Rousseau despre educaţia copilului liber.  Dar  timpul Sturm und Drang este şi Geniezeit, iar acel Genius  pre-romantic  nu-i cumva chiar „Copilul Sălbatic”  al lui J.-J. Rousseau? Astfel, să ne liniştim,   Sturm und Drang, prin sălbăticia sa,  n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o atitudine „politiceşte corectă”. Atunci, este ceva nou sub soare ? Da, pentru prima oară interzicerea spontaneităţii gândului apare ca o clauză impusă nouă, -celor care încercăm să gândim-,  de   Contractul Social postbelic, – şi mereu a fost şi va fi câte un război să-l întărească-,  vigilent Contract Social ce interzice,  represiv şi violent, cărţile noi care se abat de la dogmele ideologiilor  secundare şi terţiare.  „Copilul Sălbatic”,  intelectualul genuin lipsit acum  de orice drept al  exprimării libere,   individul care fuge de educaţia forţată  printr-un  curriculum de lozinci, căutând  izvorul tămăduirii în cărţile arse, în cărţile confiscate, în cărţile interzise, ori în înţelepciunea celor vechi, este  redus prin activa poliţie politică a   noului Contract Social, -cu   potere de voluntari  pe orice Media–, la condiţia mintală    de  „copil al străzii”, căruia sistemul îi livrează zi şi noapte,  prin mass-media, supradoza de auro-lac informaţional întotdeauna „politiceşte corect”.

Titus Filipas

Ternova

Există surprinzător de multe cuvinte în limbile bulgară şi serbo-croată ce sunt cu toată evidenţa de sorginte latină, dar care nu se reîntâlnesc în limba română! Focalizând pe  limba bulgară, unul dintre aceste cuvinte este „agneşco”. Însemnând pe româneşte miel, dar care în mod evident este diminutivul bulgăresc pentru cuvântul latinesc  agnus. Prin această prismă, ne permitem să reinterpretăm latineşte numele oraşului Ternova din Bulgaria (Veliko Tarnovo, îi spun bulgarii). Pentru acest nume au fost propuse o mulţime de etimologii, printre care şi una ungurească! Este foarte justificată, nu din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere istoric, propunerea lingvistică ungurească. Pe vremea lui Manuel I  Comnenul, Hungaria era vasală Romaniei. Drepturile sale de stăpânire legitimă  asupra Hungariei – 1 erau uşor demonstrabile. Mama lui era Vasilisa Piroşca de Hungaria, fiica acelui Laslău Craiul despre care scriau  Simion Dascălul şi Miron Costin. Manuel I Comnenul îi învinge pe acei puţini maghiari care îi contestau drepturile. Cavalerii maghiari în armură sunt  ad litteram zdrobiţi  pe data de  8 iulie 1167, de trupele  romane  conduse de generalul Andronicus Contostephanus. Un important contingent de români  autentici fusese integrat în armata lui Contostephanus.  În bătălie se dovedi atunci că ghioaga romană ghintuită spărgea uşor  armurile maghiare. Termenii păcii încheiate arătau că Nova Roma poate dispune  imediat de coroana Ungariei. Această stipulaţie va fi efectiv folosită la anul Domnului 1172. În felul acesta, pe vremea lui Manuel I Comnenul, Hungaria – 1 devenea efectiv o parte din Romania Orientală.  Manuel I Comnenul era un  împărat ce dorea să refacă Oikumena lui Justinian I. Termenul Ungrovlahia este un rest virtual din proiectul său de Oikumenă. Tatăl lui Manuel I  Comnenul  fusese marele împărat Ioan al  II-lea  Comnenul (1118–1143),  a cărui amintire se păstrează în folclorul românesc  cu numele Caloianul, ori, alternativ, Scaloianul.

