Communarzii şi Restauraţia potenţială în Franţa

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871, pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are dreptate să caracterizeze astfel urmările uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!, a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette! Este ca şi cum poporul observase, înaintea constituţionaliştilor, că Republica Franceză nu avea legitimitate ! În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai propice de restaurare, sinceră şi larg acceptată, a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal foarte iubit de popor. Pentru bunul motiv că Henric al IV-lea dorise ca fiecare familie franceză să aibă duminical o găină grasă în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege doar dintr – un simplu capriciu personal. El nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă baniera cu florile de crin va fi votată ca drapel naţional de către cetăţenii Quebec-ului modern ! Paul Langevin –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele- a fost savantul francez care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului şi istoricului francez Henri Alexandre Wallon (1812-1904), un parlamentar care observă şi el, după zdrobirea Comunei din Paris, faptul că Republica franceză nu avea legitimitate, şi pentru remediere propunea un apendice legislativ cunoscut ca ‘amendamentul Wallon’. Astfel amendamentul Wallon înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Tot acelaşi parlamentar Henri Alexandre Wallon din secolul XIX are şi ideea septenatului prezidenţial. Îl va inspira mai târziu pe generalul Charles de Gaulle pentru textul instituţional de la crearea celei de a V-a republici franceze. În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi decât parlamentarul şi autorul modificărilor constituţionale, deci un alt Henri Wallon trăia modest ca simplu profesor meditator particular, maître libre pentru citire şi scriere, însă la înălţimea spirituală a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră-strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942) tradusă la noi de academicianul Alexandru Duţu. Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană). Bine, acum este necesar să precizăm că acest Henri Wallon se simţea comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic ca filosofie. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Şi laureatul Nobel pentru fizică, prinţul Louis de Broglie (1892 – 1987), accepta acest Weltanschauung. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale fizicianului prinţ Louis de Broglie şi ale psihologului Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de ei, propoziţiile lor ştiinţifice prima oară formulate se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.
Titus Filipas

Despre Arta Navigaţiei

Înainte de a scrie celebrele sale cărţi de Ideologie, Antoine Destutt de Tracy a scris o carte (http://www.amazon.com/moyens-fonder-morale-peuple-Edition-ebook/dp/B00RDSJ2JC ) în care era amintită arta navigaţiei şi care începea cam aşa : +L’art de la navigation est peut-être celui de tous (après l’imprimerie) qui a le plus contribué à l’avancement de la métaphysique, en nous faisant connaître des peuples dans tous les différens périodes de l’esprit humain. Il est donc nécessaire pour que l’idée des bonnes institutions que je désire, naisse dans la tête de quelques hommes, qu’ils aient des occasions et des moyens d’étudier toutes les parties des connaissances humaines, et d’en reculer les bornes. Heureusement il n’est pas difficile à l’État de leur procurer ces précieux secours. Il suffira de quelques écoles pour éclairer les divers services publics, et d’un petit nombre d’autres pour perfectionner les théories savantes et pour former des maîtres ; et de destiner quelques sommes annuelles à encourager ceux qui se distingueront, à récompenser les hommes supérieurs, à faire imprimer des livres utiles ou curieux, mais en petit nombre ; à donner des machines et des instrumens, et à payer des expériences. Ces dépenses seront modiques, si elles sont faites en connaissance de cause+ Destutt de Tracy considera Arta navigaţiei o bună analogie pentru Arta politicii (în paradigma thermidoriană, trebuie să reamintesc). Ideologia lui a creat bazele Jeffersonianismului american. De obicei, preşedinţii republicani sunt partizani mai împătimiţi ai Jeffersonianismului decât preşedinţii democraţi. Dar asta nu i-a împiedicat pe unii democraţi să fie partizani împătimiţi ai Artei navigaţiei cu pânze. http://www.nytimes.com/2015/09/13/upshot/sailing-was-more-than-respite-for-roosevelt-and-kennedy.html?hpw&rref=upshot&action=click&pgtype=Homepage&module=well-region&region=bottom-well&WT.nav=bottom-well Este aici o fotografie a lui John F. Kennedy pe o ambarcaţiune cu pânze. Merită să fie văzută. Fotografia apare pentru prima oară în presă.
Titus Filipas

