Ştiinţa zilelor nefaste

Citesc pe blogul domnului Dan Popa, http://hymerion.wordpress.com/2009/07/11/la-70-de-ani-ma-voi-apuca-de-invatat-chineza/#comment-10003 , declaraţia laureatului Nobel pentru Economie Politică, profesorul Robert Fogel : “La 70 de ani ma voi apuca de invatat chineza”.

Problema este că Robert Fogel nu l-a citit cu atenţie pe Thomas Carlyle. Care numea Economia Politică : The Dismall Science — Ştiinţa zilelor nefaste. De unde atâtea resurse şi pentru chinezi? Sunt o mulţime de alte probleme pe care chinezii şi Robert Fogel nu le întrevăd. Particip la un forum internaţional de discuţii în globish despre Industrial Ecology. Acolo, tema perenă este alocarea resurselor pentru industrii. La un moment dat, a intrat şi un chinez care a spus uluit: “În ţara mea nu este preocupat cineva de problema aceasta !”

Titus Filipas

Chestiunea termenilor româneşti de economie politică

Chestiunea terminologiei româneşti de economie politică este gravă şi acută.

Văd pe blogosferă o reacţie studenţească foarte justificată, şi chiar la ţintă, în articolul  : “Mama lor de termeni economici”, publicat la adresa URL http://magicnumber7.wordpress.com/2009/04/14/mama-lor-de-termeni-economici/#comment-207 .

Titus Filipas

Pertinent, despre economia politică

Blogul domnului Adrian Năstase tinde să devină cea mai importantă comunitate epistemică Web 2.0 pentru dezbateri în chestiuni de doctrină economică. În fine, prin apartenenţa domnului Adrian Năstase la Partidul Social Democrat, lucrurile sunt mult mai incitante decât la partidele liberale, unde totul a fost deja spus. Într-adevăr, chiar dacă liberalii de azi nu ştiu, şi ei chiar cred că liberalismul românesc se trage de la Adam Smith aşa cum le zic colegii lor din grupul parlamentar liberal european, în realitate la Şcoala de la Sfîntu Sava economia politică se studia după cărţile lui Condillac şi Destutt de Tracy, ce teoretizau o doctrină liberală. Însă oricare le-ar fi sursele de informare,  ştiute ori neştiute pentru liberalii români de acum, ideologii Condillac,  Adam Smith şi Destutt de Tracy tratau numai o creştere economică de tip exogen, epitomizată prin quintesenţiala primă Revoluţie Industrială.

Or, în timpul prezent, dezvoltarea durabilă nu poate fi asociată decât cu o creştere economică de tip endogen. Şi partidele liberale nu se pricep mai bine decât PSD-ul la managementul acestei dezvoltări.

Deci, în general, abordarea social-democrată este mult mai complexă decât simplificatoarea abordare economică liberală, ce recurge foarte adesea şi la soluţii redneck.

Din  câte am înţeles eu, în editoralul „Politici Sociale – cateva comentarii”, vezi aici, http://nastase.wordpress.com/2008/09/09/politici-sociale-cateva-comentarii/ , domnul Adrian Năstase schiţează o serie de proiecte transversale  în dezvoltarea durabilă spre a fi discutate pe blog. Intervenţiile altor comentatori pe blog sunt în general pertinente.  Am reţinut mai ales intervenţia din septembrie 9, 2008 la orele 8 şi 27 post meridian, unde sunt subliniate, pe cât este practic posibil, cele două doctrine :

