Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Şcoala dâmboviţeană de politicianism

Vechea şcoală dâmboviţeană de politicianism fusese blamată pe vremuri de profesorul Constantin Rădulescu- Motru (1868 – 1957)  în lucrarea  ‘Cultura română şi politicianismul’, publicată la anul 1904. După ce dictatura comunistă  de cincizeci de ani părea că reuşise,  –şi acesta era singurul său incontestabil merit pe care eram gata să îl admit–, prin duritate iacobină,  eradicarea  politicianismului dâmboviţean, iată că noua “democraţie” (?!)  instalată după 1989 a creat condiţiile  optime pentru reapariţia germenilor politicianismului  aproape ca din neant, – deşi nu prea cred că ei dispăruseră vreodată cu totul, chiar în condiţiile cele mai dure de comunism autohton– , urmată şi de înflorirea lui   agresivă la nivelul pseudo- academic cel mai înalt!  Reprezentantul  cel mai impertinent al noii şcoli dâmboviţene  de politicianism este universitarul bucureştean Cristian  Preda (născut în 1966). Personajul acesta de o mediocritate intelectuală crasă este găsit de unii a fi atât de tipic pentru o nouă clasă de activişti ideologici universitari din România (Dan Marţian făcea parte din vechea clasă)  post revoluţionară, şi care se bucură  de un salt atât de incontestabil în stratosferă cu ascensorul social, încât i se dedică un articol întreg  pe Wikipedia, vezi adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Preda Aici găsim scris şi ceva care merită să fie reamintit: “Cristian Preda a fost membru al partidului Comunist Român între anii 1987-1989.” Când toată lumea ştia, la nivelul anului 1987, că regimul comunist se va prăbuşi în scurt timp, să te chemi viitor filosof  cu diplomă şi totodată să depui adeziune la un PCR ineluctabil tras de gravitaţia lagărului socialist  în mişcarea de free fall mi se pare fie   probă de naivitate, fie de avid carierism. Cred că în cazul actualului profesor universitar  Cristian  Preda, cea de  a doua  caracterizare este mai potrivită. Mai departe, articolul din Wikipedia continuă:   “După Revoluţie, el nu s-a mai înregimentat în nici un partid. “  În Wikipedia  ar  fi trebuit să urmeze un citat adecvat din opera filosofului  şi poetului romantic  englez Samuel Taylor Coleridge (1772 –1834) : “Once a Jacobin, always a Jacobin.” Mai aflăm că domnul Cristian  Preda a  isprăvit specializări la un număr de  universităţi prestigioase din Occident. Acestea nu îl fac să depăşească ori să transgreseze categoria numită prin cuvântul nou inventat : “intelectualimea”. Găsim a fi mai relevantă  informaţia privitoare la documentarea ascensiunii lui sociale : “La data de 15 martie 2007, prin decret prezidenţial, Cristian Preda a fost numit în funcţia de consilier prezidenţial.”  Şi ne confirmă  acestea situl web al Palatului  Cotroceni de la adresa http://www.presidency.ro/?_RID=pers&id=100&_PRID=cons_p aºa Am avut dovada prestaţiei sale de consilier prezidenţial,  în tenta mediocrităţii intelectuale de un servilism total, pe data de  3 octombrie 2007, într – o dezbatere pe canalul de televiziune Antena 3, o dezbatere consacrată respingerii moţiunii de cenzură. Moderatorul emisiunii respective era doamna Gabriela Vrânceanu Firea. Domnia sa are buna obişnuinţă de a vedea complexitatea problemelor, încercând clarificarea cu ajutorul invitaţilor la discuţii.  Această abordare  a complexităţii  chestiunii a fost contrazisă de domnul consilier prezidenţial  Cristian Preda ce a repetat de câteva ori pe un ton de suficienţă peremptorie:  “Politica e simplă!” Iată că noi nu ştiam, ne este greu să acceptăm chiar şi după clamările limitative ale domnului Cristian Preda!  Prima carte îndrumătoare de filosofie politică apărea după căderea Bizanţului şi încerca să facă transparente aspectele bizantine din politica de oriunde.  Cartea fusese scrisă de Niccolò Machiavelli (1469-1527).   