William Totok şi sindromul generalissimului Albrecht von Wallenstein

Sindromul a fost descris de cărturarul Comenius şi înseamnă propensiune nestăvilită spre nimicirea valahilor, chiar şi prin genocid ! Acestui William Totok, membru al Consiliului Științific al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel“, i-a fost luat un interviu de către doamna Sabina Fati, ziaristă la RL http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-william-totok–membru-al-consiliului-stiintific-al-iiccmer–o-lege-%E2%80%9Eanticomunista%E2%80%9C-ar-interzice-statuia-lui-adrian-paunescu-390987 Din păcate, doamna Fati s-a prezentat aproape nepregătită pentru interviu. Oricum, întrebarea cea mare n-a pus-o. Această întrebare se referă la fraza “Ceauşescu a scos România din Evul Mediu!”, frază pronunţată de William Totok la postul de radio Europa Liberă. Fraza lui William Totok este şi nu este adevărată. Nu este, pentru că România a fost scoasă din Evul Mediu de ideologia naţionalismului nostru ce incorporează ca un acquis Ideologia primară (paradigma thermidoriană). Este, pentru că voluntarismul lui Nicolae Ceauşescu a fost o importantă “forţă conducătoare” în ultima perioadă de comunism românesc (ţin să reamintesc, comunism românesc a existat şi în secolul XIX, altfel nu ar fi existat “trădarea generoşilor”!). Prima întrebare pe care o pune doamna Fati este totuşi inteligentă, întrucât lasă un loc pentru lupta epistemologică :+De ce credeți că, în România, „antilegionarii“ și „anticomuniștii“ se află pe poziții oarecum ireconciliabile, când a început acest război?+
Se ştie, adăugăm noi aici, lupta epistemologică este aceea care impune paradigma dominantă. Însă Herr William Totok nu este de acord cu această abordare. El vrea autoritate deontică deplină, nu autoritate epistemică! Şi se pronunţă precum Inchizitorul cel Mare : “Războiul (epistemologic, n.n.) la care vă referiţi în întrebarea dumneavoastră nu există; există doar dorinţa unora de a declanşa un război artificial.” Să punctăm limede, este foarte grav faptul că domnul William Totok e de acord cu o lege (217/2015) care interzice şi pedepseşte cu închisoarea crearea unei comunităţi epistemice româneşti, destinată să apere valorile spirituale româneşti! Aceasta dovedeşte din nou că, după decembrie 1989, românii sunt persecutaţi în România. În fine, William Totok derapează în minciună sfruntată : “Statul de drept în accepţiunea sa modernă este antinaţionalist.” Intelectualul german William Totok face parte din acel filon subţirel de intelectuali ardeleni ce resping din start–fără să discute măcar!- ideologia naţionalismului românesc. Se ştie, cartea ei centrală este Echilibrul între antiteze, de Ioan Eliade Rădulescu. Nu cred că Herr William Totok a citit-o. În locul unui război epistemologic purtat liber şi în totală onestitate intelectuală, domnul William Totok ne propune un război Nord contra Sud în România.
Titus Filipas

“La loi des suspects de 1793”