+Într-adevăr, munca este excesiv impozitată, dar în ceea ce priveşte impozitarea capitalului guvernul “de dreapta” v-a luat-o înainte. Impozitul pe câştigurile din piaţa de capital stabilit de PSD la 1% pentru încurajarea investirii în contrast cu consumul pe credit (ceea ce se întâmplă acum) şi atragerea de   capital în economie printr-o sursă ieftină de finanţare pentru companii. Acest impozit a crescut cu 1500%, rezultatele se pot vedea de către oricine: prăbuşirea tuturor indicilor bursieri ajungând în sectorul financiar la căderi de peste 2/3 din valoare, sigur, ajutat şi de incompetenţa şi corupţia   generalizată. Aceasta nu reprezintă o simplă scădere, reprezintă aproape  dispariţia pieţei de capital din România. De altfel PNL şi PD nu se află la prima ispravă de acest gen dacă ne reamintim că în perioada CDR au prăbuşit   economia şi implicit indicii pieţei de capital cu procente asemănătoare.  Încă un domeniu în care “liberalii” v-au luat-o înainte este introducerea  impozitului pe terenul agricol în condiţiile în care restituirile nu s-au făcut decât în privinţa suprafeţelor de teren, nu şi a capitalului de lucru, a clădirilor, utilajelor şi efectivului de animale. Astfel oamenii s-au trezit cu un teren pe care nu puteau să îl lucreze, terenul constituind doar o parte  a unei exploataţii agricole, iar mulţi au fost forţaţi să îl vândă la preţuri  care nu reflectau nici pe departe valoarea acestuia pentru a îşi putea achita   impozitele ce deveniseră restante şi purtătoare de penalităţi. Tactica mi se pare luată din indicaţiile PMR din anii ‘50 când una din metodele de constrângere pentru a determina proprietarii să îşi cedeze suprafeţele de  teren “de bună voie” trebuia să o constituie mărirea taxelor dincolo de limita de suportabilitate a proprietarilor, care astfel veneau de bună-voie la colectiv să îşi doneze terenurile, dupa care toate necazurile şi tracasările  încetau. La ce criză există pe piaţa imobiliară cred că o înăsprire a   fiscalităţii ar putea fi lovitura de graţie. Teoretic aş fi de acord cu ideea din programul PSD, dar mi-e teamă că o fiscalitate mai mare decât a introdus  PNL şi pe capital şi în alte zone ar fi greu de conceput. Să nu uităm,  chiar  şi acel 16% este de fapt o minciună, impozitul aplicându-se de 2 ori, o dată firmei şi o dată proprietarului, practic ducând impozitul real la aproape 30%. Nu trebuie uitat celebrul impozit anticipat pe care statul îl percepe ca şi cum ar fi ceva normal să plăteşti impozit pe un venit care poate nu va exista niciodată, impozit care nu se poate plăti decât prin lichidarea unei părţi din capital, deci încă o dată este taxat capitalul şi nu munca. Despre măsura normală a neimpozitării pe profitul reinvestit au vorbit destul colegii dvs. de la PC, în momentul de faţă realitatea fiind că nici cea mai mare parte a   cheltuielilor nu este deductibilă. Acel 16% este o poveste petru cei care votează “dreapta” pentru că ar fi cool în percepţia lor, pentru că aşa face şi colegul de birou, foarte probabil sclav la aceeaşi multinaţională, şi a cărui singură “investiţie” e maşina străină luată în leasing, pentru care am înţeles   la un moment dat că plăteau impozit ca fiind proprietari. Nu cred în dezvoltarea capitalului în dauna muncii, dar nici invers, cred că dezvoltarea durabilă trebuie să se bazeze pe un echilibru echitabil între capital şi muncă, şi pe respectarea proprietăţii şi corectarea dezechilibrelor când situaţia o cere. În caz contrar, tensiunile nu fac decât să se acumuleze   şi să erupă la un moment dat. De aceea separarea aceasta stânga-dreapta mi se pare doar o împărţire teoretică şi artificială, bună petru manipulat masele ignorante, aşa cum s-a văzut. Teoria care nu derivă din practică nu este doar discutabilă, ci poate fi chiar dăunatoare odată aplicată.+

Utilitatea acestui blog, nu doar pentru domnul Adrian Năstase, nu mai trebuie să fie silogistic demonstrată.

