Zborul AF 447

Însăilez pe blogul meu nişte comentarii pe care le-am scris mai întâi aici http://nastase.wordpress.com/2009/06/11/%e2%80%9cofensiva%e2%80%9d-dreptei/ .

Lucrurile evoluează dincolo de ce vrem noi. Încerc să înţeleg accidentul zborului AF 447. Mi se pare că este un punct de inflexiune din evoluţia universului. Pariez că nici măcar Umberto Eco nu l-a anticipat. Este poate de mai mult ajutor lectura dintr-un „banal” Vasile Conta.

Ştiu că sunt 3 teorii prioritare acum, printre care şi starea proastă a tuburilor Pitot, teorie pe care experţii de la Airbus o neagă. Întâmplător, am lucrat cu aproape toate tipurile de anemometre, am şi construit tuburi Pitot în laborator, pentru studenţi. Eu cred în clamarea experţilor de la Airbus,   adică nu sunt de vină tuburile Pitot. Există mai multe sindicate atât la Air France, cât şi la Airbus, care vorbesc pro şi contra tuburilor Pitot. În privinţa aceasta, ideea mea este că  s-a format un lobby pentru adoptarea unui „lanţ de cauzalitate” care blamează starea  tuburilor Pitot.  Repet, nu cred  în această relaţie simplistă cauză-efect, dar cineva parcă are tot  interesul  să  o susţină. Adevărul privind starea tuburilor Pitot poate fi spus numai de înregistrările din „cutiile negre”.  După ce  s-a anunţat la un moment dat că semnalele lor ar fi fost reperate, ulterior s-a confirmat că ele au fost definitiv pierdute. Probabil că acesta este adevărul. Altă teorie înspăimântătoare, dar nu vorbesc despre ea din lipsă de spaţiu şi timp, spune că filosofia noastră privind construirea discursului de cauzalitate este deficitară, ceea ce ştiam demult, încă de la David Hume, vezi şi Prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926 la Universitatea din Bucureşti, prelegeri ţinute în faţa unor tineri intelectuali entuziaşti veniţi din toată România Mare. Dar în discuţiile privind accidentele aviatice de acum, a intervenit  foarte pertinent un avocat britanic, care postulează o intensificare a efectului de neînţelegere a cauzalităţii atunci când oamenii pun la lucru computere în timp real. Acest efect de neînţelegere a cauzalităţii, care este propriu naturii umane, cum spune David Hume, este incorporat şi în programele de computer, scrise de nişte tipi extrem de inteligenţi, care dacă greşesc, greşesc din motive de “păcat  originar”. A treia teorie este sugerată de ziariştii brazilienii de la O Globo, primii care au avut acces la fotografii luate din interiorul avionului Airbus. Ei sunt înspăimântaţi, pentru că imaginile arată că totul s-a petrecut foarte brusc, şi piloţii aceia experimentaţi nici măcar nu au avut timp să  reacţioneze. Deci este un punct de inflexiune în “mersul lucrurilor din natură”*. În fine, cred că sîntem numai vreo două sau trei persoane care citim acestea.

Avioanele acestea zboară la limita superioară a troposferei ca să nu primească şocurile dinamice ale meteorologiei troposferei. Înţeleg că avionul din zborul AF 447 a intrat totuşi în vîrful unui nor cumulonimbus incus al unei furtuni deja sparte. Ei au nişte reguli foarte precise, iar piloţii au experienţa asumării de riscuri minore. Iată că riscul s-a dovedit incomensurabil. Deci era ceva dincolo de experienţa trecută. Acţiunile antropice de modificare a suprafeţei subiacente au provocat fenomene meteorologice noi şi înspăimântătoare, cum ar fi norii Asperatus. Presupun că sunt modificări dinamice şi în vîrfurile de cumulonimbus incus. Deci tot cauze antropogenice, pentru că sursa de energie în troposferă se află la nivelul suprafeţei subiacente, deşi sursa primară este energia solară.