Dan Culcer: + Spre regimul de excepție generalizat / Legile care au fost votate, impuse în ultimul deceniu, de la Patriot Act la Legea «antifascistă» de auto-protecție a evreilor în România, fac parte dintr-un proces de control generalizat al instituțiilor statului asupra cetățenilor, sub diverse pretexte, depășindu-se limitele legale anterioare, spre instalarea unui regim de excepție, ca în vreme de război. Alain de Besnoit scrie pe această temă o frază cheie : «Il ne s’agit plus de cibler, mais de quadriller. En dépit des assurances lénifiantes des pouvoirs publics, c’est bien à une surveillance de masse des citoyens que l’on est en train d’assister, alors même qu’il n’existe pour l’immense majorité d’entre eux aucune suspicion de lien avec une quelconque infraction. Le régime d’exception devient ainsi la norme. La vie privée n’existe plus et les libertés publiques sont menacées par une loi qui se fixe pour objectif de savoir si chacun d’entre nous connaît des gens qui connaissent des gens qui connaissent des gens qui ne sont pas « clairs ». Tradition « républicaine » oblige, on en revient à la loi des suspects de 1793. Les citoyens se plaignent non sans raison de ne pas être entendus. À défaut d’être entendus, ils seront écoutés.» Sentimentul meu este că se pregătesc condițiile pentru instalarea unor regimuri totalitare, sub mască democratică electoralistă, care vor fi chemate să impună reforme cu caracter „revoluționar” în interesul unor grupuri imperiale aflate în conflict cu alte grupuri imperiale. Pe fondul complexelor de criză ecologică, alimentară, energetică anumite grupuri care și-au asumat funcții de lideri, construiesc condițiile ca orice opoziție să fie imposibilă.+ SURSA Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/15/2015 04:11:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Munceau să înflorească ţara

@centru spune https://nastase.wordpress.com/2015/07/20/adrian-paunescu-72/ :+Dunărea la frontiera iugoslavă era bariera spre libertate pentru mulţi.+
Nu. Cei mai mulţi munceau să înflorească ţara (mai ştii cum se cheamă?). Cui nu-i plăcea munca, trecea Dunărea.
Titus Filipas

Din rău, în mai rău

La fel ca regele Louis XV le Bien Aimé, şi Jean-Jacques Rousseau avea convingerea că lucrurile nu pot merge decât din rău, în mai rău.
Titus Filipas

