Petrache Poenaru şi cartea care i-a servit lui Galois

Galois este amintit de Wikipedia în articolul despre grupul matematic Lie : “Lie groups are named after the nineteenth century Norwegian mathematician Sophus Lie, who laid the foundations of the theory of continuous transformation groups.  Lie groups represent the best-developed theory of continuous symmetry of mathematical objects and structures, which makes them indispensable tools for many parts of contemporary mathematics, as well as for modern theoretical physics. They provide a natural framework for analysing the continuous symmetries of differential equations (Differential Galois theory), in much the same way as permutation groups are used in Galois theory for analysing the discrete symmetries of algebraic equations. An extension of Galois theory to the case of continuous symmetry groups was one of Lie’s principal motivations.”

Participant la mişcarea  lui Tudor Vladimirescu pentru eliberarea naţională, absorbind cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea tehnico-productivă în Occident (printre altele, acest fost „pandur al lui Tudor” a fost primul român care a călătorit cu un tren Inter City pe ruta Liverpool-Manchester), Petrache Poenaru este aidoma căpitanului Nemo din „Douăzeci  de mii de leghe sub mări”.  Continuă lupta naţională revenind  în Ţara Românească la 1832. Este numit imediat profesor de fizică şi matematică la Sfântu Sava. Din 1833 devine directorul  şcolii. În 1834 este înnobilat,  căpătând titlul de Aga.  Profesorul Petrache Poenaru  traduce textele educaţionale ale matematicianului  francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833), cel care demonstrase cazul n=5 al  Marii teoreme a lui Fermat.  Să amintim că  Marea teoremă fusese  enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare în limba latină  pe liziera cărţii Aritmetica lui Diofantes,  tradusă  în limba franceză de Bachet.  La 1837,  Aga  Petrache Poenaru  traduce din franţuzeşte şi publică pe româneşte Elemente de geometrie după Legendre. Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic  Évariste Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor matematice,  citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în scoarţă. Din definiţia pe care autorul cărţii o dă disciplinei : „La géométrie est une science qui a pour objet la mesure de l’étendue.”, rezultă că Petrache Poenaru  alege să traducă geometria lui Legendre pentru că o vede legată  cu agrimensura, cu ştiinţa măsurării ariei ogoarelor, şi astfel poate să explice utilitatea ei românească.

Titus Filipas

Mutazilism

Propagarea atât de rapidă  a Islamului şi, totuşi, totuşi!, asimilarea limbii coranice uniforme de către un mare  număr de populaţii eterogene nu s-au făcut doar prin acţiunea forţei  brute. Succesele incontestabile dovedite de mahomedanism  se  pot explica în primul rând raţional. Prin circumstanţa  că  Islamul respinge imaginile în religie, exceptând   caligrafia   şi desenul simetric abstract,  arabescurile. Să adăugăm că prin această  predilecţie pentru desenul simetric abstract, –astfel pe toate desenele din moschei se poate studia aplicativ  noţiunea  matematică de ‚grup’, mult mai târziu introdusă în ştiinţa abstractă  de către matematicianul  francez Evariste Galois (1811-1832)–,  arabii ne-au demonstrat şi o anumită asemănare spirituală cu vikingii.  În  condiţiile lumii islamice de la început, gramatica generativă  eliberată  a impulsionat propăşirea limbii arabe, cât şi o cultură  mutazilită care incorpora, înfometată şi devoratoare de cunoaştere, poate cea mai bună parte a culturii elineşti ce ni s-a mai păstrat  în afara universului  bisericii ortodoxe! Într-adevăr, nu se poate contesta faptul că mutaziliţii reuşesc un fericit transfer al intelectualismului antic,  dar şi din Romania Orientală  a secolelor IV, V, VI, într-un intelectualism islamic timpuriu, şters apoi de fundamentalismul islamic. Manuscrisele greceşti traduse pe arăbeşte vor fi recopiate succesiv, ştergându- se  eventual urma autorului. Astfel că ele  vor fi atribuite, fără discriminare, unui autor generic Aristotel, deşi ele nu au fost la origine create cu intenţia de a fi nişte apocrife Aristotel.  Avem multe cărţi vechi atribuite acum, mai realist, unui generic Pseudo Aristotel, deşi probabil că sub numele acesta se ascund mai mulţi autori anonimi, unii din antichitate, iar alţii din Romania Orientală care ne interesează pe noi în mod special. Oricum, trebuie să mulţumim custodiei  mutaziliste că aceste cărţi minunate mai există, aproape ca un miracol cultural arab!

