Modernitatea

„Modernitatea” este o ambiţie de performanţă a Civilizaţiei. Această „modernitate” era deja descrisă – şi respinsă – de Vechiul Testament : „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingã cerul.” (Geneza, 11 : 4). Entuziasmul acela hubric îl va impregna pe Frank Lloyd Wright – arhitect al muzeului Guggenheim din New York, Rotunda ce arată precum adumbrirea unui Babilon inversat – când declara : „Yes, I intend to be the greatest architect of all time!”. Prima parte a vieţii lui Frank Lloyd Wright se desfăşoară în Belle Époque, când modernitatea hubrică începea să se manifeste ca mod de viaţă. Ea propune omului o viziune a lumii resuscitând, contorsionând uneori, legenda turnului Babel. Romanele lui Jules Verne, – ce considera ideea de modernitate foarte reală, şi blama ficţiunea lui Herbert G. Wells cu acuza : „El inventează !”, căci, într-adevăr, eroul din „Maşina timpului” nu călătoreşte-n Caldeea–, începuturile aviaţiei, baloanele, planoarele, turnul Eiffel, toate-s reflexele sindromului Babel. În România, promotorii modernităţii şi modernismului sunt în primul rând Aurel Vlaicu şi Eugen Lovinescu. Implementând ambiţia modernistă în mediul urban, în Eurasia şi America, Le Corbusier si Ludwig Mies van der Rohe, embleme ale „stilului internaţional” simplificator, distrugeau textura oraşului tradiţional. Minimalismul lor ce pliază evantaiul perspectivelor culturale este-n primul rând arhetipal. Reacţia la această modernitate era eclectică, şi „dramatic vizibile”, cum ţinea să remarce Fredric Jameson, producţiile post-moderne apar întâi în arhitectură. Dar nu aşa vedeau postmodernismul Deleuze şi Guattari. În cea de a doua, –şi cea mai răspândită–, înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu„, este relevant. Deja Marshall McLuhan, director la Center for Culture and Technology al universităţii din Toronto, era solicitat de oamenii de afaceri nord-americani să ţină prelegeri privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în S.U.A. motorul dezvoltării economice. Cultura populară devenea o multiplicare a etichetelor consumeriste mai mult ori mai putin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost marcate, pe „scara de timp a istoriei”, prin transfigurarea subiectului „naturii moarte” din tablouri în mărfurile identice stivuite pe rafturile magazinelor. Cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Cutii de supă acoperind ca o viitură fierbinte creaţiile expresionismului abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale lui Jackson Pollock şi Willem de Kooning. Fredric Jameson mai corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea, când s-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care –să rîdem, nu ?–, şi al Istoriei. Altminteri este riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este respingerea metanarativului. Interdicţia impusă metanarativului înseamnă restatuarea indirectă a pozitivismului, la acest punct Alan Sokal are poate dreptate.

Titus Filipas

Respect pentru Edgar Papu

Este un răspuns la invectivele grosiere proferate împotriva mea pe situl ziarului Romania libera :

http://www.romanialibera.ro/a133011/unde-a-gresit-patapievici.html .

1)Termenul protocronism a fost propus de Edgar Papu. 2) Edgar Papu nu a fost comunist. 3) Edgar Papu a fost deţinut politic în România comunistă.4) Cel care a amestecat comunismul cu protocronismul a fost Vladimir Tismăneanu. 5) Raportul Tismăneanu a rescris istoria. 6) Lioncik Tismenetski, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, a adus Gulagul peste Basarabia în 1940-1941. 7) Bunicul meu Grigore Filipaş, răzeş chiabur din  judeţul Soroca, a stat ascuns în anul 1940-1941 pentru a nu fi deportat în Siberia. 8. Strămoşii mei răzeşi au fost vecini cu moşia lui Miron Costin din judeţul Soroca 9)Pe cine supără  enunţul  principiului identităţii  în formularea lui Miron Costin ?

Marile culturi moderne sunt acelea cărora le-a reuşit racordarea umanistă, pe teritoriul unui limbaj perfect, a tradiţiei din Sais la  cultura renascentistă şi post-renascentistă.

Prin doctrina protocronismului, cărturarul român Edgar Papu demonstrează  că racordarea aceasta s-a produs şi în cultura română. Eu cred în adevărul doctrinei lui Edgar Papu. Alţii nu  pot vedea acest adevăr, este poate dreptul lor sacrosanct la anti- românismul exercitat de pe funcţii  înalte plătite gras chiar de statul român. Dar ca persoană umilă întreb : De ce nu renunţă “ei” la funcţii,  înainte de a vorbi cu atâta ocară şi ură împotriva românilor?