Ternova emerge cu pasiune şi violenţă  în istoria aşezărilor urbane de excelenţă pe noul drum roman construit la ordinul împăratului bizantin Manuel I Comnenul. Se mai ştie  prea bine că de asemenea, în secolul XII, reapare bizar harta cu vechea infrastructură a drumurilor romane din Balcani (Tabula Peutingeriana).  Explicaţia raţională poate fi aceea că Tabula Peutingeriana, –pe care apărea şi numele Pelendava pentru actuala  Craiova–, era folosită ca un  termen  de analiză  comparativă a  infrastructurii plănuite de Manuel I  Comnenul, pentru drumurile romane noi în Balcani. Putem explica numele Ternova ca o aglutinare din  ‚terra nova’, ce desemna noul drum, vechile drumuri romane fiind desemnate pe vremuri printr-acel   pavimentum, devenit acum   pămînt.

Drumul era destinat  să lege pe uscat cetatea  Constantinopol de provincia Ungrovlahia din proiectul de Oikumenă ungrovlahică al lui Manuel I Comnenul. Acel drum  a fost, de fapt, şi primul proiect parţial de  itinerar  Orient-Expres  consemnat de istorie. Şi nu întâmplător în România, primul tronson de cale ferată se înscria atât pe drumul pentru Ungrovlahia proiectat de Manuel  Comnenul, după cum va fi, şi primul tronson pentru Orient-Expres. Ipoteza originii numelui oraşului Ternova din aglutinarea sintagmei  ‚terra nova’  fusese lansată de unul dintre acei eminenţi profesori de Limba Română care au predat la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Ipoteza fusese expusă de profesorul craiovean  într –o carte păstrată de Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Bineînţeles, cartea se afla şi în biblioteca liceului Fraţii Buzeşti din Craiova, bibliotecă  arsă din ordinul politrucului cominternist Celac, primul prefect  comunist al Doljului. Dacă nu o mai găsiţi acum nici măcar în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, înseamnă că se afla printre cărţile arse în focul aprins intenţionat la revoluţie, pentru a se pierde memoria noastră scrisă. Ministru în acel prim guvern de după 1989 era şi unul pe nume Sergiu Celac. Ei,  da, chiar fiul prefectului cominternist de la Dolj.  Iar Mariana Celac, fiica prefectului ce aduse comunismul peste olteni, deveni  apoi membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, GDS.

Înainte de 1989, Adrian Păunescu, care fusese pentru un an de zile elev la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, aflase cumva despre acea idee, şi o inserase –vezi anafora “Oltenia, eterna Terra Nova!”–   în Imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova, cântat de Gabriel Cotabiţă şi formaţia sa din  vremea echipei Craiova  Maxima!