Universitarul politolog Cristian Preda îl contrazicea totuşi flagrant pe Machiavelli afirmând pe tonul certitudinii  că “Rezolvarea ecuaţiei politice nu este dificilă”. Sancta Simplicitas! Să fi inventat universitarul român Cristian Preda un principiu nou în abordarea politicii româneşti ? Imberbul  (desigur, comparaţia este  numai în raport cu Aristotel!) profesor  al Universităţii din Bucureşti, domnul Cristian Preda, aşa crede. Am uitat să spun că domnul Cristian Preda este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS). Apartenenţa aceasta i-a adus domniei sale incontestabile avantaje:  burse şi călătorii de studiu  în străinătate, publicarea unor articole în reviste peer reviewed din Occident, într- un cuvânt facilitarea edificării unui foarte impresionant Curriculum Vitae adaptat la cerinţele cele mai noi ale universităţii în viziunea IMPERIULUI,  un CV  plin de “credenţiale imperiale”  care i-au permis avansarea foarte rapidă pe scara piramidei universitare autohtone. Pe de altă parte, în planul evoluţiei sale spirituale, apartenenţa la  GDS i- a impus un cert blocaj intelectual lui Cristian Preda.  Astfel, universitarul Cristian Preda a fost nevoit să adopte şi el abordarea depreciativă faţă de personalitatea şi opera marelui  metafizician  român din epoca  interbelică Nae Ionescu(1890 – 1940).  Or, aceasta se răsfrânge negativ în şansele construcţiei discursului său de cauzalitate de acum. În celebrele prelegeri de filosofie ale anului 1926 adresate generaţiei tinere, domnul Nae Ionescu punea un accent deosebit pe ideologia realităţii şi a cauzalităţii. Textul său având referiri la David Hume şi Immanuel Kant este în principiu   dificil, însă Nae Ionescu poseda arta expunerii clare a ideilor pe româneşte. Alţii simplifică nepermis. Cad astfel în simplism grotesc. Hilaritatea “prescurtărilor de gândire “  ale lui Cristian Preda este vizibilă şi în presupunerea domniei sale că toţi oamenii îşi construiesc obligatoriu exact în acelaşi fel discursul de cauzalitate. Or, în secolul XVIII, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului scoţian, şi ne referim din nou la David Hume, atrăgea atenţia că nu acesta este cazul omului real. Germanul Immanuel Kant a remarcat imediat în textul iluministului scoţian noutatea raţională a legăturii dintre imaginea despre realitate,  şi retorica de cauzalitate. Ei bine, şi domnul Nae Ionescu atrăgea atenţia auditoriului intelectual român asupra viabilităţii acestei probleme  perene. Totuşi, profesorul de  filosofie Cristian Preda de la Universitatea din Bucureşti nu îi acordă  măcar minimum de credit. De aici şi situaţia hilară pe care singur a creat- o :  Domnul Cristian Preda crede că poate rezolva uşor ecuaţia politică dacă impune adversarilor să adopte automat propriul său construct simplist al discursului de cauzalitate! O tempora! Unde a dispărut fineţea discuţiilor filosofice din perioada interbelică de la Universitatea din Bucureşti ? Oricum, aceasta nu se regăseşte în abordările “ştiinţifice” şi în textele semnate de Cristian Preda. Profesorul universitar   Cristian Preda  a îngrijit ediţia volumului  de la editura Nemira  purtând titlul  ‘Scrieri politice’,  care cuprinde o duzină , –vreau să spun 12, căci ele nu sunt texte „de duzină”—dintre lucrările  filosofului român Constantin Rădulescu- Motru. Titlul  evaziv ar fi trebuit însoţit de o sintagmă  de caracterizare. Faptul că domnul Cristian Preda   n-o scrie, pentru că nu o găseşte, este altă dovadă a mediocrităţii sale intelectuale. Se pare că pentru promovarea actuală  pe piramida ierarhică a Universităţii din Bucureşti este suficient a fi  mediocru, însă imperios necesar a fi politiceşte corect. Ceea ce  reprezentantul cel mai de frunte al intelectualimii  dovedeşte că este cu prisosinţă,  când scrie cu  maximă virulenţă  în prefaţa volumului   amintit : “Constantin  Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriilor ideologii.”  Prima lucrare inclusă în această culegere este ‘Cultura română şi politicianismul’  (din 1904).  Aici Constantin  Rădulescu-Motru  are fraza: „Cultura este o condiţiune indispensabilă  pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din starea de barbarie.”, ce  îl răzbună  amplu de impoliteţea barbară  proferată la adresa lui de către titularul de azi al unei catedre de filosofie de la Universitatea din Bucureşti! Să nu uităm că domnul Rădulescu-Motru este unicul creator de sistem filosofic din cultura română! Filosoful Constantin  Rădulescu-Motru  reface, pe un parcurs scolastic -anselmic, un postulat absolut quintesenţial pentru o cultură de maximă eficienţă. Este vorba despre principiul identităţii din logică. Descoperim că o mediocritate intelectuală plasată  pe o poziţie de  vîrf  în sistemul universitar românesc nu îi descoperă  nici  rostul,  şi nici valoarea  pentru cultura română de azi, aflându- se în totală contradicţie cu evaluarea făcută de profesorul Constantin  Rădulescu-Motru  la anul 1904. Titus Filipas