Protocronism se numeşte intuiţia de anvergură pentru sinteza românească  a culturii europene. Sincronismul reprezintă metodologia  pentru confirmarea intuiţiei protocroniste. Dar nu înţeleg pentru ce   oameni din cetatea românească  a cuvântului  scris opun  Protocronismului, care continuă linia culturală   Cantemir-Văcăreştii-Eminescu, Sincronismul promovat  ca o metodă de către Eugen Lovinescu.  Aceşti oameni îl scot artificial  pe Eugen Lovinescu din fluxul major al culturii române. Pentru a-l racorda la ce? Raţionamentul pe care ei nu îl duc până la capăt devine  lozincă. Protocronismul şi Sincronismul nu aparţin unui binom antinomic, nu sunt subsumate unui maniheism. A vorbi despre conflict între cele două concepte înseamnă că revii fie la ideologia comunistă, fie la ideologia postului de radio „Europa liberă”, egal de pernicioase.  

Edgar Papu  exprimase idei geniale, –să amintim fulgerările minţii sale despre Arta Moldovenească!–,  în domeniul unde  Andrei Pleşu este numai debitant de locuri comune.  Fostul ministru al Culturii Andrei Pleşu a interzis publicarea lui Edgar Papu în reviste finanţate de stat, şi l-a lăsat literalmente să moară de foame. Plata pentru acele articole din reviste asigura subzistenţa lui Edgar Papu. A fost Edgar Papu un personaj atât de periculos ? Raportul lui Vladimir Tismăneanu citit  în parlament de preşedintele Traian Băsescu acuza Protocronismul lui Edgar Papu drept cel mai mare pericol pentru România. Noi chestionăm privitor la propagandismul de iarmarok din Raportul Tismăneanu/ Tismenetski: Cine se teme de România şi dezvoltarea ei în Romania Neoacquistica ?   

Titus Filipas

Odometrie ideologică negativă

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: „Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

În căutarea Graalului

Idealul Dulcineei din Toboso, pentru care lupta Don Quijote,  este mai mult “sex-in-armor” hollywoodian, decât căutarea « Sfântului Graal », ţinta cavalerilor rătăcitori luaţi ca model de „iscusitul hidalgo”. Cavalerul rătăcitor medieval căuta valorile în Răsărit, chiar înaintea viziunii romaneşti a  poetului Ezra Pound, supranumit „Poets’s Poet” – poetul poeţilor, fie-ne permis a-i  reaminti numele.  Circumstanţa că Don Quijote nu pleacă în căutarea Graalului poate fi considerată la urma urmelor dovada peremptorie a comportamentului raţional al  “Cavalerului tristei figuri”. De ce? Pentru că Miguel de Cervantes  şi toţi spaniolii timpului său interesaţi de tematică  socoteau că problema Graalului fusese deja rezolvată. Cu participarea spaniolilor.

În literatura consacrată acestei teme, istorisirea clasică  despre ,Cavalerul rătăcitor plecat în căutarea Graalului’ se înscrie în ciclul arthurian  aflat la intersecţia între mitologia celtică şi mitologia creştină. Ţin să subliniez că frumuseţea şi moralitatea legendelor celtice contrazice flagrant  pretenţia  adevărului  universal acordat de ideologia anti-sămănatoristă faimoasei clamări  despre „pericolul confuziei între etic, estetic şi etnic”. Această aserţiune a criticului literar  Eugen Lovinescu (1881-1943) îl înfuria pe unul dintre legionarii notorii, marele intelectual ezoterist român  Vasile Lovinescu (1905-1984), fiul avocatului Octav Lovinescu,  fratele  amintitului  critic.

 

Cel mai mare dintre autorii medievali ai  „romanţului arthurian”, Chrétien de Troyes (a cărui dată a naşterii nu se cunoaşte, dar despre care se ştie că a murit pe la 1185, aşa că scădeţi rezonabil câteva decenii) folosea  deja în poemul neterminat  «Le Conte du Graal », compus ori numai înregistrat de istoria literaturii pe la 1180, numele comun  “un graal”. Totuşi, dacă ‘graal’-ul este un cuvânt celtic, ori aparţine limbii franceze vechi, constituie încă subiect de aprinsă dezbatere. Căci într-o altă interpretare, legenda « Sfântului Graal » s-ar fi născut  din sintagma în limba franceză  veche  “sang rial”, –adică  ‘sânge regal’–, transcrisă  deformat de unii dintre copiştii medievali ca “san grial”. În fine, Miguel de Cervantes, vechiul luptător din bătălia pe mare de lângă   Lepanto (1571) condusă  de  amiralul  genovez Andrea Doria,  putea chiar alege între două  clamări de Graal regăsit. Numai cea dintâi  variantă era  notată în cronica spaniolă. Când regele  Alfonso al VII-lea de  Castilia a cucerit  Almeria de la mauri  în anul 1147, cu ajutorul armat al  genovezilor, ar fi recuperat şi  “un uaso de piedra esmeralda que era tamanno como una escudiella”, adică „un vas de piatră smarald ce era taman ca un potir”. Extaziaţi de aceasta dovadă materială a existenţei divinităţii!,  genovezii i-au cerut   regelui   Alfonso al VII-lea  potirul   drept unica lor plată pentru ajutorul dat la asediu.