În măsura în care  mutazilismul este considerat actualmente, chiar de către intelectualii arabi care îl promovează, drept unica  armă  raţională a Islamului care s-ar  putea  opune cu succes, chiar din interiorul sistemului cultural musulman, punctelor de vedere extremiste reprezentate prin  salafism (fundamentaliştii sunniţi) ori de către whahabiţi (reformaţi conservativi sunniţi din Arabia Saudită), probabil că  numai re-inserţia gramaticii generative în cultura populară islamică s-ar  putea  dovedi cea mai eficientă politică proactivă de combatere a terorismului. Însă există o criză profundă de cunoaştere a culturii arabe chiar în interiorul agenţiei americane C.I.A. Şi trebuie să adăugam iarăşi ca un precept, faptul că  România actuală este  obligată  prin poziţionarea geografică şi tradiţia istorică   să înţeleagă  toate arhetipurile culturale majore, mai vechi sau mai noi,  din ‚Marele Orient Mijlociu’.

Titus Filipas

Medalion Petrache Poenaru

Introducerea instituţională culturală, ostensivă şi agresivă, în secolul XIX românesc modern, a fost  Şcoala de la Sfântu  Sava. Ion Ghica scria : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.”

La vârsta recapitulativă a idealurilor împlinite, Ioan Eliade Rădulescu reamintea într-o epistolă către Petrache Poenaru ţelurile lor comune – cum vroiau să treacă Limba Română de la faza vernaculară la faza sacră, „după pilda limbii greceşti”.

După Gramatica românească de la 1828, este intens folosită paradigma maşinii în scriitură. Urmează două decenii sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, publicitate involuntară pentru „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat la Paris de Petrache Poenaru (1799-1875), colegul lui Eliad la ‘şcoala grecească’.

„Chimera noastră era limba românului şi traiul lui într-o viaţă potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibrul între antiteze”. Iar în altă scrisoare către Petrache Poenaru, acelaşi Eliade aserta: „Toată lumea ştie că adevărul aduce mântuirea, şi că făclia adevărului este filosofia”. 

Posedă remarcabilă acurateţe caracterizarea ce i se face lui Petrache Poenaru pe situl web al Academiei Române : „A genuine Renaissance spirit”. Caracterizarea este valabilă, cred, şi pentru esenţa vieţii culturale din secolul XIX românesc.

Cred că genele inteligenţei se transmit. Strănepoata lui Petrache Poenaru, scriitoarea Alice Voinescu (1885-1961), era „copil precoce, citind la numai cinci ani poveşti în română şi germană si învăţând limba franceză la şase ani”.

Viaţa reală a lui Petrache Poenaru a fost viaţa unui erou de roman. N-a fost scrisă decât o singură broşură despre el. În 1821, Petrache Poenaru era secretarul lui Tudor Vladimirescu în turbulenţa revoluţiei din Ţara Românească. Nu ofiţerii masoni din armata rusă, ci lucrarea „Partidei naţionale” a condus la mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Este plauzibilă afirmaţia că personajele Petrache Poenaru şi Tudor Vladimirescu se cunoşteau de la Craiova.

Postul de calemgiu cu pană şi călimară, cum povesteşte Alexandru Odobescu (1834-1895) în broşura “Viaţa şi activitatea lui Petrache Poenaru”, era o funcţiune publică pe care o împlinea fără arme albe ori de foc. Apropierea socială de Tudor Vladimirescu atrăgea riscuri imense. Puţini dintre panduri au supravieţuit înfrângerii revoluţiei. Şerban Cioculescu reda în România literară o mărturie că pandurii erau vânaţi, li se tăiau capetele, aruncate într-o grămadă expusă în piaţa publică, unde se puteau vedea şi capete de femei!

La 1824, Petrache Poenaru câştiga încrederea Eforiei, cu o bursă de studii în străinătate. În şcolile tehnice din Viena şi Berlin, parcurge un prim curriculum superior. Asimilează „pe nemţeşte” cunoaşterea tehnico-productivă cea mai nouă, lucrând cu şublere, verniere, micrometre, şi alte instrumente de fabrică şi laborator.

În 1826, primind o bursă franceză, Petrache Poenaru completează studiile sale fundamentale la celebra „l’École polytechnique”, formatoare de spirite, exemplu fiducial – „benchmark” cum se spune acum printr-un termen preluat din engleză.

