Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Sanctuarul intereselor oneste

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis –  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis –  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Scrisul ca reprezentare ontologică

Sînt un scriitor de tutoriale, un technical writer pentru dezvoltarea durabilă în România. Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, aşa cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză. Englezescul Tradeoff Principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin „reguli de contrapartidă“, cu semnificaţia: „principii de evaluare şi echivalare prin compromis“. Numai în domeniul electronicii de consum de la noi, existentă in România chiar de la momentul următor invenţiei lui Marconi, depanatorii foloseau cuvântul „compromis“ în cel mai adecvat sens modern, atunci când înlocuiau cu improvizaţii funcţionale piesele şi montajele dintr-un aparat de radio stricat. A traduce cuvântul englezesc tradeoff prin troc, probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia ştiinţei dezvoltării durabile, în special într-acel capitol care se referă la etichetele ecologice, unde tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin „troc baroc pe o piaţă hedonică“. Sună ca o preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică“ este preţiozitate, atunci şi expresia „dezvoltare durabilă“ este preţiozitate.   

Terminologia şi echivalările lingvistice folosite în frazele precedente arată necesitatea căutării unor sinonime, chiar a construirii unui mare Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de puţin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală într-o întreprindere mică şi mijlocie (proverbiala IMM), pentru personalul în număr redus al întreprinderii, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale pentru managementul ambiental conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.   

Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria „limbajelor sacre“ moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în statutul de „vernaculară“ – limbaj purtător de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim — cum poţi să exploatezi oferta reală a „masei critice“ în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă în societate ? O naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: ştiinţa dezvoltării durabile este situată la intersecţia lor.   

Dintr-o parcurgere rapidă („răpede privire“) a bibliografiei domeniului, devine limpede că ştiinţa dezvoltării durabile face apel la o multitudine de concepte, într-o agregare de mare rafinament intelectual. Asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, conjugate cu o criză societală reală. Ştiinţa dezvoltării durabile propune căi de stopare a degradării mediului, soluţii ideologice primare care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizarea“ pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950) — care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard –, o numea „distrugere creativă“. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă“ pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată într-o democraţie participativă reală. Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoarea“. 

  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte“, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limba de lemn“, devine astfel un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Română sunt şi faţete diverse ale predicatului „devenirii întru fiinţă“. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate.   

Să ne referim de exemplu la standardul european destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea între documentele statelor membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre „limbile naţionale“ ale statelor-membre. Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează  şi eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Este în primul rând o valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerialã reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram).   

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre“, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Jucând acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene „greaca“ şi „latina“, iar în India Evului Mediu — „sanskrita“. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa postcolonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, demonstrează ostensiv faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivã de know how tehnologic în economiile africane, unde elitele intelectuale au fost formate în primul rând prin imersarea într-un mediu lingvistic englez sau francez în perioada studiilor. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbajele europene  în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică pentru dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite — formate în Rusia comunistă dar şi în Occident! — a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice pentru tehnologia de vîrf  exprimate într-o limbă europeană, urmată de o traducere şi o distribuire de instrucţiuni de lucru scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi!  

Pentru succesul dezvoltării durabile în România trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române, şi mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, – de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor —, în Principatele Dunărene creşterea limbii româneşti era interzisă de domniile fanariote, deşi în Europa Occidentală, vremea aceea se chema Epoca Luminilor! Chiar şi Karl Marx exemplifica în filosofia lui conceptul de alienare,—- de „înstrăinare“ —, prin acea soartă individuală a fiecărui ţăran român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală liberală adusă în România de Ideologia Şcolilor Centrale, mai specific de textele în limba franceză scrise de Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză, apoi discutate în limba română şi asimilate în limba română de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, începe să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor noi.   

În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze“, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu —, furnizau modelul fiducial pe care vroiau să-l imite în limba română. Dar în textul tutorialelor noastre pentru dezvoltarea durabilă în România folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză în stadiul lor actual ca prime referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, am dat neologismului „a implementa“, introdus în limba românã după decembrie 1989, semnificaţia pe care o deţine în limba engleză expresia compusă „to carry out“, sau, în limba franceză, semnificaţia expresiei „mettre en oeuvre“.   

Adaug că ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.Titus Filipas

Piratare

Ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.Titus Filipas