Amurgul USA ?

Romanticul român Grigore Alexandrescu îl imita probabil pe romanticul francez Victor Hugo, când compunea poezia „Anul 1840”, dar numai în titlu. În poemul „1840 „, publicat în „Revue des Deux-Mondes„, Victor Hugo constata deplasarea accentului de putere din Lumea Veche, în Lumea Nouă: „Et maintenant, Seigneur, expliquons-nous tous deux./L’Amérique surgit, et Rome meurt ! ta Rome !/Crains-tu pas d’effacer, Seigneur, notre chemin,/Et de dénaturer le fond même de l’homme […]?” („Şi acum, Doamne, explică-mi./ America se-nalţă, şi Roma moare! E Roma ta!/Nu te temi că ştergi, Doamne, urma drumului nostru,/Şi că denaturezi aşa  chiar omul?”).

În anul 1803, aria teritorială măsurată de United States practic se dubla cu achiziţionarea Louisianei, în cei mai legali termeni cu putinţă.  Limba europeană vorbită la acel moment acolo era franceza. Din cauza aceasta, noua bancnotă de 10 dolari purta şi inscripţia  DIX, de aici Dixieland. Începea politica “Go West!”, care în jurul lui 1845 căpăta forma ideologică numită  „Manifest Destiny„. Era convingerea “misiunii Americii” în lume pentru instaurarea libertăţii. Conotaţia superiorităţii rasei anglo -saxone era de asemenea implicată. Pământul era destinat să revină anglo –saxonilor. Pieile roşii  sunt exterminate sistematic, într -un genocid  despre care oficial se recunoaşte că a lichidat cinci milioane de indieni nord- americani. Biodiversitatea este de asemenea distrusă rapid pe continent prin această politică predatorială. 

Totuşi, vezi articolul de la adresa URL

http://www.romanialibera.ro/a155296/unul-din-patru-copii-americani-este-hispanic.html , mutaţii demografice uimitoare se constată acum în America. Spre deosebire de anglosaxonii WASP (White,  Anglo –Saxon,  Protestant),  colonizatorii spaniolii şi portughezi, care proveneau ei înşişi dintr -o populaţie ‘socii’- alizată  în peninsula iberică, vor proceda mai puţin dur cu amerindienii, ‘socii’- alizând  America Latină. Literatorul mexican Carlos Fuentes vede  Amurgul Occidentului  numai în faptul că limba engleză decade, transformându- se în idiom de aeroport internaţional, un Volapük incapabil să poarte valori.  Carlos Fuentes  adaugă o  granulă de speranţă în ideea lui Oswald Spengler:  o limbă romanică va lua locul limbii engleze  ca depozitar al Cunoaşterii. Există un continuum al limbajelor romanice, credeau Ioan Eliade Rădulescu  şi Ezra Pound. Limba Română are viitor mai promiţător decât limba engleză.

Titus Filipas

Cavalerul Alb

Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă  asupra ‘Cavalerului alb’: „Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă  vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/  Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl  percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan  Huniade  contrastează cu  percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau  « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe  atunci,  –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-,  confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele  franceze îl consemnau pe Ioan  Huniade  drept   «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în  managementul modern – « The White Knight ».

 

Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost  compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul  ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell  a  murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la  Valencia în  1490,  romanul catalan  Tirant lo Blanc  este păstrat  ca  incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să  găsească  o explicaţie, ori să  propună  o justificare pentru  comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–,  ar fi  scris „la novela total”.  Romanul  Tirant lo Blanc   era  foarte apreciat de  acel caracter  pur livresc care a fost Don  Quijote.  Dar volumul  « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima  trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ  aflate pe rafturile  bibliotecii  lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al  primei  părţi,  Miguel de Cervantes  dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă  peste măsură : « Află  deci că  se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară  de desfătări şi o mină  de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán,  şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care  pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună  carte de pe lume.»  Am împrumutat excerptul din  varianta  românească  îngrijită  de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o  retipărită   de Editura Hyperion de la   Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii  unde  este amintit  cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând  că nu-i  lămurire,  mai curând  reacţie  la numele propriu  Quirieleison   din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună  foarte ciudat. »  Don Quirieleison de Montalban,  un caracter din romanul Tirant lo Blanc,  era modelat după un personaj catalan real avându-şi   fieful  în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc  este într-adevăr  „novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum  spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru  o nouă  ediţie franceză a romanului. Îmi place  sunetul  prologului cu  titlul  în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar  nu şi în termeni politiceşti. În fine,  într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu  asupra valorii şi  posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte  anticipa  cumva ideea  lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic,  trecând  nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică,  de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu  îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu  a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm  că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu  în toscană au pregătit traducerea perfectă  din Dante pe care o realizează George Coşbuc. 

Prima variantă publicată a  Scrisorii  de provocare la luptă  era  de fapt  în limba franceză,  fiind prolog apocrif la ultima  editare  franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză  fusese  tradusă şi tipărită  în Epoca Luminilor, mai exact la  anul 1737, fiind îngrijită de   contele de Cailus. S-au păstrat mai multe „scrisori de provocare”  alcătuite  sub pana lui  Joanot Martorell, dar nicio „carte” după sfârşitul luptei  ca  posibil epilog.

În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că  şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/  Oastea mea cu flamurile,/ Codrul  şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să  ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.”  Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne  arată şi un  Mihai Eminescu sculptor de  ‘statuie senzualistă’ à la Condillac.  Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist  precum  statuia senzualistă a lui Condillac, notează  epilogul apocrif  la Scrisoare III  compus de scriitorul monah  Valeriu Anania,  ca  discurs  exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia „De din vale de Rovine”).

Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell,  epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”?  Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul,  nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase  moştenire un magnific tradus Don Quijote, în  parteneriat egal cu Ion Frunzetti.  Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de  Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu,  pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog  apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.

Titus Filipas

O comoară înfundată

Ezra Pound spunea că vernacularele neolatine formează un continuum. Expresia românească „o comoară înfundată” are drept corespondent echivalentul franţuzesc “un trésor enfoui”. Alexe Mateevici folosea expresia în poezia «Limba noastră» : „Limba noastră-i o comoară /În adâncuri înfundată /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată. /Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără veste /S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste. /Limba noastră-i numai cântec, /Doina dorurilor noastre, /Roi de fulgere, ce spintec /Nouri negri, zări albastre. /       Limba noastră-i graiul pâinii, /Când de vânt se mişcă vara; / In rostirea ei bătrânii /Cu sudori sfinţit-au ţara. /Limba noastră-i frunză verde, /Zbuciumul din codrii veşnici, /Nistrul lin, ce-n valuri pierde /Ai luceferilor sfeşnici. /Nu veţi plânge-atunci amarnic, /Că vi—i limba prea săracă,/ Şi-ţi vedea, cât îi de darnic /Graiul ţării noastre dragă. /Limba noastră-i vechi izvoade. /        Povestiri din alte vremuri; / Şi citindu-le ‘nşirate, – /Te-nfiori adânc şi tremuri. /Limba noastră îi aleasă /Să ridice slava-n ceruri, /Să ne spiue-n hram şi-acasă /Veşnicele adevăruri. /Limba noastra-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, /Care o plâng şi care o cântă / Pe la vatra lor ţăranii. / Înviaţi-vă dar graiul, /Ruginit de multă vreme, /Ştergeţi slinul, mucegaiul /Al uitării ‘n care geme. /Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde – /Şi-ţi avea în revărsare /Un potop nou de cuvinte. /Răsări-va o comoară / În adâncuri înfundată, /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată.”

