De ce s-a sinucis împăratul Nero?

Pentru a evita un război civil, lupte intestine între cetăţeni romani. A fost bine, a fost rău ? Istoricul canadian de origine franceză, Will Durant (un „autor secund”, aşa îl caracteriza Constantin Noica), aduce ca mărturie florile proaspete depuse noaptea de oamenii simpli ai Romei pe locul unde Nero şi-a luat viaţa. Erau şi creştini între ei ? De ce nu ? Oricum, Nero, supranumit şi „împăratul prazului” –Olteanul!- avea obiceiuri culinare ce-l apropiau de oamenii simpli. Este un indiciu de ideologie fiziocrată, acesta. Există actualmente aproape unanimitate printre istoriografii care se ocupă de problemă, că Nero a fost un mare strateg şi un specialist imbatabil în geopolitică. Am mai spus blogului că proiectul pentru Romania Orientală nord-pontică a fost construit de împăratul Nero. O caracteristică a proiectelor sale de geopolitică era aceea că numai din câteva linii simple, artistul Nero trasa ceva care să dureze. Din cauza aceasta discutăm încă aici serios proiectul său pentru Romania Orientală nord-pontică. Sigur că trebuie să-l aducem acum pe linia Henri Pirenne. Primul dintre cărturarii români care s-a ocupat de această problemă a fost Dosoftei. Dar el a fost precedat de omul politic fără de pereche care a fost Petru Rareş ! Mărturia preocupărilor sale poate fi văzută în Enciclopedia murală de la mănăstirea Moldoviţa. Imperiul Roman a primit în dar imperiul milezian pontic la anul 133 înainte de Hristos. Trebuia să-l gestioneze. Istoricul german Theodor Mommsen scrie despre participarea împăratului Nero la gestionarea porţiunii nord-pontice.
Titus Filipas

Theofilact Simocatta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theofilact_din_Simocatta „Theofilact din Simocatta” ? Hahaha! Simocatta se referă la forma feței. „Ca de pisică”, înseamnă. Deci numele, corect scris pe românește, este doar „Theofilact Simocatta.” Totuși, textul din Wikipedia are meritul că menționează detaliul :+Nicolaus Copernicus a tradus poemele lui Theofilact, pe care le-a încredințat tiparului în 1509, la editura lui Johann Haller.+ Fără să ne spună însă că-i traducere în limba latină. Bănuiesc eu că a fost citită și de mitropolitul Dosoftei, care scrie despre împăratul „Mavrichie.”
Titus Filipas

Bătălia de la Yarmuk

Nu s-ar putea spune că Iraclios a reacţionat lent la sfidarea arabă din timpurile lui. După ce, la anul 635, islamicii ocupară Damascul, Heraclius strânge o armată semnificativă numericeşte. Fără să fi inventat încă o tactică adecvată pentru a controla şi chiar învinge rapiditatea şi eficienţa cavaleriei uşoare islamice. Heraclius a demonstrat totuşi atunci că sistemul themelor funcţiona exact aşa cum îl gândise Mauricius (Mavrichie îi va spune Dosoftei) în Strategikon. Romania avea din nou profuziunea de resurse umane, ceea ce nu se mai văzuse de pe vremea împăratului Traian ! Pentru bătălia cea mare din Siria, Heraclius reuşeşte să recruteze fără prea mari eforturi o armată de 200 000 de oameni. Şi s-ar mai putea spune că bătălia de la Yarmuk (anticul Hieromax) din anul 636 a fost pierdută cu anticipare de armata aceea incorporând multe resurse umane, în primul rând datorită personalităţii luminoase a lui Heraclius. De ce ?Alegerile sale erau totdeauna de o generozitate