Filosofie politică şi morală în Teoria Dreptăţii

Totalitatea legilor unui stat este incorporată în conceptul de justiţie. Aşa cum se ştie, taxonomic există trei tipuri de justiţie:

(i) justiţie distributivă („distributive justice‟, în limba engleză);

(ii) justiţie retributivă („retributive justice‟, în limba engleză);

(iii) justiţie restaurativă („restorative justice‟, în limba engleză).

Deoarece legislaţia ambientală este incorporată în justiţia distributivă, nu vom trata justiţia retributivă, şi nici justiţia restaurativă.

Justiţia distributivă este incorporată şi în economia politică normativă. Principiile justiţiei distributive sunt principii normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaţionale) care se găsesc în cantitate redusă.

Ca discurs, justiţia distributivă se concentrează asupra caracterului acceptabil, ori asupra caracterului drept, al (re)distribuţiei bunurilor în societate. În contextul social, chestiunile etice tratate în justiţia distributivă sunt considerate a fi acute, grave, importante. Din cauza aceasta, justiţia distributivă trebuie să fie divulgată, popularizată, învăţată. Pe web există deja două generaţii de situri unde persoanele doritoare de cunoaştere prudenţială pot învăţa justiţia distributivă prin profile statistice, interviuri, jocuri video. Conţinând şi multă grafică, siturile educaţionale din generaţia a doua pentru achiziţionarea elementelor de justiţie distributivă sunt redactate în limba engleză, majoritar. Există şi fericite excepţii de la acest exclusivism al englezei educaţionale pe web. Enumerăm două notabile cazuri balcanice: situri de etică distribuţională redactate în limbile croată şi turcă, vă puteţi imagina aşa ceva ?

Totuşi, dacă doriţi un limbaj facilitând realmente accesul Dumneavoastră la conceptele noi, –se spune uneori că această vorbire ţine de categoria limbajelor sacre –, recurgeţi la engleza vorbită ori scrisă de profesorii de la Harvard University. Textele de justiţie distributivă cele mai citite, actualmente, îl au ca autor pe filosoful harvardian John Rawls (1921 – 2002). După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific în cel de al doilea război mondial, consecinţele infernului aruncat dintr– un avion american peste oraşul creştin japonez Hiroshima îl îndeamnă pe John Rawls să studieze atent filosofia morală. John Rawls reflectă mult asupra temei, dar publică prea puţine articole ştiinţifice.

John Rawls scrie lent şi eficient marele text educaţional de cunoaştere prudenţială intitulat: “O teorie a dreptăţii” (A Theory of  Justice). Care vedea lumina tiparului în anul 1971.

În paginile cărţii “O teorie a dreptăţii”, lectură minimalistă obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale (la nivelul discursului academic, pentru că elementele utile ale filosofiei morale se deprind prin arhetipuri culturale învăţate în “cei şapte ani de acasă”), John Rawls încearcă să rezolve problemele justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale de Contract Social. În construcţia discursului din textul “A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632 – 1704), Jean -Jacques Rousseau (1712 – 1778), şi Immanuel Kant (1724 – 1804).

Contractul Social înseamnă la John Rawls o cooperare conştientă între grupuri, prin negocieri pe un set de valori etice. Cursul lui John Rawls despre teoria dreptăţii şi distribuţia bogăţiei a influenţat nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea în dezvoltarea durabilă (vezi articolul nostru mai vechi la http://blogecologic.wordpress.com/2008/02/08/dezvoltarea-durabilă/).

Titus Filipas

Teoreme despre oligarhi

Filmul ‘300’ aducea ca nouă modă verbală pronunţarea insistentă  a cuvântului  ‘spartani’. Se ştie că în Grecia antică spartanii erau nişte oligarhi autentici. Dar nu prea înţeleg ce impune acum, pentru preşedintele României  şi pentru unii ziarişti, repetarea cuvântului oligarhi cu accente intense de negativitate. Trăim în capitalism, –se zice–, iar în economia de piaţă liberă oligarhii au drept de veto asupra criteriilor din  economie , criterii folosite  de exemplu pentru alocarea resurselor puţine şi scumpe, precum şi dreptul de veto asupra deciziei economice. În teoria economiei politice normative  se mai spune că atunci când ei conduc organizaţia/întreprinderea economică, oligarhii îi menţin pe ‘oamenii muncii’, în privinţa veniturilor  repartizate, la nivelul minimalist, adică la nivelul de subzistenţă. În locul unor editoriale incriminatoare faţă de oligarhi (singurul exemplu mereu prezentat este liberalul Dinu Patriciu, dar fără elaborări consistente),  ziariştii ar trebui să recurgă la o discursivitate narativă, compunând articole  ce îi  descriu  pe oligarhi cu ajutorul principiilor  de justiţie distributivă  şi economie politică normativă. Într -o limbă românească pe care majoritatea  oamenilor din media o   stăpânesc foarte bine,  de ce nu antamează jurnaliştii ce îi atacă pe oligarhi reportaje şi studii concrete de caz ?   Deşi abordarea  aceasta poate că nu vinde ziarul imediat, articolul va rămâne pe web în ediţia lui electronică  pentru citire perenă, divulgând  publicului concepte  noi şi utile în Societatea Cunoaşterii. Este ceva greu ?Chiar şi aşa, aceasta ar fi  doar introducerea. Pentru că în Economia politică de azi, subiectul tratat prin discursivitate narativă trebuie să aibă ca pandant şi modelizarea lui matematică. În econometrică  se demonstrează un şir de teoreme despre oligarhi, vezi  de exemplu în revista Econometrica, Vol. 40, No. 5 (Sep., 1972), pp. 821-826, articolul ‘Neutrality, Monotonicity, and the Right of Veto’, din care cităm   doar ceea ce ne dă Google, pentru că articolul este contra cost: “We now prove the following theorem: Every oligarch relative to a given …”. Ce enunţ de teoremă nouă  despre oligarhi propune  preşedintele României ? Nu înţeleg, preşedintele chiar nu are consilieri să- l tragă de mânecă  ?  Căci prezenţa  oligarhilor reprezintă o stare naturală în sistemele democratice şi  libere,  citez din Wikipedia: “Capitalism as a social system is sometimes described as an oligarchy.”  Oligarhia nu înseamnă totdeauna  conducerea de către cei puţini şi bogaţi, oligarhi pot fi de asemenea membrii unui  grup privilegiat, de exemplu prietenii preşedintelui. Există o şcoală de gândire iniţiată de Vilfredo Pareto (1848–1923), unde se consideră că orice sistem politic evoluează inevitabil înspre oligarhie.  Această asertare se cheamă “Legea de fier a oligarhiei”. În concepţia paretiană, democraţiile moderne sunt considerate a fi nişte oligarhii constituite prin alegeri libere. Partidul care obţine cel mai mare număr de voturi  de la cetăţeni capătă dreptul să constituie cel mai puternic grup de oligarhi. Titus Filipas

