Preţul şi costul gazului de şist

Unii compară, naiv, preţul gazului rusesc importat, cu preţul gazului de şist extras din subsolul autohton, şi se limitează la atât. Dar oamenii aceştia pur şi simplu nu înţeleg diferenţa dintre preţ şi cost. Într-adevăr, preţul gazului rusesc importat ar putea fi eventual mai mic decât preţul gazului de şist extras din subsolul autohton. Însă atenţie, am spus “ar putea fi eventual mai mic”, ceea ce nu înseamnă că se va şi întâmpla. Pentru că atât firma, cât şi diverse organisme internaţionaliste dominate de americani (precum FMI) pot interveni pentru a impune preţuri mai mari pentru gazul de şist în România. De altminteri am văzut că toată politica macroeconomică a României a fost lăsată pe seama FMI, iar guvernul PDL-UDMR a lucrat orientat numai pe obiectivul care se cheamă “demantelarea României” ca stat naţional cu identitate tradiţională. Deocamdată ne păcălim cu gândul că avem un guvern USL, el se află în realitate sub călcâiul FMI. Dar hai să trecem discuţia pe terenul meu, deci nu vorbim mai departe de preţuri, ci de costuri. Costul, în general, marchează o pierdere. Şi mergând încă mai departe, trebuie să facem o distincţie între costul privat şi costul social. În cazul proiectului Băsescu-MRU de exploatare a gazului de şist în România, costul privat este costul pe care îl suportă firma Chevron. Iar dacă Chevron şi ambasadorul Gitenstein ţin atâta de mult să intre în afacerea asta din România, atunci costul privat este mic. Dar costul social îl suportă societatea românească. Or, costul social cerut de exploatarea gazului de şist în România este imens pentru societatea românească ! Acest cost social derivă din două tipuri de externalităţi negative pe care în general le provoacă exploatarea gazelor de şist : 1/Atacul brutalist, eu am folosit un termen delicat, de fapt este vorba despre un atac sălbatic şi iraţional (or, chiar în economia politică a capitalismului se cere, şi se prezumă, în mod expres că agentul economic trebuie să fie un “agent raţional”!) asupra aquiferelor. Chiar dacă puţurile de foraj şi de exploatare se pot modela pe hartă, din punct de vedere geometric, prin nişte puncte, ele se află deasupra unor arii uriaşe pe care colectează apă aquiferele, şi pe care o alimentează cu apă aceste aquifere dacă sunt pline. Unde se află aceste aquifere ? Precizez încă o dată, deşi am mai spus : tot în roci, mai exact în materiale geofizice poroase. Iar în proiectul Chevron- România, este vorba despre extracţia gazelor, prin fracturare hidraulică, din materiale geofizice poroase. Inevitabil, acţiunea inginerească se intersectează cu mişcarea apei. Care se poluează cu vreo 500 de substanţe chimice folosite în hydrofracking. Deci este vorba despre poluarea ireversibilă a unor aquifere pe arii importante din România. Apoi, consumul de apă prin hydrofracking este luat, fără de costuri, în mod gratuit, de către firma Chevron din cota de apă alocată agriculturii din România. 2/Circa zece dintre substanţele folosite în hydrofracking sunt cancerigene, chiar violent şi rapid cancerigene. Or, toate acestea sunt nişte costuri sociale gigantice pe care nu le poate plăti societatea românească decât prin intrarea ei într-o stare de comă. Aceasta după starea de vomă. S-a spus uneori, şi pe bună dreptate, că apa este mai scumpă decât diamantul. De ce nu se înţelege că apa este mai scumpă decât gazul de şist ?
Titus Filipas