Alexe Mateevici era un poet român din provincia Basarabia, ruptă de către Rusia ţaristă din Romania Orientală, singura moştenitoare a drepturilor care decurg din sintagma-sigiliu Nova Roma înscrisă de conciliul ecumenic de la 381 AD.

Acel furt al Basarabiei se petrecea la anul 1812, deci înainte de perioada „bonjuristă” din principatele dunărene. Aceasta arată că  Alexe Mateevici găsea şi extrăgea sintagma „o comoară înfundată”dintr – un fond de cuvinte autohtone, nu traducea pur şi simplu franţuzescul “un trésor enfoui”.

Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. Prin expresia Nova Roma forjată de un grup de reflecţie creştin ghidat de Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, se recunoştea implicit în secolul IV că există şi un Novum Latium format prin ‚socii’-alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor.

Probabil că actul bisericesc de la 381 AD este ultima recunoaştere a influenţei latine asupra fondului   traco-daco-moesic, iar aceasta mult după retragerea aureliană, pe care istoricul  Zosimus din Romania Orientală nici măcar nu o pomeneşte în Historia Nova.

Prin versurile “Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde.”, Alexe Mateevici arată şi influenţa varegă de după secolul VIII asupra fondului   traco-daco-moesic deja ‚socii’-alizat. De altminteri, Cantacuzinii erau varegi. Gheorghe Asachi şi Mihai Eminescu erau de asemenea vikingi răsăriteni, nu blonzi ci la fel de bruneţi precum Harald Bluetooth. Să fiu mai explicit. “Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde.” evocă Piatra Soarelui, un datum cultural Viking.

Titus Filipas

Wikipedia „română” focalizează greşit

Am mai semnalat pe blogul nostru precum şi în revista electronică Asymetria  faptul că Wikipedia de limba română tratează în mod eronat teme extrem de importante din cultura  română. Ne refeream atunci la preeminenţa clară a ideologiei cumaniste pe Wikipedia în tratarea chestiunii primilor Basarabi din istoria noastră, ca şi cum marele intelectual Vasile Lovinescu nu ar fi existat!

Avem acum o nouă dovadă a faptului că Sfatul Bătrânilor  anonimi ce coordonează după o  ideologie anti – românească admiterile şi respingerile de articole pe Wikipedia de limba română foloseşte în mod intenţionat un fals cod de valori, chiar un cod de valori intenţionat falsificate.

Iată de exemplu aici :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Economi%C5%9Fti_rom%C3%A2ni ,

cum focalizează Wikipedia de limba română la categoria (MARI n.n.) „Economişti români” ale căror nume încep cu litera „A” : „Ileana Agalopol/Dinu Airinei/Gabriela Anghelache/Petre S. Aurelian”. Deci este vorba numai despre patru economişti români citaţi de Wikipedia de limba română la litera „A”. Eu nu îi denigrez în vreun fel, nu  cunosc opera lor economică, dar probabil că au binemeritat, admit din  principiu aceasta, fără vreo altă verificare. Dar nu asta e problema acum, ci  faptul că numele celui mai mare dintre economiştii români din secolul XIX nu este menţionat!

Ne place adevărul, tot adevărul, şi numai adevărul. Nu am putea spune că Wikipedia de limba română îl neglijează chiar întrutotul. Îl aminteşte cumva aici : http://ro.wikipedia.org/wiki/Apostol_Arsache , dar numai foarte, foarte sumar : „Apostol Arsache (n. 1789; d. 1874) a fost un politician şi ministru de externe român în perioada 22 ianuarie 1862 – 24 iunie 1862.” Cam puţin! Alte enciclopedii  îl citează, îi dedică  şi un articol de caracterizare extrem de bine scris, alături de articole dedicate celor mai mari economişti ai lumii, eu îl amintesc aici  numai pe Adam Smith !