extremă. Credea că toţi oamenii sunt, prin natura lor intrinsecă, la fel de buni ca şi el. Deci că minciuna şi duplicitatea nu sunt posibile. Era, în aceste alegeri făcute de Iraclios, şi un transfer de pondere a sacralităţii limbii greceşti clasice. La fel ca într-o piesă tragică jucată în teatrul antic, cuvântul pronunţat solemn în greceşte era sacru pentru Iraclios, cuvântul elinesc avea greutatea Adevărului. Dacă dezvăluim totuşi numele întreg al comandantului desemnat de Heraclius să conducă lupta romanilor împotriva arabilor la Yarmuk, probabil că nu veţi crede la început. Pentru că germenele înfrângerii, ca să nu spunem al trădării, se vede chiar din selectarea numelui şefului armatei romane de la Yarmuk : Jabalah ibn-al-Aiham al-Ghassani! Acesta era un arab naturalizat din Siria, un „musta’ribah” aparţinând tribului ghazanizilor. Dar trebuie să recurgem şi la argumentele din istoria inductivă cu ponderea cea mai mare. În acest caz particular, efectuăm totodată o tranziţie de la geopolitică la ceea ce se cheamă biopolitică. Căci aducem în discuţie pandemia cunoscută drept „ciuma din vremea lui Justinian I-ul” care se manifesta în vara anului 541. Medicii actuali încep să fie convinşi că în acea pandemie din vremea lui Justinian I-ul n-ar fi fost implicată de fapt bacteria Yersinia pestis. Acum se presupune că aceia care vor fi viitorii mahomedani au avut o rezistenţă naturală, genetică, împotriva acelei pandemii. Este adevărat că aproape toţi istoriografii arabi de mai târziu vor nega mereu, şi obstinaţia lor frizează absurdul, trădarea făptuită de arabii ghazanizi din Siria faţă de bazileul de la Constantinopol la anul 636, proslăvind în schimb ‚geniul militar” al Califului Omar, care conducea jocul la două capete. Sigur, nu-i nimic rău că sunt acoperiţi ghazanizii. Nici că este lăudat peste măsură Califul Omar căruia i se mai atribuie, de altminteri pe nedrept, şi o celebră moscheie înălţată la Ierusalim de arhitecţi de la Nova Roma! Ceea ce mi se pare în schimb o probă limpede de rea credinţă este faptul că aceiaşi istoriografi arabi îi vor învinui pe evreii din Siria că i-ar fi vândut pe creştini, năvălitorilor islamici. Cel puţin aşa putem citi în relatarea lui Al-Baladhuri dn cartea „Kitab Futuh al-Buldha of Ahmad ibn-Jabir al-Baladhuri”, povestindu-ne acolo despre bătălia de la Yarmuk. Trebuie adăugat că lucrarea a fost scrisă abia pe la 892 AD. Romania Ierusalimului, adică Palestina cu Ierusalimul proaspăt recâştigat, şi regiunea aceea incredibil de bogată, incredibil de civilizată, –o bună parte a minunăţiilor asociate civilităţii, povestite de sofisticata prinţesă Şeherezada beduinului Al Rashid în „O mie şi una de nopţi” se petreceau acolo–, şi ne referim la Siria, intră pentru multă vreme, poate definitiv, sub control arab. Mai trebuie menţionat că garnizoana Ierusalimului condusă de patriarhul Sofronie s-a predat abia în anul 638. Mesopotamia Romaniei cade pradă arabilor la 639-640 AD. Astfel, în ultimii ani ai vieţii sale, împăratul Iraclios a văzut distrugerea Oikumenei romane din Sud şi din Răsărit. Urmaşii săi de la Nova Roma au rămas să se confrunte cu probleme cumplite. Unora li s-a lăsat prea puţin ‚timp material’ să le rezolve.
Titus Filipas

Cât de importantă este integrarea într-un discurs ?