Guvernul a introdus toxicitate în economia României

Într-o anumită măsură, funcţionarea economiei unei ţări poate fi văzută ca o reciclare fiscal/social. Am discutat deja despre programele “Impozitul forfetar” şi “Prima casă”. Primul reflectă aspectul fiscal, celălalt – aspectul social. Cuplarea celor două programe s-a făcut însă foarte, foarte defectuos din punctul de vedere al legilor economice. Cuplarea lor a introdus “toxicitate” în economia românească. Dar poate că aşa este “politiceşte corect”. Aceasta dacă ţinta nu este prosperitatea, ci distrugerea  capitalismului românesc. Ministrul Gheorghe Pogea spunea că are nevoie de bani pentru a provoca un efect de multiplicator Keynesian în economia românească. În luna martie, România a obţinut promisiunea unui împrumut de 20 miliarde euroi, din care 13 miliarde din partea FMI, 5 miliarde din partea Uniunii europene, un miliard de la World Bank, restul de un miliard furnizat de alţi creditori, în primul rând BERD. O primă tranşă a împrumutului, şi anume o porţie de  vreo 5 miliarde de euroi, a fost deja cheltuită! Următoarea porţiune, de 2 miliarde de euroi, urmează să vină abia în  luna septembrie. Din acest motiv, guvernul este disperat. Primul ministru Emil Boc a cerut de la FMI şi  de la Comisia  europeană, permisiunea de a creşte deficitul bugetar al României. Aceasta este deja dovada că “toxicitatea” introdusă de cuplajul “Impozitul forfetar” şi “Prima casă” lucrează negativ. Poate chiar letal pentru economia României. Oricum, programele “Impozitul forfetar” şi “Prima casă” au lucrat cu totul contrar faţă de felul cum au lucrat programele bailout şi primul Stimulus în economia americană. Acolo, multiplicatorul  Keynesian chiar acţionează ! Economiştii americani cei mai pesimişti  salută  anunţul statisticilor oficiale privind coborârea  deficitului comercial american în luna mai 2009. Cel mai coborât din ultimii 9 ani ! Detaliile arată că producţia întreprinderilor americane a fost relansată, şi că o bună parte din această producţie a fost exportată. Deci efectul de multiplicator  Keynesian produs de bailout şi Stimulus a funcţionat.

Titus Filipas

Prima victimă a “consensului de la Washington”

Sfârşitul anului 2001 şi începutul lui 2002 ne-au arătat prăbuşirea finanţelor Argentinei. Chiar dacă se află la antipozi, acea cădere ar putea fi un izvor de învăţăminte pentru noi. Manifestaţiile de stradă ale reprezentanţilor disperaţi, -cu fizionomii la fel de serioase ca şi ale păgubiţilor români de la FNI-, ai clasei mijlocii din Republica de Argentina, o ţară fabulos de bogată, a cărei natură şi ai cărei oameni o aduseseră până la un PIB de 8000 de dolari pe cap de locuitor, dar în care, timp de mai bine de un deceniu, reglementările de fier impuse de FMI au forţat întregul sistem bancar al ţării să se comporte ca un imens F.N.I. de la noi, banii clasei mijlocii argentiniene fiind transferaţi,- printr-un foarte convenabil ‘efect de sifon’ financiar descris atât de bine de unul dintre ‘oamenii preşedintelui’ John F. Kennedy, laureatul Nobel pentru economie în 1981, James Tobin-, spre alte ţări. Bineînţeles, F.M.I. neagă orice vină in declanşarea crizei monetare argentiniene. Totuşi decizia luată în 1991 de Argentina de a lega moneda naţională de dolarul american printr-o paritate strictă de unu la unu a fost lăudată de experţii de la F.M.I.. Ce însemna respectarea strictă a parităţii? Obligaţia de a dispune realmente de echivalentul aceleeaşi sume în dolari, pentru orice emisie nouă de bilete de bancă în peso. Astfel a putut să fie învinsă hiperinflaţia ce domnea în ţară, când în magazine etichetele cu preţuri trebuiau schimbate din oră în oră. Stricteţea respectării parităţii a redus inflaţia la zero, dar a atras nenumărate sacrificii pentru cea mai mare parte a populaţiei, plus o surpriză a sifonării dolarilor. În tot acest timp, guvernarea Argentinei a primit nenumărate elogii din partea F.M.I.. Domnul Horst Kohler, directorul general al Fondului, declara în septembrie 2001, când primele semne ale crizei se conturau, că ‘argentinienii nu sunt singuri’ şi Fondul Monetar Internaţional ‘îi va sprijini’. Totuşi, pe data de 5 decembrie, consiliul de administraţie al F.M.I. refuza un vărsământ de 1,2 miliarde de dolari către Argentina, bani promişi în august! În felul acesta, într-un mod premeditat, F.M.I. a încetat să mai sprijine guvernarea argentiniană democratic aleasă, sprijin ce era aşteptat chiar la momentul  ei cel mai critic. Atunci a dispărut credibilitatea sa faţă de populaţie, faţă de investitori, imprimându-se micul impuls necesar debaclului ce a urmat. Se poate vedea din analiza crizei argentiniene faptul că F.M.I. -ul nu-i altceva decât un gigantic Boa Constrictor pe care finanţele internaţionaliste oculte îl folosesc pentru a sugruma diversele identităţi naţionale ce îndrăznesc să devina prea independente. Argentina a plătit poate un preţ pentru că a început războiul Malvinelor. Este amuzant că atunci când acest Constrictor a încercat să înghită şi Rusia, ea s-a dovedit prea mare pentru puterile lui, astfel ca în 1998 domnul Michel Campdessus, directorul de atunci al Fondului, şi-a cerut scuze în mod public. Cred că-i prea puţin probabil ca F.M.I. să repete acelaşi gest faţă de Argentina. Însă e o certitudine că Fondul Monetar Internaţional nu îşi va cere vreodată scuze pentru politica incorectă pe care o practică acum faţă de România. Pentru ce trebuie doborâtă România? Pur şi simplu pentru că numele acestui stat este România, principala stâncă rezistentă a Latinităţii Orientale. Ştiam, iar până la un anumit punct chiar înţelegeam, că românofobia e specifică Răsăritului Kievan ori Moscovit. Mult mai primejdioasă pentru noi este românofobia Occidentului. Fondată de Voltaire şi continuată în secolul XX de Hannah Arendt, iar acum de Alexandra Laignel-lavastine şi Robert D. Kaplan. În cartea acestui  reporter de la ‘The Atlantic Monthly’, intitulată „Spre răsărit, către Tartaria„, se insinuează ideea perfidă şi devastatoare că sursa răului ce se află în români este faptul că ei „Vorbesc o limbă latină, spre deosebire de popoarele din jur” . Domnul Robert D. Kaplan practică, într-adevăr, o cultură a cinismului.