 

Auzim altă  poveste a Graalului de la  Guillaume de Tyr (1130-1190), arhiepiscop al Tirului cruciaţilor.  Scriind despre Sfântul Potir pe  la 1170,  prelatul  dezvăluie că „un  vas dintr-un singur  briliant verde, având formă de bol”,  ar fi fost găsit de cruciaţi într-o moschee din Cezarea  (Caesarea) la  anul 1101,  şi este  vorba aici despre Cezarea de pe coasta Samariei, nu despre Cezarea Cappadociei. Sfântul Apostol Pavel a vizitat Cezarea Samariei  atât imediat după  iluminarea  lui de către Divinitate, cât şi în cea de a doua şi în cea de a treia călătorie misionară   (Faptele 9:30, 18:22, 21:8).  Genovezii,  gândind că  Sangraalul era cizelat dintr-un singur mirific  smarald mare, l-au acceptat drept răscumpărare a vieţii musulmanilor din Cezarea, în locul unei sume de bani în monedă. Potirul de smarald a fost trimis şi păstrat la catedrala San Lorenzo din Genova. Atunci când Napoleon Bonaparte a cucerit Italia, l-a inclus în prada de război. În consecinţă, Sfântul Potir aflat în Genova a fost expediat  la Paris. Dupa eşecul napoleonian de la Waterloo, Sfântul Potir a fost retrimis în Italia. Un accident de transport, când  potirul s-a spart, a revelat că  materialul nu era smarald, ci  sticlă verde  de o extraordinară calitate, fabricată  de alchimişti  egipteni, probabil ca în atelierele saitice din delta Nilului. Revelaţia aceasta de după  Waterloo a constituit  preţios punct de sprijin pentru masonii din Ordinul Orientului. Vasul cel de sticlă verde se păstrează acum la catedrala din Genova, sub  numele de   Sacro Catino.

 

Ori poate mai curând Miguel de Cervantes identifica “Potirul Sfânt” cu  “Santo Cáliz”,  marea cupă dintr-un singur cristal de   agat păstrată  la catedrala din Valencia. Pe latura pocalului  este gravată o inscripţionare în araba coranică. Ciudat, dar pentru spanioli, această veche inscripţionare adăuga veridicitate “Potirului  Sfânt” păstrat la Valencia.  Cea mai veche referire a cronicarilor spanioli la  “Santo Cáliz” datează din 1399. Când vasul de agat a fost obţinut de clericii de la mănăstirea Martin I de  Aragon, în schimbul unei cupe de aur  foarte banale, de la cineva care nu îi prevestea şi valoarea simbolică.  Ajuns la Valencia, i s-a inventat uşor  o legendă : “Santo Cáliz” ar fi fost adus din Ierusalim la Roma chiar de către Sfântul Apostol Petru!

 

S-a mai spus şi că Graalul ar fi vechiul mit despre Cornucopia (Cornul Abundenţei), revăzut  şi revizuit de creştinism.  Domnul Dan Culcer îmi semnalează această dovadă în Transilvania. În textul unui  colind, şi  din aceasta cauză veridicitatea lui ca mit pentru  Cornucopia sporeşte, este  invocată „floarea grâului” (sursa abundenţei) după invocaţia  „Leroi dai, leroi Doamne!”. Surprinzător, apar în acel colind scurt,  şi aluzii la ‚Drumul mătăsii’: „Asta-i casa, nus’ de casă./  Şi-n mijlocul casiei/ Este-o masă de mătase;/ Şi-n mijlocul mesiei/  Este un pahar d-aur./  Şi-n toartza paharului/ Scrisă-i raza soarelui;/ Şi-n buza paharului/ Scrisă-i floarea grâului.”  Colindul are  un mesaj  holistic exact din trecut, cu o unitate de  măsură vitală  şi pentru  prezent. Căci impactul ambiental produs de poluarea sistemelor industriale  în Europa se măsoară diferenţial  acum, după 2000 AD, prin paharele  de grâu  pierdute la  creşterea ‚încărcărilor poluante din mediu’ !

 

Miturile medievale pot fi  analizate şi cu mijloacele manageriale cele mai noi. Legenda   Graalului  poate fi descompusă    în cinci „nivele de realitate”, identificate prin cinci ‘diagramări Pareto’. Aşa cum legenda ‚Cavalerului Alb’,  ori  ‚the White Kight’,  este folosită  ca nume în managementul modern pentru desemnarea unei anumite strategii de salvare economică a întreprinderilor cu mari dificultăţi, tot la fel,  în prezent prin „căutarea Graalului” se mai înţelege  şi „descifrarea realităţii” într-o situaţie complexă.

 

Căutarea Graalului continuă  în viitor şi în spaţiul cosmic. Se întâmplă în paginile romanului  sci-fi „Nova”, scris de Samuel R. Delany, unul dintre precursorii mişcării ‚cyberpunk’. În ‚Trei povestiri despre Atlantida’ („Atlantis: Three Tales”), scriitorul afro-american arată cum  se evită conceptul de ‚negritute’ prin imersarea in spaţiul  mitului oceanic  „Atlantida”, care se poate extinde oricând şi în ‚spaţiul  cosmic’.  Cutezătoare idee! Cred că şi noi,  românii,  avem drept de acces la acest universalism pragmatic.

 

Titus Filipas