Constantin Rădulescu– Motru

Primul dintre cugetătorii români ce dovedeşte intuiţia raţionalităţii pe linia scolastic– anselmiană a fost Constantin Rădulescu– Motru (1868-1957). Reamintim că în acord cu gânditorul britanic  John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile ‚practice’ din economie şi dintr -o societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Ei bine, pentru România, sprijinul intelectual  pentru societate vine din partea filosofului Constantin Rădulescu- Motru. De altminteri, cu  bună îndreptăţire  s –a observat că dintre toţi cugetătorii români, unicul creator de autentic sistem filosofic a fost tocmai Constantin Rădulescu- Motru. Un om năpăstuit de comunişti, cu imagine urgisită chiar şi acum de potera internaţionalistă care controlează lumea, din pricina faptului că nu a fost „politiceşte corect”. L- au lăsat să moară de foame ordinele cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  (ei au confiscat de facto revoluţia din 1989, şi au transformat -o în catastrofă naţională! ). Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi-  a meritat cumplita soartă! Titus Filipas

Aculturaţie

Sistemul educaţional românesc este “ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate”, a conchis peremptoriu comisia Mircea Miclea. Raportul  comisiei Mircea Miclea este bla, bla, bla…,  pentru cei care ştiu româneşte. În psihologie şi educaţie, “savantul” Mircea Miclea înlocui  modelul etologic al omului bazat pe reflexele câinelui  lui Pavlov, cu modelul robotic al „omului” dotat cu un Swiss Army Knife de funcţii cognitive. Dacă asta este ştiinţă, mai bine ne întoarcem la cappadocienii batjocoriţi de Alina Mungiu,  dar pe care sir Isaac Newton îi respecta. Mircea Miclea  este ministrul care a insistat pe importanţa testelor şcolare. Reamintim că la teste se propun şi răspunsurile, dintre care trebuie ales cel corect. Or, aceasta introduce o perturbare inacceptabilă  în modul de gândire al copilului, pentru că  induce subliminal ideea perversă că toate răspunsurile propuse ar avea statut egal în cultură. În realitate, despre celelalte răspunsuri propuse, chiar şi cei care alcătuiesc testele sunt de acord că propoziţiile acelea sunt aberaţii. Nişte aberaţii căutate, aberaţii construite artificial, căci o minte condusă natural de gramatica generativă nu creează aşa ceva. Acesta este un caz clar în care exemplul prost înţeles al străinătăţii ne îndeamnă să compunem solecisme în limba română. Ideologia primară din şcoala lui Lazăr şi Heliad a facilitat lucrul gramaticii generative întru refacerea Limbii Române. Ideologia testelor din şcoala propusă de Mircea Miclea instituţionalizează blocajul gramaticii generative naturale. Ceea ce nu au reuşit să termine fanarioţii pe vremuri împotriva limbii române, finalizează cu succes sistemul de învăţământ propus de Mircea Miclea. Care propagă subliminal şi intenţionat un puternic mesaj anti-creştin, testele şcolare degradeaza Cuvântul. Cred că şi teologii români condamnă blasfemia testelor scolare. Totdeauna răspunsul corect aparţine unui arhetip cultural. Şcoala trebuie să predea arhetipuri culturale utile, agregate  şi transformate în humus cultural pentru gândirea copilului. Dar denigrarea arhetipurilor culturale trebuie să continue, pentru că aşa este politiceşte corect în vremea de acum. Din legenda iluminării lui Saul pe drumul Damascului, matematicianul René Thom extrăgea  un arhetip cultural vechi, valabil şi pentru şcoala modernă. Este regretabil că şcoala românească  nu se concentrează pe sinergia câtorva, –nu sunt multe –, arhetipuri culturale utile. Pentru şcoală, totul decurge din arhetipurile culturale. Numai folosirea arhetipurilor culturale permite organizarea lexiconului enumerativ în Limba Română, şi transformarea lui într-un lexicon generativ. Apoi, domnul Mircea Miclea, pretinde că este psiholog, dar nu vorbeşte despre cultura percepţiei riscului, absolut necesară pentru educaţia omului în societatea postmodernă. Televiziunile au vuit ultima saptămâna (13 Iulie 2007, pagină de jurnal personal) despre accidente tragice pe autostrăzi şi cazuri grave de intoxicaţie alimentară în masă care denotă lipsa culturii percepţiei riscului la poliţiştii şi managerii implicaţi. Cultura percepţiei riscului ar trebui să fie obiect de studiu la multe facultăţi, inclusiv  la Academia de Poliţie. De ce nu a fost invitat şi rectorul de la Academia de Poliţie la discuţia despre educaţie de la Palatul Cotroceni ?Prin joc politic, un liberal  Redneck ajunse ministru la Educaţie şi Cercetare. Cristian Adomniţei nu ştie semnificaţia de perfecţiune evocată de numărul 12, apostoli ori constelaţii. Copiii au demonstrat verde în faţă că este un ignorant. Acum el vine cu proiecte de legi pentru   învăţământul românesc, proiectat obligatoriu de la trei ani! Ce putem comenta ? În proverbialii “şapte ani de acasă”, copilul asimilează arhetipurile culturale de familie. Adică tradiţia. Dar şi acasă, copilul asimilează abia după vârsta de 3 ani! Cu obligaţia de a merge de la 3 ani la şcoală, se forţează aculturaţia. Ideologiile nazistă şi comunistă o numeau ‘formarea omului nou’. Un studiu recent efectuat pentru familiile hispanice care au venit în USA a diferenţiat între familiile care au vrut integrarea rapidă a copilului lor prin aculturaţie, şi familiile care şi-au păstrat copilul în tradiţie, prin învăţarea arhetipurilor culturale de familie. Spre surpriza lor, cercetătorii au constatat că numărul drogaţilor printre adolescenţii care s-au format prin aculturaţie este de 13 (treisprezece) ori mai mare decât printre adolescenţii care au învăţat arhetipurile culturale de familie. Anticipăm că proiectul învăţământului obligatoriu de la vârsta de trei ani, proiect care elimină din start influenţa arhetipurilor culturale de familie asupra copilului, pregăteşte o viitoare societate de drogaţi în România. Titus Filipas