Titus Filipas

De ce simplifică FMI condiţiile de împrumut ?

Fondul monetar internaţional a anunţat marţi, 24 martie 2009,  că instituţia aceasta se angajează într-un vast program de reformă a  procedurilor pentru atribuirea împrumuturilor. Intenţia este aceea de a le simplifica. De ce oare ?  Este evident că principalele economii bolnave ale lumii sunt acelea guvernate de regulile capitalismului anglo-saxon. Este un capitalism care, din nou, excelează în disimularea tacticilor. Este un truism că instituţia FMI lucrează în primul rând pentru apărarea intereselor capitalismului  anglo-saxon. Acest capitalism anglo-saxon îşi trage bogăţia originară din colonialism, din comerţul cu sclavi negri, exploatarea  muncii  lor, precum şi din acapararea agresivă de teren (principala sursă de valoare economică, după doctrina fiziocraţilor), agresivitate mascată sub ideologia americană Manifest Destiny (tradusă de germani ca Lebensraum).  În fine, revenim cu investigaţia în lumea actuală. Există pe de o parte economia reală, formată din resurse umane în acţiune, fluxuri de materii prime şi fluxuri de energie, precum şi economia virtuală (a nu se confunda cu e-economy), văzută în primul rând ca flux monetar. Sigur, trebuie să existe un anumit grad de corespondenţă între fluxurile din economia reală, şi fluxul monetar. Numai că această  corespondenţă  este foarte redusă. Se estimează că doar 2 % până la 5%  din fluxul monetar actual intră în economia reală. Totuşi, totuşi, economia reală este aceea care contează! Restul este joc pentru traiul uşor al naţiunilor bogate (fostele state coloniale, precum şi state cu doctrină Manifest Destiny), naţiuni care exploatează  marele flux monetar prin cicluri de jocuri financiare speculative de perioadă scurtă, dar foarte profitabile. Deci cum procedezi acum tu, “naţiune bogată”, ca să extragi bogăţie reală din alte ţări care nu- s  tradiţional  “naţiuni bogate” ? Prin “delocalizarea industriilor”.  Ţările sărace unde sunt trimise aceste industrii îşi exploatează la maxim resursele : umane, de materii prime, de energie şi mediu (prin poluare şi reducerea drastică a biodiversităţii). Scriam în titlu : De ce simplifică FMI condiţiile de împrumut ? Pur şi simplu pentru a face să funcţioneze economia reală a naţiunilor sărace. Care primesc pentru exploatarea până la epuizare a resurselor naţionale de materii prime, de energie şi apă, de asemenea pentru degradarea tragică a unui mediu de calitate, o infimă parte din fluxul monetar.