Păi este chiar cu totul inacceptabil ceea ce face acest Sfat al  Bătrânilor cu dreptul de veto asupra articolelor admise  pe Wikipedia de limba română şi asupra conţinutului lor. Sfatul Bătrânilor  anonimi pur şi simplu cenzurează articolele pe Wikipedia de limba română ! Cât de anonimi sunt ei ? Tot ce am reuşit eu să aflu până acum este faptul că „nucleul dur” care cenzurează în acord cu o ideologie anti – românească articolele pe Wikipedia de limba română este alcătuit din tineri universitari clujeni având conexiuni puternice chiar la sediul Wikipedia.

În fine, acelui mare economist român din secolul XIX, căruia nu i se dedică măcar o modestă menţionare la categoria „Economişti români” pe Wikipedia de limba română, i se dedică un întreg articol succint şi  pertinent aici : http://www.eumed.net/economistas/index.htm . Ei, da, este o enciclopedie în spaniolă. Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele vernacularelor neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr. Literatorul mexican Carlos Fuentes vede  Amurgul Occidentului  numai în faptul că limba engleză decade, transformându- se ostensiv într -un idiom de aeroport internaţional, Volapük incapabil să poarte valori.  Carlos Fuentes  adaugă o  granulă de speranţă în ideea lui Oswald Spengler:  o limbă romanică va lua locul limbii engleze  ca depozitar al Cunoaşterii. Există un continuum al limbajelor romanice, credeau Ioan Eliade Rădulescu  şi Ezra Pound.

Hai să cităm aici integral articolul în spaniolă :

+Grandes Economistas A  : Apostol Arsachi (1783-1874) / Apostol Arsachi, ntroduce, político y gobernante rumano. Miembro destacado y líder del Partido Conservador. Renovando la tradición de los fisiócratas franceses, se interesa especialmente por la cuestión ntroduc en los países del Este. En 1860 publica su libro “La cuestión de la propiedad” (Bucarest: Adolf Ulrich), en el que critica dos nociones claves del marxismo: la “plusvalía” y el “proletariado”. En dicho libro Apostol Arsachi dice: ‘Es incontestable que la tierra no tiene otro valor que el que le proporcionan los brazos del trabajador, pero no es menos incontestable que los brazos del trabajador no tienen otro valor que el que les da la tierra que él trabaja. (…) La propiedad de los campesinos consiste en su ntrod, su carro, sus instrumentos de arado y sobre todo en su trabajo, que Turgot (..) ha declarado   ser la primera, la más sagrada, la más imprescindible de todas las   propiedades. Solo la protección de estos bienes permite al campesino reconocer   que tiene una patria que debe amar…’ Dicho de otra forma, la condición de proletario no es, según Arsachi, “objetiva” sino por el contrario “subjetiva”, siendo el Estado el único factor determinante. En cualquier caso, en 1862, el partido de los Blancos (=conservadores) entonces en el poder, sometieron a la asamblea rumana un proyecto de ley ntroduc inspirado por el pensamiento de Arsachi: Todas las aldeas debían constituir comunas y los grandes terratenientes debían ceder, por intermediación de estas comunas, tierras a las familias campesinas. Se trataba de una reforma semejante a la que, el año anterior, el zar Alejandro había empezado a ntroducer en Rusia. Sin embargo, la reforma falló en Rumania – y originó una crisis profunda en este país que duró hasta el final de la primera mitad del siglo XX.+

Eu constatasem deja, şi consemnasem pe blog şi în revista Asymetria, că junimiştii foloseau ca principală doctrină economică, tocmai doctrina fiziocraţilor, ameliorată,  dar nu ştiam cine ameliorase această doctrină economică a fiziocraţilor pentru cultura română. Am găsit această informaţie, vitală  pentru teoria culturală în limba română, doar  în spaniolă. Ezra Pound avea dreptate!