Mă întorc la cartea lui Jared Diamond despre “Ce putem să învăţăm de la societăţile tradiţionale?” Nicolae Ceauşescu a căzut tocmai pentru că a luptat feroce împotriva societăţii tradiţionale, de exemplu economia răzeşească descrisă de împăratul Mavrichie în Strateghikon, şi bazată pe valori fiziocrate descifrate, integrate într-un discurs din Epoca Luminilor. Copernic a tradus epistolele lui Theofilact din Simocatta despre împăratul Mavrichie şi cea dintâi consemnare a limbajului protoromânesc. Cât de importantă este integrarea într-un discurs, adică intrarea în Epistemă ? Recenzia la cartea lui Jared Diamond din NYT oferă un exemplu doveditor. Într-o societate tribală (indienii Pirahã) exista obiceiul ca femeile să nu fie asistate la naştere deşi tribul era perfect conştient de eveniment. Lingvistul Steve Sheldon a fost martor la asemenea naştere pe o plajă. Femeia suferea cumplit şi cerea ajutor. Aşa cerea tradiţia. Dar niciunul dintre oamenii ori femeile tribului nu trebuia să ofere ajutor. Numitul Sheldon care, subliniez, se ocupa meseriaş de Discurs şi Epistemă, a intervenit, dar a fost blocat de oamenii tribului. Dimineaţa, femeia şi pruncul au fost găsiţi morţi pe plajă. În tabloul revoluţiei de la 1848 la noi, România este reprezentată printr-o femeie. Mai puţin se ştie că modelul a fost o scoţiancă, sora bună a scoţianului de la care provine denumirea “podului Grant.” Şi acum România se află în chinurile facerii. Moaşa cea pricepută se cheamă Epistema celei de a doua modernităţi.
Titus Filipas

Piaţa terenurilor agricole pentru străini

România va deschide din anul 2014 piaţa terenurilor agricole pentru străini. Noul ministru al agriculturii vorbeşte despre orice altceva, în afară de problema aceasta. Din câte ştiu eu, domnul Daniel Constantin provine dintr-un mediu de influenţă unde se doreşte intens comasarea terenurilor agricole. Cum bine observa Karl Marx, atunci când un nou sistem politic ajunge la putere, acesta procedează mai întâi la interzicerea vechilor tipuri de muncă. Aşa au procedat şi Stalin, şi Ana Pauker, şi Nicolae Ceauşescu. Dacă, într-adevăr, vechiul sistem de muncă în agricultură, “sistemul răzeşesc” instaurat în Romania pe vremea împăratului Mavrichie, a putut înflori în România câţiva ani după 1989, pregătirea pentru intrarea în UE, cu atât mai mult intrarea în UE, l-a închis din nou. Despre reformele lui Mavrichie povesteşte extins Theofilact din Simocatta, primul care a consemnat şi o expresie în limba proto-română („Torna, torna, fratre!”). Mai puţin se ştie la noi faptul că Nicolae Copernic a tradus cartea lui Theofilact din Simocatta şi a tipărit-o. Bănuiesc că mitropolitul Dosoftei a citit-o. Relativ la piaţa terenurilor agricole pentru străini, găsesc pe un forum de ziar întrebarea indignată : “Pentru care motiv cineva ar trebui să scoată la vânzare pământul? Sufletul si pământul, acestea nu sînt articole de vânzare!”. Alt indignat : +Preocuparea primordială a ministrului Stelian Fuia era cum să-i amendeze (cică “impozit”…) pe bătrânii la vârste de 65-90 de ani rămaşi în sate, care nu-şi mai pot lucra pământul.+. Pe la televiziuni se face o propagandă frenetică şi laudativă a felului cum străinii lucrează pământul cu utilaje grele, dar nu se spune absolut nimic despre faptul că aceste maşini distrug solul, care în zece ani va fi nu doar complet secătuit, dar şi cu structura distrusă. Or, forţele naturii au muncit timp îndelungat pentru a crea această structură, un miracol.