Titus Filipas

*Vezi şi +In Japan, it’s raining tadpoles
Japan is no stranger to heavy downpours during the early summer rainy season.
But in recent days the proverbial „cats and dogs” have been joined by tadpoles,
fish and the occasional frog.
Meteorologists admit they are bewildered by a spate of incidents in which the
creatures appear to have fallen from the sky. People around the country have
reported witnessing the phenomenon since the first sightings of stranded
tadpoles were made in Ishikawa prefecture last week.
People living as far apart as Hiroshima in the south-west and Iwate in the
north-east say they have stumbled on the dead creatures near their homes, in
fields, school grounds, and on car roofs and windscreens.
In Ishikawa prefecture, on the Japan Sea coast, a resident found 13 crucian carp
on and around his truck, each about 3cm long.
One popular theory is that the creatures were sucked up by waterspouts but
meteorologists say no strong winds have been reported in the areas where
tadpoles were found. One expert said gusts too weak to be picked up by
observatories might have sucked up small quantities of water, along with a few
unfortunate tadpoles. Ornithologists said it was too early too rule out their
feathered friends.
Kimimasa Tokikuni, head of the Ishikawa branch of the Japanese Society for the
Preservation of Birds, told the Yomiuri Shimbun that bigger birds, such as
herons and black-tailed gulls, might have dropped the tadpoles after being
disturbed in mid-flight.
But the startled bird theory fails to answer a simple question: why haven’t the
„flying” tadpoles been noticed before?+

