Aspecte etice în “bunurile comune ale umanităţii”

Pe un fir anterior postasem : +În cartea „Anti-Iluminismul din secolul XVII până la Războiul Rece” (Les anti-Lumières: Une tradition du XVIIe siècle à la guerre froide), istoricul israelian Zeev Sternhell (născut în anul 1935) afirmă că filosofia lui Herder prefigura „campania anti-universalistă din secolele XIX şi XX”. Îmi permit să invoc aici un contra-exemplu românesc : protocronismul, atacat de Vladimir Tismăneanu. În esenţă, protocronismul pentru noi este foarte bine justificat prin fapte istorice. Se ştie că Imperiul milezian pontic este contemporan cu dinastia saitică. Or, această dinastie saitică (căreia Novalis îi dedică o carte întreagă în semnificaţia de renaştere culturală) este sursa universalismului civilizaţional. Herder denumea influenţa egipteană din Sais „măduva de înţelepciune”.+ Am primit replica : +Protocronismul este constructiv doar in masura in care nu distorsioneaza adevarul istoric, indepartand istoria, de vocatia sa stiintifica.+ Am răspuns : +Este vorba de a face o alegere între genialitatea lui Edgar Papu, şi mediocritatea lui Vladimir Tismăneanu.+ În articolul din Wikipedia despre Edgar Papu (o personalitate uriaşă din cultura noastră) citesc : +Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977).+ Un alt literat comparatist român, despre care am mai scris, a fost Alexandru Ciorănescu, primul dintre cărturarii români ce s-a interesat de opera iluministului francez Nicolas – Antoine Boulanger. Chiar înaintea lui Herder, Nicolas – Antoine Boulanger arăta importanţa dictatorilor (“despoţilor”) pentru guvernanţa în Marele Orient Mijlociu în care trăim (conceptul este de fapt modern în această denumire forjată de către George W. Bush). Afirmaţia despre rolul pozitiv jucat de un “despot luminat” va fi reluată apoi şi de către Ideologul primar Destutt de Tracy. Domnul Adrian Năstase, ca om politic român, a greşit fundamental atunci când i-a tratat pe magistraţii din Justiţie şi pe infractorul Traian Băsescu în stilul iluminist care generează, iată, inevitabil!, o teleologie paradoxală a raţiunii în loc de axiologie veritabilă. Tot în articolul din Wikipedia dedicat lui Edgar Papu mai găsesc : +La 15 decembrie 1961 [Edgar Papu] este arestat, fiind acuzat de „înaltă trădare” și condamnat la opt ani de închisoare. I se confiscă averea și face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea orașului. După eliberarea sa în 1964 duce o viață de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate. Scriitorii grupați în jurul revistelor Luceafărul și Săptămâna îl vor convinge să gireze cu prestigiul său de intelectual umanist protocronismul (curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica). Deci chiar în articolul incriminator din Wikipedia, protocronismul este, totuşi, asociat cu bunurile comune ale umanităţii. Aici http://en.wikipedia.org/wiki/Common-pool_resource „bunurile comune” (common goods) sunt definite ca „un bazin de resurse comune”(Common-pool resources). În contextul discuţiei despre „măduva de înţelepciune de la Sais” – oraş aflat în „delta biblicelor sinte” cum scria Mihai Eminescu- aceste resurse nu sunt de tipul capital tangibil, ci sunt capital intangibil, adică ele sunt resurse abstracte. Iar dacă trecem noi iarăşi fără de vreo timiditate la contextul resurselor tangibile, iată că unul dintre moţii participanţi la salvarea –cât mai era posibilă – în catastrofa avionului prăbuşit în Munţii Apuseni, invitat la emisiunea domnului Mihai Gâdea, a formulat o problemă de bun simţ care l-a făcut pe domnul Mihai Gâdea să devină foarte crispat, un moment, şi parcă i-a retezat volubilitatea. De ce ? Pentru că se intra atunci într-o chestiune de economie politică pe o temă de guvernanţă adaptivă. Reamintesc şi faptul pe care l-am mai spus, anume că în anul 2009 doamna Elinor Orson a primit Nobelul