Titus Filipas

Legea plugarului

După uciderea împăratului Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei într– o poezie epitaf),  progresul reorganizării lumii romane de răsărit va fi oprit   până la sosirea  lui  Heraclius (610 – 641), frumosul, viteazul, înţeleptul copil al exarhului din Cartagina africană. Sub presiunea avarilor şi slavilor ce atacau imperiul bizantin dinspre nord, Heraclius, descumpănit, doreşte să mute capitala Romaniei din Constantinopol la Cartagina. Patriarhul Sergios, care ştia mult mai multe despre civilizaţia din Romania Orientală, îl opreşte pe tînărul Heraclius. Îi aminteşte despre reforma începută   de  împăratul Mauricius.  Domnul Heraclius,   care insista  că  „puterea împărătească trebuie să lumineze prin dragoste, nu să întunece prin teroare”, rămâne în memoria populară a vlahilor sub numele Iraclios. Mesajul său de lumină a fost păstrat  în majoritatea basmelor noastre  despre împăraţii cei buni. Insistăm că arhetipul fiului  de împărat  îndemnat de spiritul creştin la fapte de vitejie  şi la dovezi de mărinimie, arhetip ce poate fi desluşit  atât de frecvent în basmele românilor, este tocmai acest Iraclios – Heraclius.  Până  la Iraclios, enumerarea titlurilor împăratului începea cu termenul „Augustus”. După Iraclios, „Augustus” dispare din uzul titlului imperial, fiind înlocuit cu titlul de Basileus. Presiunile duşmanilor externi asupra lumii moştenite de bazileul Iraclios  au fost extraordinare  şi aproape fără număr. Astfel, în anul 624  vizigoţii reuşesc să  îi alunge  pe romanii bazileului Iraclios  din Spania lui ‘bădica Traian’. Dintre ţinuturile spaniole, numai insulele Baleare mai rămâneau  în stăpânirea Imperiului. Iar în anul 626,  forţele combinate ale perşilor şi avarilor atacă oraşul Constantinopol. Dar  Iraclios controla  marea, imperiul său era încă esenţialmente mediteranean, adică un imperiu „între pământuri”. Iraclios introduce în armata sa catafracţii, adică invenţia  cavaleriei grele, şi ‚tactica cavaleriei’ va schimba destinul luptelor viitoare ale Imperiului, chiar dacă evoluţia spre bine va fi în realitate mult mai lentă. Urmând sfaturile bune ale patriarhului Sergios, imperatorul Heraclius va continua reforma lui  Mauricius. Care  începuse decuparea   administrativă   a imperiului   în theme,  thema fiind unitatea teritorială  de  bază  pe care se exercita guvernarea, având şi  armată thematică, prin definiţie  armată locală recrutată din ţărani liberi. În tratatul Strategikon  compus de Mavrichie este magnific explicată  această  instituţie. Răzeşia atât de puternică a Moldovei este şi ea doar  o caustică, luminiţă vie a învăţăturilor scoborâte –cu sensul foarte apropiat lui  ‚downloaded’–  din  Strategikon. „Fecior de moşnean”, cum subliniază Alexandru Vlahuţă, Tudor Vladimirescu acţiona intuitiv în arhetipul cultural din Strategikon.   Într-o thema,  gestionarea administraţiei civile şi comanda militară aparţineau aceleeaşi persoane. Dar Mauricius  prevenea  creşterea exagerată  a puterii liderului thematic, o putere  ce putea genera  forţe centrifugale în imperiu, introducând principiul “rotaţiei cadrelor”: un conducător de thema trebuia înlocuit periodic, indiferent de performanţele sale.  Pentru ţăranii liberi ai themelor, imperiul elaborează în secolul  VII o legislaţie specială,  chemată  ‚Nomos Georgikos’ – « Legea plugarului ». Aflăm mai multe detalii din articolul „The Farmer’s law”,  publicat de W. Ashburner, în Journal of Hellenic  Studies, 32 (1912), 87-95. Cităm fraze în sprijinul aserţiunii noastre că de fapt acolo era vorba despre un tip cu totul nou de agricultură, cu un tip nou de plug. “Există  anumite indicaţii ca în Anatolia bizantină, marile proprietăţi funciare ale antichităţii târzii sunt înlocuite printr-un sistem de ferme ale ţăranilor liberi. Aceşti plugari liberi îşi plăteau impozitele  către stat, şi permiteau ca o armată  funcţională local să opereze în tot imperiul [evident, atunci când acesta era acoperit de theme, n.n.]