Titus Filipas

Fericirea fungibilă

“Banii n –aduc fericirea”, spune viersul de romanţă. Extrem de inteligent. Este aici un amestec de psihologie şi economie politică. În termeni ştiinţifici, versul spune că fericirea nu este fungibilă. Adică nu  poate fi vîndută, cumpărată, şi negociată pe piaţă. Spre deosebire de ceea ce spunea cugetătorul englez Jeremy Bentham (1748–1832), care intenţiona să alcătuiască o sinteză între psihologie şi economia politică. Bentham considera că fericirea este de fapt o marfă care poate fi achiziţionată  pe piaţa liberă. Fiind, totuşi,  cea mai importantă marfă din capitalism, ori „The greatest good”.

Aflând despre această definiţie a fericirii pe care o propunea Jeremy Bentham, filosoful german Friedrich Nietzsche (1844 – 1900)  comenta pe la 1888 în  cartea Götzen-Dämmerung (Amurgul idolilor) că “Omenirea nu năzuieşte să obţină fericirea fungibilă, numai englezii fac aceasta.”

Titus Filipas

Postarea Bologna

Am citit pe Blog tehnic, vezi  http://ceoameni.wordpress.com/2008/05/23/bologna/  , postarea :

+Bologna/Cred ca astia vor sa faca experimente pe noi. Sa vada cat de confuz poate ajunge un student, cat de mult sa se streseze si cata incertitudine poate suporta. Dupa trei ani de facultate (care n-au nici macar utilitatea acestei paranteze), tre sa stii (ca de!, ai 21-22 de ani) ce master sa urmezi. Se mira cu totii: “Cum, tu iti dai licenta intr-o luna si nu stii la ce master sa dai?”, incat te fac sa te-ntrebi daca nu cumva esti pierdut. Din 100 de studenti de an 3, cred ca doar unul e convins ca vrea la un anume master (si asta probabil indrumat si indoctrinat ca aia isi doreste). In rest, atata nesiguranta, incertitudine, teama de ratare profesionala, frustrari si regrete n-am vazut la nicio categorie de oameni. Doar la studentii de an 3. Poate ca de-aia noul trend e sa dai o fuga in alta tara pentru un master scurt. Foarte bine! Sau cum se mira unii ca o prietena, studenta in an terminal 3, nu da la master anul asta, ca nu stie unde. Fata vrea sa stea pe bara ceva vreme, pana cand se hotaraste ce vrea. Munceste, incearca domenii diverse si abia apoi studii postuniversitare. Foarte bine!”+

Am comentat la 25 mai  2008, orele  2:22 am : Impecabilă evaluare privind implementarea procesului Bologna în România !

Avatarul theonlyfleurdelis   adaugă un comentariu cu valoare  la postarea Bologna,  mai 26, 2008 at 6:08 pm : “pe modelul cum sa mai stoarcem niste studenti de bani intr-un timp mai   scurt..pe noul sistem la 10 ani au mai castigat o generatie buna de plata!”

Am comentat intervenţia lui theonlyfleurdelis,  mai 27, 2008 at 3:29 am, aşa :

Pe vremurile non-comuniste din România, chestia aceasta de economie politică se chema “dever” şi se aplica în economia de piaţă reală, bazată pe onestitate în ceea ce priveşte “calitatea mărfii”. Acum văd că procesul Bologna ne forţează să implementăm “deverul rapid” în sistemul de învăţământ românesc fără să avem transparenţa despre Viziunea sistemului de învăţământ românesc, şi certitudinea “calităţii mărfii”. În acord cu principiul Bologna, “marfa de calitate” oferită studentului trebuie să fie competenţa pentru a se integra imediat în economia de piaţă, adăugând valoare tocmai prin acea competenţă pentru care primeşte un tutorial ce poate fi folosit ca vademecum.