Din câte ştim noi, Petrache Poenaru a fost primul român –şi singurul pandur– care a călătorit cu un tren Intercity conceput de inginerul englez George Stephenson (1781-1848). La anul de graţie 1830, era inaugurată prima linie de cale ferată din lume pentru transporturile publice: Liverpool & Manchester Railway. Iar la 1831 Petrache Poenaru, care doar cu un deceniu mai devreme se număra printre pandurii olteni îmbrăcaţi în ‚cămaşa morţii’, studia în Anglia paradigma maşinii. Prezentă în „noul mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului”, cum descrie el într-un text românesc trenul şi locomotiva cu aburi ale inventatorului George Stephenson, asimilând rapid un know how prodigios de tehnologie şi management industrial. Era evoluţia uimitoare a unui Homo Balcanicus – pomenesc sintagma savuroasă inventată de profesorul universitar Mircea Muthu de la Cluj, care totuşi uită să îl includă în categorie şi pe calemgiul Petrache Poenaru. Un Homo Balcanicus prin excelenţă, formatat citind cărţi vechi, cărţi noi, şi ideologia primară. În virtutea faptului că generalul Pavel Kisseleff, protectorul rus în principate, fusese format, tot prin lecturi, în acelaşi spirit ideologic, învăţământul primar românesc devenea din 1831 sarcină publică, prin Regulamentul Organic, atâta de mult criticat de Karl Marx.

Cu studii temeinice, Petrache Poenaru se întoarce în Ţara Românească la 1832. Este numit profesor de fizică şi de matematică la Sfântu Sava. Iar din 1833 devine chiar directorul şcolii. În anul 1834 este înnobilat, căpătând titlul de Aga.

Profesorul Petrache Poenaru traduce textele educaţionale ale matematicianului francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833), cel care demonstrase cazul n=5 al Marii Teoreme a lui Fermat. Să amintim că Marea teoremă a lui Fermat fusese enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare în limba latină pe liziera unei pagini din Aritmetica lui Diofantes, tradusă în limba franceză de Bachet. La 1837, Aga Petrache Poenaru traduce din franţuzeşte şi publică pe româneşte „Elemente de geometrie după Legendre”. Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic Évariste Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor matematice, citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în scoarţă. Şi mai sînt convins că nici unul dintre elevii români nu folosea cartea „Elemente de geometrie după Legendre” pe post de ceaslov pentru a prinde muşte între coperţi, precum învăţăceii aspiranţi la diplomă de popi, descrişi de Ion Creangă în Amintirile din copilărie.

Demonstrând puterea spiritului pe româneşte în noile paradigme, Petrache Poenaru accede la ranguri în principatul valah. Puterea decizională dobândită astfel, datorită protectoratului rusesc, mai exact protecţiei celor câtorva ofiţeri care gândeau dekabrist, –cum se chema ideologia liberală rusească–, o foloseşte pentru popor. Nu este vorba despre influenţa rusească în ansamblul ei‚ ci despre o sinergie indusă de un izomorfism normativ al câtorva oameni mari, unii români, alţii ruşi.

La 1838, Petrache Poenaru înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. Numărul lor se ridică treptat până la 2236 de asemenea aşezăminte, în ajunul revoluţiei paşoptiste. Şcolile săteşti au fost desfiinţate de caimacamia reacţionară instaurată după înfrângerea revoluţiei de la 1848.

După unirea Principatelor, Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică românească şi alcătuieşte textul Legii instrucţiunii publice de la 1864, document ce încorporează atât paradigma ideologică liberală a „Şcolilor Centrale”, cât şi paradigma l’École polytechnique.

Acest mare acquis european din secolul XIX, adică modelul fiducial l’École polytechnique, implementat de Petrache Poenaru în România, va genera în 1890 impulsul pentru fondarea revistei Gazeta Matematică, apreciată de filosoful Nae Ionescu. La ora actuală, toate paginile acelea vechi ale discursului românesc publicat de Gazeta Matematică au fost scanate, numerizate şi inscripţionate pe un număr de patru C.D.-uri.

Pe lângă enunţuri de probleme şi de formule, Gazeta Matematică avea bunul obicei de a începe fiecare număr al său cu articole tratând câte un subiect foarte dificil, într-o românească foarte curată. Adică împlinind exact ceea ce se cheamă acum o  reprezentare ontologică pe româneşte, încorporând de multe ori chiar şi aspecte intelectualiste de cunoaştere prudenţială.

Trebuie să recunoaştem, alături de matematicienii români, –despre care  încă în secolul XIX  Ion Ghica observa că ei ating foarte uşor excelenţa–, că acel discurs românesc reprezintă o coloană vertebrală a culturii române.

 

Titus Filipas