Dezvoltarea durabilă a litoralului

Citesc în ziarul România liberă din  19 septembrie 2007  articolul domnului Darius Martinescu, intitulat : ‘Hotelierii vor administra direct staţiunile”. Constat că hotelierii cer lucruri irealiste! De exemplu : ‘statul român să asigure şosele şi infrastructura de calitate, sistem feroviar şi un aeroport adaptat unui aflux mare de pasageri.’ Ca şi cum litoralul  românesc ar avea condiţiile climatice ale unor  insule din Mările Sudului, ori ar exista condiţiile naturale obiective  ca el să ajungă vreodată să fie o Riviera românească!  Litoralul nostru n-are nici măcar condiţiile climatice de pe litoralul bulgăresc, comparaţi de pildă vremea la Eforie cu vremea la Varna! În condiţii optime, reţeaua hotelieră şi toate facilităţile de divertisment de pe litoralul  românesc nu pot  fi exploatate comercial decât patru luni pe an. Dar această infrastructură trebuie să fie menţinută la o stare optimă  cu nişte  costuri exorbitante  celelalte opt luni din an! Pe banii statului ? Apoi, chestiunea construirii şi întreţinerii şoselei costiere pe litoral, idee susţinută de primarul anti-ecologie din Constanţa, Radu Mazăre ! Chiar şi  pe unele insule din Azore s-a ajuns la concluzia că aceste şosele costiere au produs numai dezastre ecologice, şi la ora actuală se cheltuiesc bani de la  UE pentru desfiinţarea şoselei costiere şi refacerea ecosistemelor de litoral. În fine, chestia cu ecologia ‘ne omoară’, pentru că trebuie să ţinem cont în permanenţă de condiţiile de mediu atunci când vrem să facem dezvoltare cu adevărat durabilă. Or, eroziunea plajelor pe litoralul românesc este o realitate. Oricât de convingător ar fi domnul  Radu Mazăre  arătând unor investitori străini albumele sale de proiecţii pentru viitoarea Riviera românească, oamenii aceia inevitabil  îşi vor pierde banii ! Forţele geofizice lucrează,  sunt infinit mai puternice decât Radu Mazăre,   hotelierii, ori statul român. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Toate proiectele dezvoltării durabile ale litoralului trebuie să fie exploatabile pentru profit 12 (douăsprezece) luni din an! Şi la ora actuală  există întrunite absolut  toate condiţiile favorabile de economie normativă  pentru aceasta! Numai că economia politică normativă  şi normele sale trebuiesc învăţate! Revenim la o problemă  veche  de mai bine de o sută de ani, semnalată de Constantin Rădulescu-Motru în cartea sa din 1904, ‘Cultura română şi politicianismul’. Hai să punem învăţătura lui Constantin Rădulescu-Motru în contextul actual al dezvoltării durabile a litoralului românesc. Normele de economie  politică normativă  pentru devoltarea durabilă trebuie puse în reprezentări ontologice pe româneşte, în alineate clare în limba română înainte de a fi  ‘proiecte legislative’! Credeţi că adoptă vreunul dintre politicieni metodologia aceasta? Reamintesc că o metodologie este un ‘discurs de cauzalitate’ verificat, validat. În fine, criza  pescuitului în apele marine conduce   inevitabil la necesitatea pisciculturii, deci la dezvoltarea unor ‘fish farms’. Iar chestiunea eroziunii constante produsă de valuri poate fi rezolvată prin ‘wave farms’, un sistem de platforme plutitoare care captează energia valurilor şi o transformă în energie electrică. Dezvoltarea  durabilă  a litoralului românesc pentru profit 12 (douăsprezece) luni din an se poate realiza  prin investiţii (întotdeauna se vor găsi bani pentru proiecte convingătoare de dezvoltare durabilă) în două sisteme de ‘farms’ paralele cu plaja. O bandă de ‘fish farms’ mai apropiate de plajă, protejată de o  bandă de ‘wave farms’ ceva mai în larg. Vă daţi seama câte ‘credite pentru CO2’, în afară de electricitatea propriu-zisă, rezultă din activitatea  ultimului tip de ferme? Titus Filipas