Cristian Preda vs. Constantin Rădulescu-Motru

Şcoala dâmboviţeană de politicianism fusese blamată de Constantin Rădulescu- Motru (1868 – 1957)  în lucrarea  ‘Cultura română şi politicianismul’, de la anul 1904. Noua “democraţie”   instalată după 1989 a creat condiţiile  optime pentru reapariţia germenilor politicianismului  dâmboviţean şi înflorirea sa  la nivelul pseudo- academic cel mai înalt!  Reprezentantul  cel mai impertinent* al noii şcoli dâmboviţene  de politicianism este universitarul bucureştean Cristian  Preda (născut în 1966). Personajul acesta de o mediocritate intelectuală crasă este găsit de unii a fi atât de tipic pentru o nouă clasă de activişti ideologici universitari din România (Dan Marţian făcea parte din vechea clasă)  post revoluţionară, şi care se bucură  de un salt atât de incontestabil în stratosferă cu ascensorul social, încât i se dedică un articol întreg  pe Wikipedia. Aici găsim scris şi ceva care merită să fie reamintit: “Cristian Preda a fost membru al partidului Comunist Român între anii 1987-1989.” Când toată lumea ştia, la nivelul anului 1987, că regimul comunist se va prăbuşi în scurt timp, să te chemi viitor filosof  cu diplomă şi totodată să depui adeziune la un PCR ineluctabil tras de gravitaţia lagărului socialist  în mişcarea de free fall mi se pare fie   probă de naivitate, fie de avid carierism. Cred că în cazul actualului profesor universitar  Cristian  Preda, cea de  a doua  caracterizare este mai potrivită. Mai departe, articolul din Wikipedia continuă:   “După Revoluţie, el nu s-a mai înregimentat în nici un partid. “  În Wikipedia  ar  fi trebuit să urmeze un citat adecvat din opera filosofului  şi poetului romantic  englez Samuel Taylor Coleridge (1772 –1834) : “Once a Jacobin, always a Jacobin.” Mai aflăm că domnul Cristian  Preda a  isprăvit specializări la un număr de  universităţi prestigioase din Occident. Acestea nu îl fac să depăşească ori să transgreseze categoria numită prin cuvântul nou inventat : “intelectualimea”. Găsim a fi mai relevantă  informaţia privitoare la documentarea ascensiunii lui sociale : “La data de 15 martie 2007, prin decret prezidenţial, Cristian Preda a fost numit în funcţia de consilier prezidenţial.”  Am avut dovada prestaţiei sale de consilier prezidenţial,  în tenta mediocrităţii intelectuale de un servilism total, pe data de  3 octombrie 2007, într – o dezbatere pe canalul de televiziune Antena 3. Abordarea complexităţii  chestiunii a fost contrazisă de domnul consilier prezidenţial  Cristian Preda ce a repetat de câteva ori pe un ton de suficienţă peremptorie:  “Politica e simplă!” Prima carte îndrumătoare de filosofie politică apărea după căderea Bizanţului şi încerca să facă transparente aspecte bizantine din politica dusă oriunde.  Opul fusese scris de Niccolò Machiavelli (1469-1527).   Universitarul politolog Cristian Preda îl contrazicea totuşi flagrant pe Machiavelli afirmând pe tonul certitudinii  că “Rezolvarea ecuaţiei politice nu este dificilă”. Sancta Simplicitas! Imberbul  (desigur, comparaţia este  numai în raport cu Aristotel!) profesor  al Universităţii din Bucureşti, domnul Cristian Preda, aşa crede. Domnul Cristian Preda este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS). Apartenenţa aceasta i-a adus domniei sale incontestabile avantaje:  burse şi călătorii de studiu  în străinătate, publicarea unor articole în reviste peer reviewed din Occident, într- un cuvânt facilitarea edificării unui foarte impresionant Curriculum Vitae academic adaptat la cerinţele universităţii în viziunea IMPERIULUI. În planul evoluţiei spirituale, apartenenţa la  GDS i- a impus un cert blocaj intelectual lui Cristian Preda. Astfel, universitarul Cristian Preda a fost nevoit să adopte şi el abordarea depreciativă faţă de personalitatea şi opera marelui  metafizician român din epoca  interbelică Nae Ionescu (1890 – 1940).  Or, aceasta se răsfrânge negativ în şansele construcţiei discursului său de cauzalitate de acum. Hilaritatea “prescurtărilor de gândire “  ale lui Cristian Preda este vizibilă şi în presupunerea domniei sale că toţi oamenii îşi construiesc obligatoriu în acelaşi fel discursul de cauzalitate. Or, în secolul XVIII, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului scoţian, David Hume, atrăgea atenţia că nu acesta este cazul omului real. Germanul Immanuel Kant a remarcat imediat în textul iluministului scoţian noutatea raţională a legăturii dintre imaginea despre realitate,  şi retorica de cauzalitate. Ei bine, şi domnul Nae Ionescu atrăgea atenţia auditoriului intelectual român asupra viabilităţii acestei probleme  perene. Totuşi, profesorul de  filosofie Cristian Preda de la Universitatea din Bucureşti nu îi acordă  minimum de credit. De aici şi situaţia hilară pe care singur a creat- o :  Domnul Cristian Preda crede că poate rezolva uşor ecuaţia politică dacă impune adversarilor să adopte automat propriul său construct simplist al discursului de cauzalitate! O tempora! Unde a dispărut fineţea discuţiilor filosofice din perioada interbelică de la Universitatea din Bucureşti ? Oricum, aceasta nu se regăseşte în abordările “ştiinţifice” şi în textele semnate de Cristian Preda. Profesorul universitar   Cristian Preda  a îngrijit ediţia volumului  de la editura Nemira  purtând titlul  ‘Scrieri politice’,  care cuprinde o duzină , –vreau să spun 12, căci ele nu sunt texte „de duzină”—dintre lucrările  filosofului român Constantin Rădulescu- Motru. Titlul  evaziv ar fi trebuit însoţit de o sintagmă  de caracterizare. Faptul că domnul Cristian Preda  n-o scrie, pentru că nu o găseşte!, este altă dovadă a mediocrităţii sale intelectuale. Se pare că pentru promovarea actuală  pe piramida ierarhică a Universităţii din Bucureşti este suficient a fi  mediocru, însă imperios necesar a fi politiceşte corect. Ceea ce  reprezentantul cel mai de frunte al intelectualimii  dovedeşte că este cu prisosinţă,  când scrie cu  maximă virulenţă  în prefaţa volumului   amintit : “Constantin  Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriilor ideologii.”  Prima lucrare inclusă în această culegere este ‘Cultura română şi politicianismul’  (din 1904).  Aici Constantin  Rădulescu-Motru  are fraza: „Cultura este o condiţiune indispensabilă  pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din starea de barbarie**.”, ce  îl răzbună  amplu de impoliteţea barbară  proferată la adresa lui de către titularul de azi al unei catedre de filosofie de la Universitatea din Bucureşti! Să nu uităm că domnul Rădulescu-Motru este unicul creator de sistem filosofic din cultura română! Filosoful Constantin  Rădulescu-Motru  reface, pe un parcurs scolastic -anselmic, un postulat absolut quintesenţial pentru o cultură de maximă eficienţă. Este vorba despre principiul identităţii din logică. Descoperim că o mediocritate intelectuală plasată  pe o poziţie de  vîrf  în sistemul universitar românesc nu îi descoperă  nici rostul,  şi nici valoarea  pentru cultura română de azi, aflându- se în totală contradicţie cu evaluarea făcută de profesorul Constantin  Rădulescu-Motru  la anul 1904.