pentru formularea principiilor care permit tratarea temei acesteia în cadrul denumit Noua Economie instituţională. Am discutat nu demult pe acest blog subiectul “costului tranzacţional” în economia instituţională. Am mai subliniat de asemenea faptul că el –“costul tranzacţiei”- este de fapt un cost al trans-acţiunii. Noţiunea de COST este esenţială pentru Introducerea pozitivă în Economia Politică. În fine, precizez că Guvernanţa adaptivă se adresează problemelor complexe, nesigure şi fragmentate. Cam toate problemele din România actuală au această natură. Exact o asemenea problemă formulase atunci moţul salvator în emisiunea pe Antena3. Dar însăşi formularea corectă a problemei despre capitalul tangibil devine automat capital intangibil! Or, aceasta arată prezenţa unei “măduve de înţelepciune” în gândirea românească, justificând automat protocronismul românesc. „Bunurile comune” sunt legate de o problemă de Etică. Filosoful American John Rawls, specialist în Etică, a definit bunul comun al întregii omeniri drept „anumite condiţii generale care sunt egale în avantajul tuturor” http://www.scu.edu/ethics/practicing/decision/commongood.html Furia domnului Vladimir Tismăneanu împotriva protocronismului românesc este reductibilă şi la cerinţa că “Românii nu au drept la o evaluare etică”! Punctul de vedere al domnului Vladimir Tismăneanu a fost adoptat integral de către Wikipedia în versiunea românească. Mergând mai global, constat totuşi –optimismul meu este iremediabil!- că lucrurile nu sunt chiar atât de disperate pentru noi, dacă mergem pe firul protocronist de la Sais (Citiţi, vă rog, şi Discipolii la Sais, în traducerea excelentă din Novalis realizată de către doamna Viorica Nişcov). Să alăturăm “înţelepciunea de la Sais” cu problema numerică Big Data ? Într-adevăr, iată că văd aici http://internetactu.blog.lemonde.fr/2014/01/24/biens-communs-un-outil-politique-pour-repenser-notre-rapport-a-la-technologie/ o tentativă de a dezvolta filosofia pentru Big Data cu ajutorul noţiunii de bunuri comune. Să revin acum la înţelepciunea moţului salvator. Ce spunea ? Că “noi nu avem drept la lemn, numa’ firmele mari”. Evident că prin “firmele mari” subînţelegea firmele străine. Îmi amintesc acum un principiu bun al lui Nicolae Ceauşescu. N-am ascuns vreodată că am predat la clase pregătitoare pentru studenţii străini. Securistu’ a venit şi mi-a spus : “Tovarăşu’ ştiţi ce trebuie să-i învăţaţi în primul rând ?” Nu, nu ştiam. “Aici, în România, românii sunt stăpâni, nu străinii!” Subscriu şi acum la acest principiu. O chestiune care s-a zis despre moartea studentei în accidentul din Apuseni este aceea că provenea dintr-o familie onorabilă, într-adevăr, a fost bine subliniat aspectul în media, dar era o familie economiceşte modestă, dacă nu chiar săracă, de ce să nu pronunţăm cuvântul ? Totuşi, fata făcea muncă de voluntariat pentru Agenţia de Transplant ! Or, acolo se vehiculează, şi se câştigă, sume imense ! Domnul profesor universitar Irinel Popescu ştie prea bine ! Însă Agenţia pentru Transplant nu s-a îngrijit vreodată de voluntari, să le furnizeze costume de protecţie de genul celor folosite de motociclişti. Şi pentru că tot vorbim despre ardeleni, îmi amintesc că la începuturile lucrului Agenţiei pentru Transplant, un jandarm grav rănit în muncă, la Târgu Jiu, a fost adus la spitalul universitar din Craiova. A fost lăsat aproape intenţionat (las loc şi pentru prezumţia de nevinovăţie) fără de vreo îngrijire. Dar când bietul băiat a murit, s-au repezit peste el să-l căsăpească şi să-i preleveze organele. A fost un episod deloc glorios al începuturilor Agenţiei pentru Transplant. Din presa citită atunci, aflasem că bietul copil era un ardelean. Cu certitudine nu era moţ, pentru că moţii au neamuri săritoare la Craiova (după cum au în toate oraşele din România, mai nou, au şi la New York).
Titus Filipas