Evaluarea făcută de Petre Roman era intenţionat tendenţioasă

@Donkeypapuas spune https://nastase.wordpress.com/2015/06/20/20-iunie/#comment-250980 :+ timp de 15 ani aproape (1960-1974) România nu a avut datorii externe+
Este bine că indicaţi borna 1974. Voi fi pe aproape. Dar într-o expunere lungă. În anul 1990, pe când ocupa funcţia de prim-ministru al României, Petre Roman declara că industria românească era doar un “morman de fiare vechi”*. Or, situaţia nu era chiar aşa. Evaluarea lui Petre Roman era intenţionat tendenţioasă. Adevărul este ca în industria românească era incorporat capital fix high tech. Aşa cum spuneam pe alt fir, creşterea economică românească forţată de Nicolae Ceauşescu s-a făcut în acord cu modelul de creştere Harrod-Domar. Modelul acesta admite implicit intervenţia puternică a statului în creşterea economică. Iar modelul Harrod-Domar este considerat şi acum ca fiind schema de bază de la care pleacă orice doctrină pentru creşterea economică a unei ţări. Raportul Tismăneanu insista asupra rolului nefast jucat de influenţa lui Kim Ir Sen asupra gândirii voluntariste a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Lucrurile nu stau chiar aşa. Nicolae Ceauşescu aplica în mod clar o regulă de cut-off în relaţia sa de natură doctrinară cu dictatorul nord-coreean Kim Ir Sen. Mult mai periculoasă pentru România a fost relaţia amicală dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele American Richard Nixon. Nicolae Ceauşescu avea încredere absolută în onestitatea lui Richard Nixon. Mai puţină încredere în onestitatea preşedintelui Richard Nixon aveau cetăţenii din USA. Deşi merita. În opinia mea, nici un preşedinte American nu a făcut mai mult pentru respectarea intereselor Americii şi pentru prosperitatea cetăţenilor ei, decât preşedintele Richard Nixon. Şi în nici un caz nu am în vedere pacea din Vietnam. În primul rând, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica macroeconomică americană pe termen lung. Aşa cum arată un studiu din anul 1994 al OCDE realizat de economistul J.W. Kendrick, începând cu anul 1973, ‘capitalul intangibil’ în USA (cheltuielile naţiunii americane pentru educaţie, pentru sănătate, pentru cercetare etc) depăşeau pentru prima oară ‘capitalul tangibil’ din USA (în primul rând capitalul fix incorporat ca tehnică în industrie şi în infrastructuri). Apoi, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica monetară americană. Dolarul nou tipărit pe hârtie nu mai este acoperit de o rezervă în aur păstrată la Trezorerie. Aceasta înseamnă că toate naţiunile care vroiau să se industrializeze rapid, iar aceasta nu se putea face decât prin cumpărarea de tehnologie nouă pe dolari americani furnizaţi de Banca Mondială, trebuiau să plăteasca hârtia verde ieşită din tiparniţa americana, plata în termeni foarte concreţi din economiile lor reale. Capitalismul anglo-saxon se îndepărtează foarte mult de capialismul fiziocrat franţuzesc. Quesnay considera în cartea “Maximes générales du gouvernement économique d’un royaume agricole” (1758), că terenul agricol este principala valoare economică. Aceasta este prima variantă în care se dezvoltă o teorie de economie politică pozitivă. Ea este adoptată şi de politicienii români din veacul următor, lizibilă în asertarea lor că “România este ţară eminamente agrară.” Pe vremea regimului burghezo-moşieresc, condus într-o vizită în Valea industrializată a Ruhrului de către oficiali germani care vroiau să îl impresioneze prin bogăţia creată de capitalismul renan, un ministru român îi lasă fără replică afirmând maliţios : “Dacă plouă de patru ori pe an când trebuie, ţara mea produce tot atâta bogăţie!” Acum să privim cu atenţie şi doi indicatori macro pentru bogăţia unei ţări. PIN-ul (Produsul Intern Net) este un indicator sintetic aprioric pentru că este definit fiziocrat. PIB-ul (Produsul Intern Brut) nu este un indicator sintetic aprioric, ci un indicator agregat care conţine şi componente metafizice de tip flogistic (de exemplu valoarea de schimb pe piaţă, vezi şi povestea economică a lui Dănilă Prepeleac spusă de Ion Creangă). În România, trecerea de la indicatorul macroeconomic PIN, deci de la indicatorul macroeconomic burghezo-moşieresc, la indicatorul macroeconomic PIB, s-a făcut pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu sub influenţa lui Richard Nixon. După unul dintre ideologii americani post-jeffersonieni, vorbesc despre Arthur Schlesinger Jr, Richard Nixon era un politician fără idei. Însă era un politician cu pseudo-metode, prin aceasta înţelegând mijloacele de acţiune care îi permiteau să achiziţioneze cât mai multă putere personală. Spuneam pe alt fir că metoda autentică este tot un drum, care într-o ordine naturală a lucrurilor urmează drumului iniţiatic, ori chiar este lărgirea drumului care a fost trasat iniţiatic. Influenţa politică a lui Richard Nixon asupra lui Nicolae Ceauşescu îl face pe acesta din urmă să uite şi memoria drumului românesc iniţiatic, adică modul răzeşesc de stăpânire şi de apărare a pământului, precum şi de ideologia naţionalismului românesc ce incorpora ca un acquis epistema de modernitate (inclusă şi în jeffersonianismul American, şi în dekabrismul rusesc). Richard Nixon îl considera pe Nicolae Ceauşescu drept factor cu „utilitate marginală” pentru America. Deciziile curente ale capitaliştilor –Richard Nixon era lider al lumii capitaliste!– în obţinerea de profit, se ştie, sunt ghidate numai de identificările unor utilităţi marginale. Regimul Nicolae Ceauşescu primea bani în neştire de la World Bank. Acei bani au permis creşterea PIB-ului cu peste 10 % în următorii cinci ani. Însă împrumutul de hârtie verde cotată exorbitant a trebuit să fie achitat de România cu valori din economia sa reală, valori care îşi aveau originea mai ales în sectorul primar, unde valoarea economică este autentică. *În opinia lui Robert Solow, capitalul vintage denunţat de Petre Roman putea să constituie baza rezonabilă pentru relansarea economică. De fapt în modelele de creştere economică ale lui Robert Solow, capitalul fix (şi vintage) din întreprinderile industriale nu este “morman de fiare vechi”, ci capital ex ante (ori capital tehnic “putty”, în terminologia din engleza americană).
Titus Filipas