*vezi şi articolul de la adresa URL http://stiri.kappa.ro/actualitate/sluga-devotata-caut-satrap/stire_190092.html, din care ne permitem să redăm : +Cristian Preda a pariat pe tiranie si a castigat o pozitie de sluga. N-a avut taria sa se impotriveasca timpurilor si s-a facut comunist,             justificand cu spusele lui Popper ca dictaturile te pun in situatii care etic sunt imposibile. N-a iesit din front si a aprobat tacit politica personala a lui Ceausescu, l-a girat moral, a ridicat mana             cand trebuia sa voteze la unison cu masina de aplaudaci a partidului si a cautionat un regim criminal, asa cum au procedat toti posesorii de carnet rosu. Dupa revolutie, a identificat stereotipul conducatorului intr-un obscur secretar de birou de organizatie de baza a PCR de la             facultatea de pietre din Capitala, pe care l-a slujit cu inima indoita, intuind ca il va invinge Securitatea. Pentru ca nu s-a putut apropia niciodata de despotul luminat, pe care il admira si             acum in secret, s-a pripasit intr-un alt loc unde se tace si se executa ordinele, in care un satrap pe stil nou nu va fi invins niciodata de Securitate, deoarece este o epifanie a Securitatii. Devenit sfetnic al satrapului, Preda s-a intors in timp, intr-o sala de congrese unde se voteaza unanimitatea. Cand declara ca un consilier loial nu dezvaluie secretul relatiei sale cu cel pe care-l             sfatuieste, revad imaginea unui sclav domestic din Guinea-Bissau, pe care l-am intalnit in casa unui inalt demnitar din Mauritania, care nu scotea un cuvant, marcandu-si prin mutenie statutul.            Pariez ca cel mai loial consilier nu va avea niciodata curajul sa-i zica barosanului – sef, te rog io, spune-i fiicei matale sa nu candideze, ca mai bine s-ar duce la alfabetizare. Fac ramasag ca un            sfatuitor plecat precum Preda nu-i va atrage niciodata atentia bastanului, in calitate de consilier pe probleme de educatie ca, in ciuda CV-urilor doldora de masterate si doctorate, membrii PD-L au cele mai severe carente de educatie si cultura. Ca orice sluga smerita, cu restul lumii, Preda se poarta ca o fiara. Cand sleahta de marunti slujbasi si randasi ai maharului ii asigura spatele, se transforma in vanator si ia aerul amenintator al unui mecanic de tancuri din Wehrmacht. Privind la Preda, stiu cat de departe este libertatea.+ Sursa: Gardianul (Cornel Ivanciuc)

**Este şi o aluzie la Constituţia Antoniniană de la 212  AD, aluzie ce era prezentă de altminteri şi în poezia lui Andrei Mureşanu.

Titus Filipas

Discursul de cauzalitate

Discursul de cauzalitate este unul extrem de dificil. Am spus aceasta mereu. Găsesc o nouă probă la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2009/02/analiza-ovidiu-hurduzeu-au-voie.html .

Întâlnesc fraza :  “Nu distrugi idolii, dacă nu te desprinzi din gândirea cauzală.” Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune, cel puţin aşa se zice într-o piesă de teatru. În primul rând  să spunem că, deşi scrisă pe româneşte, fraza aceea nu ţine de ortodoxia românească, ea ţine aproape de pravoslavismul rusesc. În al doilea rând (procedând cronologic), reamintim că în Evanghelia lui Ioan scrie : “La început a fost cuvântul.” Am spus aceasta în vernaculara românească, în străduinţă spre Vetus Latina sacră în care călugărul ilir Ieronim a scris Vulgata din Romania timpurie. Reamintesc că Romania timpurie se naşte prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212.  În timpurile din Romania timpurie  a fost alcătuită şi cartografia transmisă până la noi sub numele de releu Tabula Peutingeriana. Romania Orientală timpurie, cu toată legitimitatea drepturilor regaliene care decurg din Constituţia lui Caracalla de la  212 AD, era populată de iliri şi traco-daco-moesi ‘socii’ – alizaţi.  Procesul de ‘socii’ – alizare din Peninsula Balcanică este întrerupt de huni  pe la mijlocul veacului V.  De aceea slavii de sud care invadează Peninsula Balcanică în secolul VII, şi îi umplu rîurile de sânge cu genocidul autohtonilor, nu vor  mai fi ‘socii’ – alizaţi.  

Una dintre performaţele pe care trebuie să le atingă o vernaculară pentru a putea trece în categoria limbajelor sacre  este construirea discursului de cauzalitate. Ortodoxia este, mai ales, o victorie a spiritualităţii.   Iar discursul de cauzalitate corect înseamnă, categoric, izbânda  Spiritului.   