Relaţii româno- americane, unde-i avantajul comparativ ?

Nietzsche : “Omul viitorului este acela cu memoria cea mai lungă.” Din acest punct de vedere, noi, românii, deţinem certamente un avantaj comparativ asupra cetăţenilor americani din USA ! Protocronimul românesc al remarcabililor cărturari Edgar Papu şi Constantin Noica era destinat să sublinieze tocmai asemenea teză.
Titus Filipas

Meditaţia Transcendentală

Andrei Pleşu este un personaj de asemenea “bassesse”, de asemenea josnicie, încât l-a lăsat literalmente să moară de foame pe Edgar Papu doar pentru faptul că acesta a exprimat într-adevar o serie de idei geniale (să amintim doar fulgerările minţii sale despre Arta Moldovenească !) în critica de artă, domeniul unde Andrei Pleşu este specialistul recunoscut al “locurilor comune”, având foarte mare grijă să exprime totdeauna numai puncte de vedere “politiceşte corecte”. După reuşita revistei „Dilema”, publicaţie ce demonetiza toate valorile vechii societăţi româneşti, conchidem că în acord cu sistemul filosofiei morale şi istorice a domnului Andrei Pleşu, fondatorul publicaţiei, n-ar fi existat cu adevărat o societate civilă românească înainte de 1944. Atunci, interpretându-l după normele „Dilemei” pe acelaşi Andrei Pleşu când vorbea ca membru special în CNSAS, special pentru că prin admiterea prezenţei dumnealui a fost încălcată chiar legea fondatoare a CNSAS, dar avantajele materiale nu-s de neglijat, aşa că „minima moralia” scuză „maxima venalia”, -ori invers?-, securitatea acţionând ca „poliţie politică” ar fi împiedicat, sugrumând în faşă, naşterea prin „generaţie spontanee” a „societăţii civile” în România comunistă! Mitul „societăţii civile” fără reflecţie, bazată doar pe lozinci, -vezi exemplele „Numai împreună vom reuşi!”, „Shimbarea schimbării!”, declaraţiile triumvirilor Pleşu, Dinescu, Patapievici împotriva securităţii-, continuă să fie folosit ca mijloc de manipulare a opiniei publice. De nu ne împiedicăm de sloganele minimalist-maximaliste jovian pronunţate de Pleşu în chip de filosofie morală, ajungem să ne întrebăm : E posibilă societatea civilă fără socializarea reflecţiei ? În aceeaşi venă a incertitudinii, doresc şi reuşesc ziarele şi ONG-urile româneşti să realizeze o socializare a reflecţiei ? Ori ele pleacă doar de la dorinţele unor „lideri de opinie” de a-şi construi platforme personale pentru lansarea în „lumea bună” internaţională, cum se spune, lumea „adevăratelor valori” unde nu mai contează sensul ci doar relaţiile impuse de noul Contract Social ? Să observăm de pildă acest Politiceşte Corect aflat sub stindardul „democraţiei” fără dezbateri în agora şi care nu se sprijină pe epifania sensului. Chiar dacă, ni se spune, principiul rezultă dintr-o psihanalizare a „bunelor relaţii”, chiar dacă numai el decide cine-i internaţional „frecventabil” şi cine nu, cu vina că-i prea naţional, faptul că întotdeauna ricoşează pe problema adevărului îl scoate automat din gama valorilor civilizaţiei europene, care n-a fost niciodată centrată pe o Carte profană. Apoi, felul cum s-a comportat Andrei Pleşu în afacerea „Meditaţia Transcendentală” demonstrează total mediocritatea sa intelectuală.
Titus Filipas

Cavalerul Alb

Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă  asupra ‘Cavalerului alb’: „Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă  vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/  Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl  percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan  Huniade  contrastează cu  percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau  « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe  atunci,  –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-,  confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele  franceze îl consemnau pe Ioan  Huniade  drept   «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în  managementul modern – « The White Knight ».

 

Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost  compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul  ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell  a  murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la  Valencia în  1490,  romanul catalan  Tirant lo Blanc  este păstrat  ca  incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să  găsească  o explicaţie, ori să  propună  o justificare pentru  comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–,  ar fi  scris „la novela total”.  Romanul  Tirant lo Blanc   era  foarte apreciat de  acel caracter  pur livresc care a fost Don  Quijote.  Dar volumul  « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima  trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ  aflate pe rafturile  bibliotecii  lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al  primei  părţi,  Miguel de Cervantes  dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă  peste măsură : « Află  deci că  se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară  de desfătări şi o mină  de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán,  şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care  pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună  carte de pe lume.»  Am împrumutat excerptul din  varianta  românească  îngrijită  de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o  retipărită   de Editura Hyperion de la   Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii  unde  este amintit  cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând  că nu-i  lămurire,  mai curând  reacţie  la numele propriu  Quirieleison   din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună  foarte ciudat. »  Don Quirieleison de Montalban,  un caracter din romanul Tirant lo Blanc,  era modelat după un personaj catalan real avându-şi   fieful  în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc  este într-adevăr  „novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum  spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru  o nouă  ediţie franceză a romanului. Îmi place  sunetul  prologului cu  titlul  în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar  nu şi în termeni politiceşti. În fine,  într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu  asupra valorii şi  posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte  anticipa  cumva ideea  lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic,  trecând  nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică,  de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu  îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu  a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm  că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu  în toscană au pregătit traducerea perfectă  din Dante pe care o realizează George Coşbuc. 

Prima variantă publicată a  Scrisorii  de provocare la luptă  era  de fapt  în limba franceză,  fiind prolog apocrif la ultima  editare  franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză  fusese  tradusă şi tipărită  în Epoca Luminilor, mai exact la  anul 1737, fiind îngrijită de   contele de Cailus. S-au păstrat mai multe „scrisori de provocare”  alcătuite  sub pana lui  Joanot Martorell, dar nicio „carte” după sfârşitul luptei  ca  posibil epilog.

În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că  şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/  Oastea mea cu flamurile,/ Codrul  şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să  ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.”  Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne  arată şi un  Mihai Eminescu sculptor de  ‘statuie senzualistă’ à la Condillac.  Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist  precum  statuia senzualistă a lui Condillac, notează  epilogul apocrif  la Scrisoare III  compus de scriitorul monah  Valeriu Anania,  ca  discurs  exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia „De din vale de Rovine”).

Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell,  epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”?  Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul,  nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase  moştenire un magnific tradus Don Quijote, în  parteneriat egal cu Ion Frunzetti.  Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de  Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu,  pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog  apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.

Titus Filipas

Respect pentru Edgar Papu

Este un răspuns la invectivele grosiere proferate împotriva mea pe situl ziarului Romania libera :

http://www.romanialibera.ro/a133011/unde-a-gresit-patapievici.html .

1)Termenul protocronism a fost propus de Edgar Papu. 2) Edgar Papu nu a fost comunist. 3) Edgar Papu a fost deţinut politic în România comunistă.4) Cel care a amestecat comunismul cu protocronismul a fost Vladimir Tismăneanu. 5) Raportul Tismăneanu a rescris istoria. 6) Lioncik Tismenetski, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, a adus Gulagul peste Basarabia în 1940-1941. 7) Bunicul meu Grigore Filipaş, răzeş chiabur din  judeţul Soroca, a stat ascuns în anul 1940-1941 pentru a nu fi deportat în Siberia. 8. Strămoşii mei răzeşi au fost vecini cu moşia lui Miron Costin din judeţul Soroca 9)Pe cine supără  enunţul  principiului identităţii  în formularea lui Miron Costin ?

Marile culturi moderne sunt acelea cărora le-a reuşit racordarea umanistă, pe teritoriul unui limbaj perfect, a tradiţiei din Sais la  cultura renascentistă şi post-renascentistă.

Prin doctrina protocronismului, cărturarul român Edgar Papu demonstrează  că racordarea aceasta s-a produs şi în cultura română. Eu cred în adevărul doctrinei lui Edgar Papu. Alţii nu  pot vedea acest adevăr, este poate dreptul lor sacrosanct la anti- românismul exercitat de pe funcţii  înalte plătite gras chiar de statul român. Dar ca persoană umilă întreb : De ce nu renunţă “ei” la funcţii,  înainte de a vorbi cu atâta ocară şi ură împotriva românilor?

Protocronism se numeşte intuiţia de anvergură pentru sinteza românească  a culturii europene. Sincronismul reprezintă metodologia  pentru confirmarea intuiţiei protocroniste. Dar nu înţeleg pentru ce   oameni din cetatea românească  a cuvântului  scris opun  Protocronismului, care continuă linia culturală   Cantemir-Văcăreştii-Eminescu, Sincronismul promovat  ca o metodă de către Eugen Lovinescu.  Aceşti oameni îl scot artificial  pe Eugen Lovinescu din fluxul major al culturii române. Pentru a-l racorda la ce? Raţionamentul pe care ei nu îl duc până la capăt devine  lozincă. Protocronismul şi Sincronismul nu aparţin unui binom antinomic, nu sunt subsumate unui maniheism. A vorbi despre conflict între cele două concepte înseamnă că revii fie la ideologia comunistă, fie la ideologia postului de radio „Europa liberă”, egal de pernicioase.  