Titus Filipas

GDS continuă politica securităţii

GDS este acronimul de la Grupul pentru Dialog Social. GDS se dovedeşte a fi  un implacabil  controlor al discuţiilor privind informaţia “politiceşte corectă” în surogatul de “societate civilă românească” pe care îl patronează. Să reamintesc aici că politica informaţională a securităţii era incoporată în cultura organizaţională a securităţii.  Aceasta era de fapt o pseudo- cultură, o sub-cultură,  un kitsch managerial securist promovat  voios  de „personaje istorice” precum  Ion Mihai Pacepa şi Liviu Turcu. Prin tot ce au scris ori au publicat, respectivii domni, –foarte onorabili acum–, nu dovedesc în vreun moment că au depăşit  această sub- cultură. De pe la vîrsta de 12 ani m -am ciocnit şi am fost lezat de personaje asemenea lor. Dar nu aceasta contează acum, nici măcar pentru mine. Scriam pe blog despre imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică  a întreprinderilor româneşti pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu. Modelul acela de organizare era palatabil pentru Nicolae Ceauşescu şi grupul restrâns de comunişti duri şi inteligenţi  ce erau la început în jurul său (Emil Bodnăraş  ar fi  fost exemplul cel mai reprezentativ).

Modelul microeconomic vest-german era  atrăgător pentru comuniştii  români din două motive:  (i) Economia R.F.G era extraordinar de eficientă, era chiar una dintre cele mai productive de bună-stare din lume.  (ii) Republica Federală a Germaniei de atunci  avea o  „economie socială de piaţă” care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie practica informaţia asimetrică.

În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Nicolae Ceauşescu a încercat să implementeze cultura „informaţiei asimetrice” în România cu ajutorul „culturii organizaţionale a securităţii române”. Eşecul stupefiant al economiei româneşti, în care se făcuseră investiţii colosale de tehnologie occidentală ultraperformantă,  s -a datorat  în primul rând  acestei „culturi organizaţionale”. Securitatea era prezentă peste tot în economia românească de stat, precum şi  în economia cooperatistă. Securitatea comanda şi controla  aceste două economii prin unicul tip de cultură pe care îl poseda.

Nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare industrială a ţării. Ce anume a deviat din exterior acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate, rapide, numai prin achiziţionarea de fierărie. Programul acesta nu se sprijinea pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale, cum cerea un sistem filosofic românesc încă din Belle Époque, ori cum cerea şi dialectica unităţii contrariilor  software & hardware. Tot cea ce se pretindea liderului român pentru banii primiţi de la World Bank şi FMI era numai aplicarea unei politici de „strângere a şurubului” în România. De unde şi aspectul ubuesque al regimului dictaturii personale din România! Consultând eu un studiu din 1994 al lui J.W. Kendrick (foarte apreciat de economiştii de la OECD), conchid că Nicolae Ceauşescu a fost chiar împins la exacerbarea atitudinii dictatoriale prin politica adoptată faţă de România de World Bank şi FMI. Ai căror experţi  ne sfătuiau expres să investim prioritar în capitalul tangibil pentru a obţine bună-starea. În vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capital intangibil!   

Principiul „informaţiei asimetrice” fusese introdus în  România de  articolele publicate în  Scânteia, ziarul  bolşevicului Silviu Brucan. După 1989, tovarăşul Silviu Brucan a  efectuat a mişcare tactică extraordinar de inteligentă (sigur, eu fac parte din “stupid people” şi mă mir ca prostul) pentru menţinerea comunismului informaţional în funcţiunea lui clar anti-românească. Silviu Brucan a trecut sarcina implementării politicii „informaţiei asimetrice” de la securitatea proaspăt desfiinţată, la Grupul pentru Dialog Social! Astfel a fost menţinută în România post-decembristă ignoranţa intelectuală profundă a populaţiei româneşti prin practicarea „informaţiei asimetrice”. Discuţia pe anumite teme foarte sensibile şi acute pentru societatea civilă românească este după 1989 fie total prohibită, fie total deformată. Un prim exemplu ar fi rolul total obliterat al Constituţiei de la Anul Domnului 212 pentru crearea germenilor societăţii civile. Reamintesc apoi refuzul culturnicilor Grupului pentru Dialog Social de a discuta pertinent intelectualismul extrem de generos al lui Mihai Eminescu, pe care culturnicii de la GDS l-au  redus la statutul  ,,cadavrului din debara.” Se mai presupune că  Andrei Pleşu, nume de personaj proeminent pentru GDS,  ar fi  fost influenţat de generozitatea spirituală a lui Constantin Noica. Totuşi Andrei Pleşu a furat gloria întemeierii Muzeului Ţăranului român de la marele cărturar şi organizator de instituţii culturale, Alexandru Tzigara-Samurcaş! Nu cred că această atitudine reprezintă exact spiritul lui Constantin Noica! Dacă publicul nu îl acuză direct pe Andrei Pleşu de furtul proprietăţii intelectuale a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, este doar pentru că Andrei Pleşu se află sub acoperirea politicii de informaţie asimetrică practicată de GDS.