Matematicianul Ioan Pandele ca personalitate borderline http://en.wikipedia.org/wiki/Borderline_personality_disorder

Memorialistul Ion Ghica îi făcea schiţa într-un tablou de grup din tinereţe : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.” Sculptorul Constantin Brâncuşi îi portretizează sensibilitatea în Ecorşeu http://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-brancusi-invataturile-academice-ale-ecorseului-si-extensiile-lor-in-corpul-matur-al-creatiei%C2%B9/ . Dicţionarul ne spune : PANDELI, Ioan (nu se cunoaşte anul naşterii, a decedat în anul 1824), matematician român ; în anul 1820 a fost trimis de către mitropolitul Dionisie Lupu în străinătate, ca bursier al Statului, pentru a studia matematicile, ca fost elev al lui Gheorghe Lazăr, de la care învăţase aritmetica şi geometria. În 1820 a plecat la Pisa, împreună cu Eufrosin Poteca, Costache Moroiu, Simion Marcu (Marcovici), pe timp de şapte ani, unde au studiat aritmetica, geometria, algebra şi trigonometria. După un timp, a cerut aprobarea să plece la Paris, pentru a studia matematicile aplicate la hidraulică, arhitectură, mecanică şi astronomie. Când a ajuns la Paris, şi-a dat seama că ştia prea puţin faţă de ceea ce se preda acolo în domeniul matematicilor aplicate. Atmosfera Parisului nu i-a fost prielnică, deşi el era cel mai conştiincios la studii dintre toţi bursierii, dar sumele acordate de Eforie (Comisia Şcolilor) la Paris nu îi ajungeau ca să-şi poată plăti toate taxele şi cursurile profesorilor de matematică. Ajuns într-o stare disperată, s-a sinucis. Exact pe aceeaşi bursă, Eforia l-a orientat atunci spre Paris pe domnul Petrache Poenaru, care a urmat acolo Şcoala Politehnică. În general, studenţii români au fost aproape mereu într-o notă de optimism în Franţa. Putem atunci bănui la Ioan Pandele o imposibilitate de creditare pentru a-şi putea continua proiectele lui foarte ambiţioase de studiu temeinic. Franţa traversa perioada ei de Restauraţie ; se presupune aici o legătură cu Vechiul Regim. Pictorul Nicolas André Monsiau (1754-1837) monumentalizează această legătură http://fr.wikipedia.org/wiki/Nicolas-Andr%C3%A9_Monsiau#/media/File:Louis_XVI_et_La_P%C3%A9rouse.jpg în tema relaţiei dintre Louis XVI şi navigatorul Lapérouse. Pictura va fi achiziţionată de monarhul constituţional francez Louis XVIII. Însă ministrul Villèle din acea vreme ducea o politică drastică pentru însănătoşirea finanţelor. În septembrie 1824, moare şi Louis XVIII. Celălalt frate, Charles X, care îi urmează ca rege, avea un program de recompensare generoasă a foştilor Emigranţi aristocraţi ! Costurile erau imense. N-au mai rămas bani şi pentru matematicianul român Ioan Pandele.
Titus Filipas