Edgar Papu  exprimase idei geniale, –să amintim fulgerările minţii sale despre Arta Moldovenească!–,  în domeniul unde  Andrei Pleşu este numai debitant de locuri comune.  Fostul ministru al Culturii Andrei Pleşu a interzis publicarea lui Edgar Papu în reviste finanţate de stat, şi l-a lăsat literalmente să moară de foame. Plata pentru acele articole din reviste asigura subzistenţa lui Edgar Papu. A fost Edgar Papu un personaj atât de periculos ? Raportul lui Vladimir Tismăneanu citit  în parlament de preşedintele Traian Băsescu acuza Protocronismul lui Edgar Papu drept cel mai mare pericol pentru România. Noi chestionăm privitor la propagandismul de iarmarok din Raportul Tismăneanu/ Tismenetski: Cine se teme de România şi dezvoltarea ei în Romania Neoacquistica ?   

Titus Filipas

Excerpt din eseul “De ce, Humanitas?”

[…] Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas, tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, “Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scris de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnat cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar. Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. […]

Cartea [“Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”] mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. “Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află. […]

Titus Filipas

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Securitatea anilor ‘50

Anul 1946 a fost pivotal pentru instaurarea represiunii comuniste în România. Dar care este responsabilitatea unora dintre “florile dalbe “ ale societăţii civile care a instaurat domnia  minciunilor  după 1989 ? De exemplu, care este responsabilitatea lui Vasile Paraschiv? Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai de mult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România (PCdR) la 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici întâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.”  (Ana Blandiana,  fost membru PCR). Foarte frumos zis.

Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniti de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută  de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti din România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, se mai scrie lămuritor pe situl amintit. Asertarea este perfect adevărată. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care tovarăşa/doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună  prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Rosie, a fost mobilizat pentru a promova candidatii Blocului si, in special, pentru a impiedica opozitia sa-si organizeze o campanie eficienta.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia.” Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de tovarăşa/doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătură cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl complet opac atunci când spune: “Echipe speciale au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. “ Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. A fost iniţiativa oficialităţilor  româneşti? Nu cred. Mai curând  s-a acţionat sub imboldul americanilor, care mai înainte plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan! Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946, am citit din documentul http://www.romanian-portal.com/ca/ro/article.asp?id=4976 . Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să ne scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea boatei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte boate. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost!, pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor descifrabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de “cărturarii protocronişti români”,  certamente nu a fost bătut de  către intelectualii rafinaţi Edgar Papu şi Mircea Maliţa,  aşa cum se insinuează subliminal către minţile generaţiilor tinere prin faimosul Raport Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Căci tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei numită Securitatea.Titus Filipas