Titus Filipas

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Curriculum Vitae

Titus Octavian Filipaş s-a născut pe data de 26 martie 1944, în oraşul Băileşti din Oltenia, într-o familie de refugiaţi basarabeni. Urmează şcoala primară la Piatra Olt, se joacă lângă o pădure numită a Sarului, într-o natură idilică  pentru că era nepoluată, cu un grup de copii care într-o zi întâlnesc un O.Z.N. Primele cărţi citite de Titus Filipaş : Taras Bulba, Hadgi Murad, Discursul despre metodă. Din 1955, se mută cu familia la Craiova, unde Titus Filipaş este marcat de trei experienţe intelectuale : întâlnirea cu biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman, cu şcoala Petrache Poenaru,  şi cu piesele tehnice şi artifactele cele mai neobişnuite aduse la rampa militară. În anul 1956, Titus Filipaş editează în samizdat un ziar – manifest anti-sovietic intitulat Adevărul, pe care îl răspândeşte în oraş împreună cu unii colegi de şcoală. Este arestat şi anchetat de securitate, acuzat nu pentru că activa împotriva ocupaţiei sovietice, ci pentru că a creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! În 1958 se înscrie la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Unde cel mai bun profesor va fi cel de limba rusă. Era un aristocrat “alb” din Basarabia,  licenţiat al facultăţii de litere şi filosofie al Universităţii din Iaşi. Nu i se mai permitea să predea filosofia, şi operele marilor clasici ai literaturii ruse deveneau pentru profesorul Andrei pretextul unor magnifice lecţii de filosofie  aplicată pe literatura rusească din secolul XIX. Pe de altă parte, eminentul profesor de matematică oltean Voinea fusese alungat din învăţământ, acuzat de legionarism. După numai o lună de zile de lecţii cu elevii din noua clasă, apucase totuşi să sugereze bobocilor  în algebră faptul că teorema lui Bézout  poate servi şi la construirea unui algoritm de derivare ! În general, prin îndepărtarea sistematică şi programată a profesorilor buni din învăţământ atunci, foşti legionari ori “simpatizanţi cu legionarii”, perioada 1958-1962 a fost marcată de o acută degradare a şcolii româneşti. Titus Filipaş completează lipsa de informaţie din manualele şcolare intenţionat şi grosolan deformate, după principiul de lungă perenitate “politiceşte corect”, cu lecturi din cărţile care puteau fi găsite atunci în bibliotecile publice. În lipsa textelor lui Mircea Eliade, citeşte Descoperirea Indiei a lui Jawaharlal Nehru, în lipsa unui curs de antropologie citeşte traducerea din limba rusă “Introducere în istoria culturală a comunei primitive”, iar în lipsa unei cărţi despre fenomenele sociale, economice şi procesele istorice din S.U.A. citeşte un text compilat de un fost secretar al partidului comunist din S.U.A., “Schiţă a istoriei politice a celor două Americi”, unde era explicat cu maximă claritate şi sinceritate conceptul, pare-se de lungă perenitate, chemat “Politica marii bâte”. Premiul I câştigat în 1962 de Titus Filipas la olimpiada naţională de fizică (pe atunci nu exista şi faza internaţională) nu este relevant, are însă drept consecinţă faptul că urmează fizica la Universitatea din Bucureşti. Acolo vede capitala României ca pe Nova Roma, centrul spiritual radiant şi atractiv pentru Latinitatea Orientală. Citeşte extrem de multe texte de filosofie şi psihologie. Între 1967 şi 1974 lucrează ca profesor de fizică la două licee din Craiova. În 1971 publică  povestirea ştiinţifico-fantastică Nisipul, în colecţia îngrijită de scriitorul şi filosoful Adrian Rogoz pe lângă revista Ştiinţă  şi tehnică. Din 1975 devine cadru didactic la Universitatea din Craiova. În 1988 obţine titlul de doctor în fizică la Universitatea din Bucureşti după susţinerea tezei cu titlul : “Studiul interacţiunii meteorologice sol-atmosferă”. În 1984 apare cartea sa “De la mitul astral la astrofizică”, la editura Scrisul românesc din Craiova. Capitolul ce tratează problema civilizaţiilor extraterestre a fost tradus şi în limba maghiară sub titlul : “Civilizációk Földünkön kívül”, şi publicat în revista Galaktika. După mai bine de douăzeci de ani, cartea a fost scanată de către domnul Dragoş Bora, şi poate fi citită/descărcată gratuit din  Biblioteca de Astronomie Online  aflată la adresa http://85.121.0.91/sarm/carti/.  Înainte de 1989, Titus Filipaş scrie şi i se acceptă articole de popularizare/divulgare  ştiinţifică în revistele Contemporanul, Ramuri, Magazinul, Ştiinţă şi tehnică. În 1987 apare cartea Materie şi tehnologie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. În 1989, din nou la editura Scrisul românesc din Craiova, apare cartea Călătorind prin Univers, iar în noiembrie 1989 este tipărit, la Editura ştiinţifică  şi Enciclopedică din Bucureşti, primul exemplar al cărţii Dincolo de curcubeul stelar, ce nu va apărea pe piaţă decât în 1991. După decembrie 1989, scrie numai pentru sertar, din lipsă de sponsori pentru cărţile sale. Revistele unde mai publicase îi refuză articolele, numele său fiind trecut pe o listă neagră alcătuită de Andrei Pleşu, capul de listă fiind ilustrul  iluminist român Edgar Papu. Abia în 2003 îi este publicat în revista electronică Asymetria din Paris, coordonată  de scriitorul şi criticul literar Dan Culcer, primul text post-revoluţionar,  intitulat Ideologia Şcolilor Centrale.Titus Filipas