Să spunem ceva mai multe despre doctrina economică a fiziocraţilor. În secolul al XVIII –lea, care poate fi numit în Europa Occidentală şi Veacul Luminilor, cele mai fertile pământuri din Eurasia erau împărţite, aveau deja proprietari. Nu mai existau terenuri libere. Unul dintre enciclopedişti, François Quesnay (1694-1774),  plecând  de la ideea comună a stabilirii valorii economice prin raritate, considera  în cartea “Maximes générales du gouvernement économique d’un royaume agricole”  (1758),  că terenul agricol este principala valoare economică. Cu articolele şi cărţile sale despre agricultură, François Quesnay devine unul dintre fondatorii şcolii de economie politică a fiziocraţilor. Aceasta este prima variantă în care se dezvoltă o teorie de economie politică pozitivă. Ea este adoptată ulterior şi de politicienii români, fiind lizibilă cel puţin în asertarea că “România este  o ţară eminamente agrară.” Pe vremea regimului burghezo-moşieresc, condus  într-o vizită în Valea industrializată a „capitalismului renan” de către oficiali germani ce vroiau să îl impresioneze prin bogăţia creată, un ministru român îi lasă fără replică afirmând  maliţios : “Dacă plouă de patru ori pe an când trebuie, ţara mea produce tot atâta bogăţie!”

Chiar şi pe vremea comunismului, în zona montană de la noi, dar şi în Delta Dunării, economia normativă comunistă  nu era aplicată, înflorind economia pozitivă de tip fiziocrat, ad litteram termenul  însemnând “forţa naturii”. Din cauza acestei economii  pozitive  tradiţionale,  erau oierii români oameni puternici şi mândri. Trebuie să recunosc, “poetul de curte“ Adrian Păunescu are meritul incontestabil că i-a sprijinit pe oieri în faţa  activiştilor PCR. De altminteri dupa “loviluţie”,  revoluţionarul politicianist Petre Roman, ce avea de apărat şi tradiţia cominternistă a tatălui său, comanda special din Australia o cantitate uriaşă de lână pentru a distruge baza economică a oieritului în România. A fost un caz cras de “sabotare a economiei naţionale”, prin distrugerea unui segment al economiei pozitive  avându- şi izvorul în “forţa naturii”.

Titus Filipas

În căutarea Graalului

Idealul Dulcineei din Toboso, pentru care lupta Don Quijote,  este mai mult “sex-in-armor” hollywoodian, decât căutarea « Sfântului Graal », ţinta cavalerilor rătăcitori luaţi ca model de „iscusitul hidalgo”. Cavalerul rătăcitor medieval căuta valorile în Răsărit, chiar înaintea viziunii romaneşti a  poetului Ezra Pound, supranumit „Poets’s Poet” – poetul poeţilor, fie-ne permis a-i  reaminti numele.  Circumstanţa că Don Quijote nu pleacă în căutarea Graalului poate fi considerată la urma urmelor dovada peremptorie a comportamentului raţional al  “Cavalerului tristei figuri”. De ce? Pentru că Miguel de Cervantes  şi toţi spaniolii timpului său interesaţi de tematică  socoteau că problema Graalului fusese deja rezolvată. Cu participarea spaniolilor.

În literatura consacrată acestei teme, istorisirea clasică  despre ,Cavalerul rătăcitor plecat în căutarea Graalului’ se înscrie în ciclul arthurian  aflat la intersecţia între mitologia celtică şi mitologia creştină. Ţin să subliniez că frumuseţea şi moralitatea legendelor celtice contrazice flagrant  pretenţia  adevărului  universal acordat de ideologia anti-sămănatoristă faimoasei clamări  despre „pericolul confuziei între etic, estetic şi etnic”. Această aserţiune a criticului literar  Eugen Lovinescu (1881-1943) îl înfuria pe unul dintre legionarii notorii, marele intelectual ezoterist român  Vasile Lovinescu (1905-1984), fiul avocatului Octav Lovinescu,  fratele  amintitului  critic.