În fine, domnul Gabriel Liiceanu, care conduce actuala editura Humanitas, a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : el a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. „Revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” poate justifica orice, nu se mai pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară. Un titlu rămas prohibit la Humanitas, –cum era pe vremuri la Editura Politică–, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance„, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filosofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe si filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate, chiar şi în “cea de a doua modernitate” din secolul XXI. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director la Contemporanul pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar! Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Titlul bestseller mi- a fost recomandat insistent spre lectură de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. “Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer.” Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este mesajul acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit sa o traducă editura Humanitas. Prin aplicarea constantă a principiului „informaţiei asimetrice”, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu “meritul” de a fi fost unul dintre factorii care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura culturală, mă rog, hai să îi zicem şi noi cul-de-sac  pentru a răspunde snobismului mult prea impertinent afişat!
Titus Filipas

Europa Liberă şi România Liberă

Citesc articolul “Dilema unor minti sclipitoare: Paris sau Bucuresti?”, aici : http://www.romanialibera.ro/a134248/dilema-unor-minti-sclipitoare-paris-sau-bucuresti.html .

Aflu despre “Un chimist premiat la Paris dupa un doctorat in chimia fosforului”, care a hotărât să rămână în Franţa. Nimic de mirare, zic eu. Chimia fosforului beneficiaza de ‘conditii mai bune pentru cercetare’ în Franţa deoarece are importante aplicaţii militare. Este foarte normal că autorităţile franceze s-au purtat bine cu tînărul cercetător venit de la  noi. Care în acest context a preferat să nu se întoarcă în România.

Care sunt responsabilităţile postului de radio Europa Liberă si ale ziarului România Liberă pentru această situaţie? Le citez împreună,  există  continuitate  de ideologie politică între ele. În acord cu Mircea Vulcănescu, ziarul este o ‘întreprindere de informaţie şi propagandă’, cea dintâi misiune a sa fiind ‘să satisfacă în om dorinţa de a şti’. Consider că poate fi extinsă această evaluare la modul cum funcţiona postul de radio Europa Liberă înainte de 1989, dar şi la modul cum funcţionează acum ziarul România Liberă.

Postul de radio Europa Liberă a lucrat aproape exclusiv ca ‘întreprindere de  propagandă’. Prea puţin  determinată ‘să satisfacă  în om dorinţa de a şti’, deşi i se cerea  în mod expres aceasta de la ascultători, un caz concret fiind  cererea de explicare a politicilor Băncii Mondiale şi FMI faţă de România, o emisiune pe care postul de radio Europa Liberă a promis-o, dar nu a furnizat-o vreodată. În opinia mea, postul de radio Europa Liberă nu şi-a îndeplinit ‘politica ofertei’, tot aşa cum nu satisface măcar la modul minimalist o ‘politică a ofertei’ ziarul România Liberă de acum. Şi aici este vorba în mod expres de o politică  ‘de dreapta’. Adică ea trebuie să respecte principiile de economie politică neoclasică. Or, dacă mergeau pe această linie, în ceea ce priveşte ‘satisfacerea dorinţei de a şti’, atât postul de radio Europa Liberă, cât şi ziarul România Liberă,  înainte de 1989 şi după 1989, trebuiau să îi informeze pe români despre şansele reformelor structurale în România, să propună chiar experţii lor (toate ziarele mari din lume funcţionează de facto ca  nişte universităţi, dar şi toate posturile de radio ce se respectă, de exemplu BBC World Service) proiecte pentru reforme structurale în România. Care este acea politică de reforme structurale în România destinată să îi reţină în ţară pe absolvenţii învăţământului românesc? 

Începând de pe vremea când era condus de Petre Mihai Băcanu, ziarul România Liberă furnizează cititorilor numai o informaţie cu miză ideologică derizorie. Cititorii ziarului România Liberă sunt formaţi exact în acelaşi duh al derizoriului. Astfel, printre comentariile la articolul citat din România Liberă, găsesc : “Sambata, 13 Septembrie 2008 02:45, ok, si eu am o dilema in Romania  :nu stiu unde sa dau spaga, pt un salariu mai bun!, nu stiu unde sa dau spaga pt a scapa de guvernantii hoti din parlament!, nu stiu unde sa dau spaga pt o justitie dreapta!”                                                                                                                                                                         

Simultan, în Franţa se derula scandalul unui bacşiş de 285 milioane  de euro pentru Bernard Tapie, vezi http://www.bakchich.info/article5012.html , şi http://www.lemonde.fr/societe/article/2008/09/14/bernard-tapie-a-t-il-ete-recu-par-l-elysee_1095078_3224.html#ens_id=1082873 .

Titus Filipas