. Deşi sublinierea acestui fapt pare excesivă, totuşi situaţia agriculturii din Anatolia se afla într-un remarcabil contrast cu situaţia agriculturii din Europa apuseană. În vest, statul ca funcţie a societăţii fie dispăruse, fie se contractase până la proporţii  insignifiante, iar distincţiile dintre puterea publică şi puterea privată  erau la un minimum.” Aici este necesar, totuşi, să aducem amendamente, sprijiniţi pe textele  istoricilor francezi. În zonele francilor foederati, începea să  se practice o agricultură cu un nou tip de plug, care va conduce la prosperitate combinată cu o creştere demografică. Opinia  noastră este aceea că influenţa  vine după  anul 600, şi provine din tipul de agricultură practicată pe câmpiile de  la Dunărea de Jos. De altminteri francii erau convinşi că strămoşii lor au urcat în Europa Occidentală plecând din  luncile (zona ripariană)  de  la Dunărea de Jos.  Din textul legislaţiei bizantine pentru ţăranii individuali extragem alineatul semnificativ în discuţia noastră. « Fermierul care îşi ară proprietatea  trebuie să  fie corect, şi să nu intre peste brazda vecinului.» Conceptul de ‘brazdă’ este clar subliniat, ceea ce în sine constituie o indicaţie revelatoare. Într-adevăr, vechiul tip de plug,  –pluguşorul–,  era o săpăligă tractată ce  zgâria  suprafaţa solului, nu exista brazdă ca atare.  Brazda este  rezultatul  secţionării  pe verticală a stratului superficial de sol cu  ‘fierul lung’, a tăierii  pe orizontală cu ‘fierul mare’, şi răsturnarea stratului de sol  sub acţiunea cormanei. ‘Fierul mare’ şi cormana sunt unite prin bârsa plugului mare.   Dimitrie Cantemir este primul cărturar ce exprimă ideea că părţi importante din Nomos Georgikos au fost incorporate în Pravila lui Vasile Lupu. Nicolae Bălcescu aderă integral la această opinie, adăugând faptul că şi Pravila lui Matei Basarab are aceeaşi factură. Nomos Georgikos constituie sursa  legislativă  cea mai importantă  pentru ceea ce tradiţional  se cheamă la noi “obiceiul pămîntului”, cu o semnificaţie aproape ad litteram. Deşi medievală, Pravila lui Vasile Lupu are şi semnificaţie modernă, căci incorporează în chip firesc un principiu agrarian de Economie politică enunţat abia de către francezul Quesnay în secolul XVIII. Atunci când vorbesc despre istoria veche a României, unii dintre istoricii străini atribuie  proporţii de Exodus retragerii fiscalilor imperiali. Administraţia este legată întotdeauna de o populaţie de la care se pot colecta impozite. Dacă statul nu mai poate colecta impozite, legătura se rupe  şi administraţia  pleacă. Mi se pare de domeniul evidenţei faptul că impozitarea nu este categorial-ontică. Putem conjectura că numai 10% din acea populaţie dacică,  imediat înainte de  momentul retragerii aureliene,  mai plătea impozite. Să zicem că ei  au însoţit administraţia fiscală la retragerea peste Dunăre. Însă  90% din totalul populaţiei a rămas. Nu aveau să plece din locul  unde se sustrăgeau plăţii impozitelor, ca să  ajungă într-un loc unde impozitarea putea fi riguroasă. De altminteri fiscalul imperial Zosimus nici măcar nu aminteşte retragerea aureliană în Historia Nova. Dacă el este în minoritate faţă de restul opiniilor, nu înseamnă că Zosimus greşeşte.  Atunci când  vin pe lume imperiile, populaţia este legată şi de o infrastructură.  Tabula Peutingeriana înfăţişează acea  infrastructură. Tabula Peutingeriana este  copia unui fragment dintr-un mare ‘itinerar roman’, o hartă  a drumurilor imperiale romane din secolul IV AD.  Tabula Peutingeriana arată  prezenţa unei infrastructuri romane la nord de Dunăre mult timp după  „retragerea aureliană”.  Aceiaşi istorici nu spun  nimic despre explozia demografică a proto-românilor ce arau pământul cu noul tip de plug, îi zicem thematic  pentru că îl întâlnim în legea plugarului din themele bizantine.   Alt lucru ce se uită despre istoria noastră veche este faptul că în secolul al II-lea după Christos, Imperiul Roman, ce număra atunci peste cincizeci de milioane de locuitori, folosea deja sisteme de producţie industriale, adică IMM-uri cu producţie de serie. Astfel, doar ca să dăm un exemplu, menţionăm că în  acel timp şi într-acel imperiu, se fabricau anual 100 de  milioane de obiecte de sticlă. Deci istoria Daciei Felix după retragerea fiscală şi a facilităţilor administrative trebuie privită şi din perspectiva „sistemelor de producţie”, o perspectivă dezvoltată şi fundamentată teoretic mai ales în Economia Politică şi în Ecologia Industrială de azi, dar  teorie ale cărei începuturi discursive pot fi  trasate în antichitatea elină, în filosofia lui  Aristotel.  