 

Cel mai mare dintre autorii medievali ai  „romanţului arthurian”, Chrétien de Troyes (a cărui dată a naşterii nu se cunoaşte, dar despre care se ştie că a murit pe la 1185, aşa că scădeţi rezonabil câteva decenii) folosea  deja în poemul neterminat  «Le Conte du Graal », compus ori numai înregistrat de istoria literaturii pe la 1180, numele comun  “un graal”. Totuşi, dacă ‘graal’-ul este un cuvânt celtic, ori aparţine limbii franceze vechi, constituie încă subiect de aprinsă dezbatere. Căci într-o altă interpretare, legenda « Sfântului Graal » s-ar fi născut  din sintagma în limba franceză  veche  “sang rial”, –adică  ‘sânge regal’–, transcrisă  deformat de unii dintre copiştii medievali ca “san grial”. În fine, Miguel de Cervantes, vechiul luptător din bătălia pe mare de lângă   Lepanto (1571) condusă  de  amiralul  genovez Andrea Doria,  putea chiar alege între două  clamări de Graal regăsit. Numai cea dintâi  variantă era  notată în cronica spaniolă. Când regele  Alfonso al VII-lea de  Castilia a cucerit  Almeria de la mauri  în anul 1147, cu ajutorul armat al  genovezilor, ar fi recuperat şi  “un uaso de piedra esmeralda que era tamanno como una escudiella”, adică „un vas de piatră smarald ce era taman ca un potir”. Extaziaţi de aceasta dovadă materială a existenţei divinităţii!,  genovezii i-au cerut   regelui   Alfonso al VII-lea  potirul   drept unica lor plată pentru ajutorul dat la asediu.

 

Auzim altă  poveste a Graalului de la  Guillaume de Tyr (1130-1190), arhiepiscop al Tirului cruciaţilor.  Scriind despre Sfântul Potir pe  la 1170,  prelatul  dezvăluie că „un  vas dintr-un singur  briliant verde, având formă de bol”,  ar fi fost găsit de cruciaţi într-o moschee din Cezarea  (Caesarea) la  anul 1101,  şi este  vorba aici despre Cezarea de pe coasta Samariei, nu despre Cezarea Cappadociei. Sfântul Apostol Pavel a vizitat Cezarea Samariei  atât imediat după  iluminarea  lui de către Divinitate, cât şi în cea de a doua şi în cea de a treia călătorie misionară   (Faptele 9:30, 18:22, 21:8).  Genovezii,  gândind că  Sangraalul era cizelat dintr-un singur mirific  smarald mare, l-au acceptat drept răscumpărare a vieţii musulmanilor din Cezarea, în locul unei sume de bani în monedă. Potirul de smarald a fost trimis şi păstrat la catedrala San Lorenzo din Genova. Atunci când Napoleon Bonaparte a cucerit Italia, l-a inclus în prada de război. În consecinţă, Sfântul Potir aflat în Genova a fost expediat  la Paris. Dupa eşecul napoleonian de la Waterloo, Sfântul Potir a fost retrimis în Italia. Un accident de transport, când  potirul s-a spart, a revelat că  materialul nu era smarald, ci  sticlă verde  de o extraordinară calitate, fabricată  de alchimişti  egipteni, probabil ca în atelierele saitice din delta Nilului. Revelaţia aceasta de după  Waterloo a constituit  preţios punct de sprijin pentru masonii din Ordinul Orientului. Vasul cel de sticlă verde se păstrează acum la catedrala din Genova, sub  numele de   Sacro Catino.