Titus Filipas

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Oligarhul şi populistul

În luna calendaristică dinaintea referendului programat pe 19 mai 2007,  politicienii populişti din România au vorbit mult despre oligarhii din România. Şi ni  s -a mai propus  tot de către aceşti politicieni  populişti să acceptăm cu promptitudine  definiţia oligarhului dată în dicţionarul limbii române  DEX  on- line.  Sînt un Zoil, mărturisesc că definiţia oligarhului din DEX  on- line nu mă satisface. Aceasta se întâmplă, clamez, pentru că eu nu am avut creierul spălat în şedinţele de partid PCR, aşa cum i s- a întâmplat preşedintelui Traian Băsescu, comunistul  ce luptă acum să promoveze lustraţia, fără să priceapă că o lege a lustraţiei  autentică l -ar obliga să îşi dea  imediat demisia, după cum nici nu i- ar permite să candideze la o funcţie în stat.  În fine, unii politicieni se prefac că pricep mai greu termenii limbii române. Politicianul  populist Traian Băsescu  vrea să decupleze, în România, economia de politică. Este un proiect la care culturnicii GDS şi profesorii universitari care îl sprijină  pe Traian Băsescu  aderă integral. Problema lor  de natură  intelectuală, obstacolul  principal pe care trebuie să îl învingă, emerge din circumstanţa că  termenii  limbii române  „economie” şi  „politică” se găsesc  deja intim legaţi  în sintagma “Economie politică”. Aceasta este traducerea  românească pentru Economics, cum se numeşte această ştiinţă în limba engleză, ţin să mai amintesc şi faptul că într -o limbă neolatină, în speţă italiana, termenul englezesc Economics  se traduce prin ‘Scienze economiche’. Oligarhul epitomic demascat public  de Traian Băsescu, deci în accepţia prezidenţială chiar „mogulul” arhetipal care s-ar opune interesului public,  ar fi omul de afaceri liberal Dinu Patriciu. Şi pentru că tot pedalăm, –forţaţi de populişti–,  pe economie şi  politică, chiar şi pe Economie politică, să reamintim aici faptul că doctrina liberală a fost fundamentată de  economistul scoţian  Adam Smith (1723-1790)   în tratatul său despre „Bogăţia naţiunilor” – „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of  Nations”, prima ediţie apărea  în anul 1776. Surprise! Iată că în cartea a patra din  acest  tratat de “Economie politică” al lui Adam Smith  întâlnim şi definiţia clasică a individului care lucrează ca un om de afaceri liberal, tot după  cum este marcată foarte clar în tratatul  lui Adam Smith  şi distincţia dintre  acest individ  liberal  şi politicianul populist : “Fiecare individ lucrează pentru a da societăţii un venit anual cât mai mare posibil. Dar în general el nici nu intenţionează să promoveze interesul public, nici nu ştie cât de mult îl promovează … El intenţionează să obţină numai propriul său câştig, şi este întru aceasta, ca şi în multe alte cazuri, condus de o mână invizibilă  pentru a promova un ţel care nu a fost o parte a  intenţiilor sale. Şi nici nu este întotdeauna rău pentru societate faptul că ţinta societală nu a făcut parte dintre intenţiile individului.  Prin urmărirea propriilor lui interese, individul  în mod frecvent  promovează interesul societal mai eficient decât atunci când el în mod real intenţionează să promoveze interesul societăţii. Nu am văzut mult bine făcut societăţii  de  către aceia care se prefac cu afect  că lucrează pentru binele public.” Excerptul exact din textul lui Adam Smith este : „Every individual necessarily labours to render the   annual revenue of the society as great as he can. He generally neither intends to promote the public interest, nor knows how much he is promoting it… He intends only his own gain, and he is in this, as in many other cases, led by an invisible hand to promote an end which was no part of his intention. Nor is it always the worse for society that it was no part of his intention.  By pursuing his own interest he frequently promotes that of the society more effectually than when he really intends to promote it. I have never known much good done by those who affected to trade for the public good.” Bineînţeles că sunt posibile şi alte traduceri ale excerptului, dar nu am găsit  vreuna propusă  şi  de culturnicii GDS ori de către economiştii de la SAR, adică economiştii de la  Societatea Academică din România condusă de Alina Mungiu-Pippidi şi Sorin Ioniţă. Titus Filipas