În analiza sistemelor  de producţie din orice domeniu şi din oricare timp, un concept esenţial este acela de „unitate funcţională”, un reper al sistemelor de produse care evoluează de asemenea istoric, dar care incorporează conceptul de „funcţie a produsului”.  Iar funcţia sistemului de producţie este  legată,  aici şi pretudindeni, de  „calitatea ontică”. „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de ‚pluguşor’: ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.  Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme ‘de producţie’ – în sensul că funcţia este provocată,  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Iar calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător, aşa cum se şi cuvine de altminteri în Ecologia Industrială. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.  Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.  Imediat după chestiunea ‘brazdei’, ce pare prioritară şi vine în sprijinul tezei noastre, în legislaţia agrară bizantină din secolul VII  urmează înscrise reglementări pentru “chestiunea boilor”.  Chiar şi în enigmatica legendă  a nodului gordian este vorba în esenţă despre o legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Poate că  Alexandru Macedon nu a rezolvat enigma nodului gordian.  Poate că plugul tractat de boi a fost inventat de multă  vreme, în Frigia. Operaţiile de tractare a noului tip de plug, de tăiere adâncă  a pământului şi de răsturnare a brazdei necesitau aplicarea unei  forţe considerabile, şi aceasta nu putea fi exercitată  decât de boi. Astfel, pentru plugar, boul devine atunci animalul domestic cel mai important pentru subzistenţa lui. Aflu pentru prima oară citind un text al domnului  Napoleon Săvescu,  totdeauna   cu  informaţie  bogată, că  jugul pentru boi a fost inventat de populaţia carpato-danubiană. Pe celălalt  ţărm al Pontului Euxin faţă de Anatolia, după  600 AD  trebuie luată  în  calcul creşterea demografică  necontenită  adusă  de plugul cu bârsă şi cormană, care trasa „brazda lui Novac”.  În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă. Întâlnim legenda Novacilor pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  ce  mai avem ne dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile ce întreţin rîul  Sluci şi Bugul superior (de altminteri Winston Churchill scrie că Bugul este  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor care vor fi viitoarele Rusii, vaduri  care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit.  Astfel, găsim încă la Nipru, în  raionul Dnepropetrovsk, regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe, numele însemnând,  pentru martorii slavi : «al (a) valahilor ». Numele de familie Voloşin, frecvent întâlnit în Rusia şi Ucraina, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Ei sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au efectuat primele desţeleniri în marea câmpie  chemată  mult, mult  mai târziu « stepa rusească ».  Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’. Bineînţeles, „Signatura” nu este brazda agricolă,  ci interpretarea iterabilă, primăvară după primăvară,  a brazdei, a pămîntului.  Plugul cel nou este şi  metaforă pentru civilizaţia modernă. Căci  o ‘problemă intratabilă” este de fapt o „problemă intractabilă”, adică o problemă pentru care nu există soluţia „Tractatus”.  Păstrarea numelui ‚pământ’ chiar şi pe spaţii ce nu fuseseră în trecut ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –ca să o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat dreptul popoarelor–, arată şi păstrarea spiritului roman. Este deci plauzibil că propagarea plugului thematic, care începe în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastică timpurie. Pentru « pământul » românesc, aşa cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic, varianta iconoclastă  a creştinismului va permite şi înflorirea acelei variante de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă  „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează    poate şi percepţia  populară  despre succesul gramaticii generative care permite formularea şi enunţarea judecăţilor de valoare. Titus Filipas