 

Ori poate mai curând Miguel de Cervantes identifica “Potirul Sfânt” cu  “Santo Cáliz”,  marea cupă dintr-un singur cristal de   agat păstrată  la catedrala din Valencia. Pe latura pocalului  este gravată o inscripţionare în araba coranică. Ciudat, dar pentru spanioli, această veche inscripţionare adăuga veridicitate “Potirului  Sfânt” păstrat la Valencia.  Cea mai veche referire a cronicarilor spanioli la  “Santo Cáliz” datează din 1399. Când vasul de agat a fost obţinut de clericii de la mănăstirea Martin I de  Aragon, în schimbul unei cupe de aur  foarte banale, de la cineva care nu îi prevestea şi valoarea simbolică.  Ajuns la Valencia, i s-a inventat uşor  o legendă : “Santo Cáliz” ar fi fost adus din Ierusalim la Roma chiar de către Sfântul Apostol Petru!

 

S-a mai spus şi că Graalul ar fi vechiul mit despre Cornucopia (Cornul Abundenţei), revăzut  şi revizuit de creştinism.  Domnul Dan Culcer îmi semnalează această dovadă în Transilvania. În textul unui  colind, şi  din aceasta cauză veridicitatea lui ca mit pentru  Cornucopia sporeşte, este  invocată „floarea grâului” (sursa abundenţei) după invocaţia  „Leroi dai, leroi Doamne!”. Surprinzător, apar în acel colind scurt,  şi aluzii la ‚Drumul mătăsii’: „Asta-i casa, nus’ de casă./  Şi-n mijlocul casiei/ Este-o masă de mătase;/ Şi-n mijlocul mesiei/  Este un pahar d-aur./  Şi-n toartza paharului/ Scrisă-i raza soarelui;/ Şi-n buza paharului/ Scrisă-i floarea grâului.”  Colindul are  un mesaj  holistic exact din trecut, cu o unitate de  măsură vitală  şi pentru  prezent. Căci impactul ambiental produs de poluarea sistemelor industriale  în Europa se măsoară diferenţial  acum, după 2000 AD, prin paharele  de grâu  pierdute la  creşterea ‚încărcărilor poluante din mediu’ !

 

Miturile medievale pot fi  analizate şi cu mijloacele manageriale cele mai noi. Legenda   Graalului  poate fi descompusă    în cinci „nivele de realitate”, identificate prin cinci ‘diagramări Pareto’. Aşa cum legenda ‚Cavalerului Alb’,  ori  ‚the White Kight’,  este folosită  ca nume în managementul modern pentru desemnarea unei anumite strategii de salvare economică a întreprinderilor cu mari dificultăţi, tot la fel,  în prezent prin „căutarea Graalului” se mai înţelege  şi „descifrarea realităţii” într-o situaţie complexă.

 

Căutarea Graalului continuă  în viitor şi în spaţiul cosmic. Se întâmplă în paginile romanului  sci-fi „Nova”, scris de Samuel R. Delany, unul dintre precursorii mişcării ‚cyberpunk’. În ‚Trei povestiri despre Atlantida’ („Atlantis: Three Tales”), scriitorul afro-american arată cum  se evită conceptul de ‚negritute’ prin imersarea in spaţiul  mitului oceanic  „Atlantida”, care se poate extinde oricând şi în ‚spaţiul  cosmic’.  Cutezătoare idee! Cred că şi noi,  românii,  avem drept de acces la acest universalism pragmatic.

 

Titus Filipas

 

Arme ideologice

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas

 

 