Curriculum Vitae

Titus Octavian Filipaş s-a născut pe data de 26 martie 1944, în oraşul Băileşti din Oltenia, într-o familie de refugiaţi basarabeni. Urmează şcoala primară la Piatra Olt, se joacă lângă o pădure numită a Sarului, într-o natură idilică  pentru că era nepoluată, cu un grup de copii care într-o zi întâlnesc un O.Z.N. Primele cărţi citite de Titus Filipaş : Taras Bulba, Hadgi Murad, Discursul despre metodă. Din 1955, se mută cu familia la Craiova, unde Titus Filipaş este marcat de trei experienţe intelectuale : întâlnirea cu biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman, cu şcoala Petrache Poenaru,  şi cu piesele tehnice şi artifactele cele mai neobişnuite aduse la rampa militară. În anul 1956, Titus Filipaş editează în samizdat un ziar – manifest anti-sovietic intitulat Adevărul, pe care îl răspândeşte în oraş împreună cu unii colegi de şcoală. Este arestat şi anchetat de securitate, acuzat nu pentru că activa împotriva ocupaţiei sovietice, ci pentru că a creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! În 1958 se înscrie la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Unde cel mai bun profesor va fi cel de limba rusă. Era un aristocrat “alb” din Basarabia,  licenţiat al facultăţii de litere şi filosofie al Universităţii din Iaşi. Nu i se mai permitea să predea filosofia, şi operele marilor clasici ai literaturii ruse deveneau pentru profesorul Andrei pretextul unor magnifice lecţii de filosofie  aplicată pe literatura rusească din secolul XIX. Pe de altă parte, eminentul profesor de matematică oltean Voinea fusese alungat din învăţământ, acuzat de legionarism. După numai o lună de zile de lecţii cu elevii din noua clasă, apucase totuşi să sugereze bobocilor  în algebră faptul că teorema lui Bézout  poate servi şi la construirea unui algoritm de derivare ! În general, prin îndepărtarea sistematică şi programată a profesorilor buni din învăţământ atunci, foşti legionari ori “simpatizanţi cu legionarii”, perioada 1958-1962 a fost marcată de o acută degradare a şcolii româneşti. Titus Filipaş completează lipsa de informaţie din manualele şcolare intenţionat şi grosolan deformate, după principiul de lungă perenitate “politiceşte corect”, cu lecturi din cărţile care puteau fi găsite atunci în bibliotecile publice. În lipsa textelor lui Mircea Eliade, citeşte Descoperirea Indiei a lui Jawaharlal Nehru, în lipsa unui curs de antropologie citeşte traducerea din limba rusă “Introducere în istoria culturală a comunei primitive”, iar în lipsa unei cărţi despre fenomenele sociale, economice şi procesele istorice din S.U.A. citeşte un text compilat de un fost secretar al partidului comunist din S.U.A., “Schiţă a istoriei politice a celor două Americi”, unde era explicat cu maximă claritate şi sinceritate conceptul, pare-se de lungă perenitate, chemat “Politica marii bâte”. Premiul I câştigat în 1962 de Titus Filipas la olimpiada naţională de fizică (pe atunci nu exista şi faza internaţională) nu este relevant, are însă drept consecinţă faptul că urmează fizica la Universitatea din Bucureşti. Acolo vede capitala României ca pe Nova Roma, centrul spiritual radiant şi atractiv pentru Latinitatea Orientală. Citeşte extrem de multe texte de filosofie şi psihologie. Între 1967 şi 1974 lucrează ca profesor de fizică la două licee din Craiova. În 1971 publică  povestirea ştiinţifico-fantastică Nisipul, în colecţia îngrijită de scriitorul şi filosoful Adrian Rogoz pe lângă revista Ştiinţă  şi tehnică. Din 1975 devine cadru didactic la Universitatea din Craiova. În 1988 obţine titlul de doctor în fizică la Universitatea din Bucureşti după susţinerea tezei cu titlul : “Studiul interacţiunii meteorologice sol-atmosferă”. În 1984 apare cartea sa “De la mitul astral la astrofizică”, la editura Scrisul românesc din Craiova. Capitolul ce tratează problema civilizaţiilor extraterestre a fost tradus şi în limba maghiară sub titlul : “Civilizációk Földünkön kívül”, şi publicat în revista Galaktika. După mai bine de douăzeci de ani, cartea a fost scanată de către domnul Dragoş Bora, şi poate fi citită/descărcată gratuit din  Biblioteca de Astronomie Online  aflată la adresa http://85.121.0.91/sarm/carti/.  Înainte de 1989, Titus Filipaş scrie şi i se acceptă articole de popularizare/divulgare  ştiinţifică în revistele Contemporanul, Ramuri, Magazinul, Ştiinţă şi tehnică. În 1987 apare cartea Materie şi tehnologie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. În 1989, din nou la editura Scrisul românesc din Craiova, apare cartea Călătorind prin Univers, iar în noiembrie 1989 este tipărit, la Editura ştiinţifică  şi Enciclopedică din Bucureşti, primul exemplar al cărţii Dincolo de curcubeul stelar, ce nu va apărea pe piaţă decât în 1991. După decembrie 1989, scrie numai pentru sertar, din lipsă de sponsori pentru cărţile sale. Revistele unde mai publicase îi refuză articolele, numele său fiind trecut pe o listă neagră alcătuită de Andrei Pleşu, capul de listă fiind ilustrul  iluminist român Edgar Papu. Abia în 2003 îi este publicat în revista electronică Asymetria din Paris, coordonată  de scriitorul şi criticul literar Dan Culcer, primul text post-revoluţionar,  intitulat Ideologia Şcolilor Centrale.Titus Filipas