Titus Filipas

Copilul sălbatic

Eram frustrat în liceu pentru că nu mai studiam gramatica generală,  eram tentat să pun mereu întrebări de  „gramatică filosofică” despre care sistemul şcolar comunist inducea în mine sentimentul că  este numai „rătăcire a gândului”. De altminteri celebra probă de ‘filosofie’ din bacalaureatul francez nu este în fond nimic mai mult decât o probă de ‘gramatică filosofică’.  Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,  şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.  Lucrurile în sine, inaccesibile experimental, constituiau la Immanuel Kant realitatea  accesibilă prin discursul de cauzalitate. Eu  mai  cred că şcoala înseamnă toţi profesorii ei, chiar şi aceia trimişi la canal pentru că au „simpatizat cu legionarii”!  Prin aplicarea  imperiosului dicton leninist „Învăţaţi, învăţaţi, invăţaţi!”, mulţi dintre noi, care ne-am primit educaţia în deceniile, -căci 7 ani nu ajung-,  de după cel de al doilea mare război, n-am învăţat limba  germană. Majoritatea profesorilor români de limba germană, legionari sau simpatizanţi cu legionarii, săpau la canal ori tăiau stuf  în deltă, aşa că  noi nu-l citeam pe Goethe nici în traducere,  nici  în original,  iar mitul lui  Faust  nu ne interesa. De vină mai era poate, fără să-i scuzăm  pe ideologii secundari  ce ne-au ucis profesorii, şi starea limbii române,  pribeagă  într-o Nirvana pastorală, de-ar fi să-l credem pe Ioan Eliade Rădulescu, -dar cine-l mai ia în serios?-,  când Occidentul  inventa  conceptele din Epoca   Luminilor. Şi chiar dacă, după  Eliade,  am avut  profesori de română buni,  la capitolul de  literatură universală, când ajungeau la mişcarea  Sturm  und Drang, ni se traducea Furtună şi Elan. Cum din  lecturile prohibite aflaserăm  noi câte ceva despre Drang nach Osten, sinapsele rebele, nebune pentru că refuzau controlul ideologiei secundare,    încercau  să facă legătura. Despre tema interzisă nu ne  vorbise niciun adult, cei  care ştiau putrezeau prin puşcării, şi fără dascăl de sprache n-am păşit  îndeajuns în Walhalla. De  mergeam   câţiva paşi în direcţia  arătată de lehrer, l-am fi întâlnit poate  pe Goethe. Şi l-am fi  recitit pe Faust adeseori, dacă nu în original, atunci în orice traducere românească de sărbătoare. „Elan”-ul pus în locul lui  Drang l-am împrumutat de la francezi, englezii traduc infinit mai bine,  Storm and „Stress”, starea de tensiune este aceea care  dă relevanţă şi forţă mişcării intelectului, brainstorming-ul, furtuna mentală. Sigur, acel stress este comun interpretat ca accent pus pe  subiectivitate,  însă  realizam, făcând legătura  cu Drang nach Osten, că-i vorba despre o tensiune  ce are incorporată  foarte multă energie. Energia unei tendinţe. Energie mintală care te  ferea, de pildă,  de acceptarea carnetului  roşu. Se spune că  Sturm und Drang ar fi pornit de la ideile lui Jean -Jacques Rousseau despre educaţia copilului liber.  Dar  timpul Sturm und Drang este şi Geniezeit, iar acel Genius  pre-romantic  nu-i cumva chiar „Copilul Sălbatic”  al lui J.-J. Rousseau? Astfel, să ne liniştim,   Sturm und Drang, prin sălbăticia sa,  n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o atitudine „politiceşte corectă”. Atunci, este ceva nou sub soare ? Da, pentru prima oară interzicerea spontaneităţii gândului apare ca o clauză impusă nouă, -celor care încercăm să gândim-,  de   Contractul Social postbelic, – şi mereu a fost şi va fi câte un război să-l întărească-,  vigilent Contract Social ce interzice,  represiv şi violent, cărţile noi care se abat de la dogmele ideologiilor  secundare şi terţiare.  „Copilul Sălbatic”,  intelectualul genuin lipsit acum  de orice drept al  exprimării libere,   individul care fuge de educaţia forţată  printr-un  curriculum de lozinci, căutând  izvorul tămăduirii în cărţile arse, în cărţile confiscate, în cărţile interzise, ori în înţelepciunea celor vechi, este  redus prin activa poliţie politică a   noului Contract Social, -cu   potere de voluntari  pe orice Media–, la condiţia mintală    de  „copil al străzii”, căruia sistemul îi livrează zi şi noapte,  prin mass-media, supradoza de auro-lac informaţional întotdeauna „politiceşte corect”.

Titus Filipas