Urma drumului nostru

Ezra Pound sublinia existenţa  unui  continuum în literatura vernacularelor neolatine.  Romanticul român Grigore Alexandrescu îl imita pe romanticul francez Victor Hugo, când compunea poezia „Anul 1840”, dar numai în titlu. În poemul „1840 „, publicat în „Revue des Deux-Mondes”, Victor Hugo constata deplasarea accentului de putere din Lumea Veche, în Lumea Nouă: „Et maintenant, Seigneur, expliquons-nous tous deux./L’Amérique surgit, et Rome meurt ! ta Rome !/Crains-tu pas d’effacer, Seigneur, notre chemin,/Et de dénaturer le fond même de l’homme […]?” Ori, pe româneşte: „Şi acum, Doamne, explică-mi./ America se-nalţă, şi Roma moare! E Roma Ta!/Nu Te temi că ştergi, Doamne, urma drumului nostru,/Şi că denaturezi aşa  chiar omul?”.  O  civilizaţie  fără  „urma drumului”,  civilizaţie semănând straniu  lumii  distopice  inventate  de Huxley Aldous în  romanul   « Brave New World », încearcă  să impună  neoconservatorii americani, cei mai mari duşmani ai Luminilor, nişte ideologi terţiari cu profund dispreţ faţă  de ‚ideologia  primară’ aflată în continuitatea spiritului iluminist al  veacului XVIII,  şi neoprotestanţii care controlează proiectul hubric numit „Marele Orient Mijlociu”. La neoconservatorii  americani,  acel ‚locus perceptibil’ al cauzalităţii motivându-le  acţiunea politică  s-ar găsi în texte alcătuite de Thomas Jefferson. În vreme ce pentru fundamentaliştii neoprotestanţi americani, motivaţia ideologică este descifrată anagogic,  din lectura textelor biblice, inspiratoare de „acţiune cruciată”.   ‘Neoconservativii’ americani se caracterizează  printr-un asalt major asupra libertăţilor civile din America, prin obligarea  statului la cheltuieli exorbitante pentru construirea unui hiper-imperiu  în locul ‚naţiunii universale’ de la începuturile S.U.A. În măsura în care neoconservativii se reclamă de la Thomas Jefferson, ei sunt in mod clar  ideologi. Mai puţin limpede este pretenţia situării lor pe linia mijlocie  între nihilism şi fundamentalism în ceea ce priveste identificarea sursei  valorilor. Arguţia pe care o prezintă   nu  convinge.  Neoconservatorii, cum sunt numiţi  ‚the Neoconservatives’ în limba română,  au construit un corpus  ideologic   îndepărtat la extrem de ideologia primară. Mai mult, ideologii neoconservatori  au aruncat la „coşul  de gunoi” al istoriei chiar sursa iluministă a ideologiei primare. Scrierile educaţionale şi de ‚gramatică filosofică’ ale lui Condillac pentru „prinţul de Parma” se află  în tomberon. Despre Lumini, pe unul dintre mozaicurile din Ravenna scria încă  din timpuri „romane”  pe nedrept  numite „bizantine”:  „Aut lux hic nata est aut capta hic libera regnat.” Reveriile şi meditaţiile la Ravenna îl ajută pe psihologul analitic Carl Jung să vadă lumina ‚arhetipurilor culturale’. Se poate într-adevăr vorbi  despre libertatea spiritului, despre Agora şi despre libertate în general, fără Lumini?   Se mai poate totuşi aduce un amendament: Dacă planificarea strategică  a politicii mondiale  a fost făcută de Mihail al VIII-lea Paleologul, iar proiectul republican pentru Marele Orient Mijlociu pleacă  de fapt dintr-o granulă ideatică  semănată  în vechiul Bizanţ ? Dacă America este doar l’Ancelot,  un Auxiliar,  atâta şi nimic mai mult ? Chiar şi scriitorul Alvin Toffler şi-a modulat serios perspectiva  futurologică din 1970, când scria  „Şocul viitorului”, până  în 1980, când  publica  „Al trelea val”,  –text influenţat indirect, prin mijlocirea lui Joseph Schumpeter, care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard–, de  ideologia lui Vasile Conta din « Teoria ondulaţiunii universale ».   Scriitorul mexican Carlos Fuentes crede că limba engleză decade, transformându- se într -un idiom de aeroport internaţional, într- un Volapük incapabil să poarte valori. Şi că o limbă romanică îi va lua locul,  ca depozitar al Cunoaşterii şi  al Puterii.  « Knowledge is Power », nu -i aşa?, clama Francis Bacon.  Titus Filipas