Despre Arta Navigaţiei

Înainte de a scrie celebrele sale cărţi de Ideologie, Antoine Destutt de Tracy a scris o carte (http://www.amazon.com/moyens-fonder-morale-peuple-Edition-ebook/dp/B00RDSJ2JC ) în care era amintită arta navigaţiei şi care începea cam aşa : +L’art de la navigation est peut-être celui de tous (après l’imprimerie) qui a le plus contribué à l’avancement de la métaphysique, en nous faisant connaître des peuples dans tous les différens périodes de l’esprit humain. Il est donc nécessaire pour que l’idée des bonnes institutions que je désire, naisse dans la tête de quelques hommes, qu’ils aient des occasions et des moyens d’étudier toutes les parties des connaissances humaines, et d’en reculer les bornes. Heureusement il n’est pas difficile à l’État de leur procurer ces précieux secours. Il suffira de quelques écoles pour éclairer les divers services publics, et d’un petit nombre d’autres pour perfectionner les théories savantes et pour former des maîtres ; et de destiner quelques sommes annuelles à encourager ceux qui se distingueront, à récompenser les hommes supérieurs, à faire imprimer des livres utiles ou curieux, mais en petit nombre ; à donner des machines et des instrumens, et à payer des expériences. Ces dépenses seront modiques, si elles sont faites en connaissance de cause+
Titus Filipas

Teoria lui Roesler

@ ZeV https://nastase.wordpress.com/2015/05/20/tara-lui-ba/ Bănuiesc eu c-ai auzit tu despre “teoria lui Roesler” cea de un anti-românism extrem. Eduard Robert Rösler (numele se scrie și Roesler) (* 2.3.1836 în Olmütz/Olomouc – † 19.8.1874, în Graz) a fost un istoric austriac de etnie germană. Cea mai cunoscută lucrare a sa, referitoare la istoria românilor, este “Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României]. A fost publicată în 1871 la Leipzig, în Germania. Rösler continuă și dezvoltă în această lucrare teorii ale altor autori, ca de exemplu Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel, cu privire la formarea poporului român în regiuni situate în sudul Dunării. Această teorie a fost combătută de Alexandru Dimitrie Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și alți istorici români și străini. Nu ştiu ce „dinte“ avea Franz Josef Sulzer împotriva bieţilor români, dar ştiu că s-a hrănit, material şi spiritual, la Curtea domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (a vieţuit pe intervalul 1725-1805), a fost domnitor în Muntenia: 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797, precum și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788). Istoricul american Keith Hitchins laudă foarte mult anti-românismul care domnea la Curtea fanariotului Alexandru Ipsilante. Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Acea politică editorială a furnizat acum argumente domnului Laszlo Tökes în politica sa anti-românească. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins: „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York: Clarendon Press, 1996. Pp. 337. ISBN 0-19-820591-0. $50.00. Keith Hitchins este profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Franz Josef Sulzer // Franz Josef Sulzer (* ? – † 1791) a fost un istoric și muzician elveţian. Având rangul de căpitan în regimentul austriac Lattermann (1759-1773), Sulzer a fost staționat în Transilvania, unde a intrat în legătură cu românii, la Brașov și Reghin (unde l-a cunoscut pe Petru Maior). A petrecut mai mulți ani în principatul Țara Românească, începând din 1776 la curtea lui Alexandru Ipsilanti. Principala sa lucrare, publicată în trei volume (primul geografic, celelalte două istorice), este “Istoria Daciei transalpine”: “Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen“ [Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei și Basarabiei. În legătură cu istoria restului Daciei, ca încercare de a scrie o istorie generală, cu libertate critică], I, II, III, 1781-1782, Wien Viena; editura Gräffer]. Prin această lucrare, Sulzer este unul dintre principalii precursori ai lui Eduard Robert Rösler cu privire la teoria formării poporului român la sud de Dunăre (cunoscută sub denumirea teoria lui Roesler). Germanul Eduard Robert Rösler era vital interesat să preia şi să dezvolte ideile lui Franz Josef Sulzer. Pentru a şterge „ştiinţific” urmele unui genocid. Comis de germani împotriva românilor din Regiunea Sudeţilor. Într-adevăr, numele Olomouc vine de la Iuliomontium, cum se chema castrul roman ridicat acolo în perioada imperială.
Titus Filipas