Natura culturală a timpului

« Few discoveries are more irritating than those which expose the pedigree of ideas. »

Lordul Acton

Revitalizarea catolicismului prin Vulgata, injecţie în Occidentul Europei  a învăţăturilor unui Sfânt Ierarh din biserica orientală care  modelează  spiritual traducerea latinizantă a Bibliei, reuşea  mai mult decât lansarea intelectuală  a Contra Reformei. În  secolul XVI al erei creştine, Vulgata  cea veche a călugărului Ieronim  modifică  natura culturală a timpului din Europa occidentală. În locul Renaşterii  cu accentul pus  pe artele vizuale,  o Renaştere când  Divina Commedia era considerată operă ştiinţifică  nu operă literară,  după Cinquecento vine un secol al marilor descoperiri ştiinţifice. Aducând intensitatea noutăţii cognoscente şi speranţe  de optimum care nu vor fi depăşite  în vreunul din veacurile următoare.  Contra Reforma punea un accent deosebit pe acurateţe. În dedicaţia la cartea De revolutionibus orbium coelestium – Despre mişcarea orbitală a corpurilor cereşti  (tipărită în anul 1543),  Nicolae Copernic menţionează necesitatea unei reforme a calendarului iulian. Legislaţia calendaristică a fost propusă lumii din jurul Mediteranei de către dictatorul quintesenţial Iulius Cezar, la sfaturile astronomului egiptean Sosigenius. Calendarul iulian defineşte o divizare astronomică  a  timpului  calendaristic, anul calendaristic iulian măsurând  365 de zile şi încă  un  sfert de zi medie. O zi care ne este dată de  soare, de măsurarea umbrei pe care o lasă un obiect luminat, iar nu de trecerea stelelor peste linia meridianului dintr –un loc geografic. Ultimul proces de modernizare a calendarului iulian a fost întreprins de călugărul scit Dionisie Exiguus (470 – 544, fiecare dintre aceste două date trecute aici, a naşterii  şi a morţii,  este afectată de incertitudini istorice). Singurul text biografic succinct dar complet  credibil despre  Dionisie cel Mic ori Exiguus a fost scris de Cassiodor, secretar al gotului ‘socii’ – alizat Teodoric,  care din cetatea Ravenna guverna cu înţelepciune peninsula italică. Ameliorarea adusă de călugarul scit Dionisie cel Mic calendarului iulian se referă numai la o gradare*. Pe rigla timpului, civilizaţia este separată în două zone : timpul necreştin, înainte de naşterea  Mântuitorului nostru Iisus Christos, şi timpul creştin, unde fiecare an calendaristic este considerat a fi an al erei creştine, sau an al Domnului,  numărul anului fiind urmat de notaţia  AD, iniţialele  sintagmei  Anno Domini. Dionisie cel Mic mai adăuga un tabel cu datele sărbătorii zilei de Paşte din fiece an calendaristic iulian. Această dată a sărbătorii  pascale se precizează cu ajutorul calendarului selenar:  prima Duminică  urmând primei faze de Lună  plină care soseşte după echinocţiul de primăvară. Dar pe termen lung,  problema se complică din cauza fenomenului astronomic al precesiei echinocţiilor. Acurateţea tabelelor lui Dionisie cel Mic pentru  data pascală fiind pierdută din cauza unui fenomen astronomic ştiut de la Hipparc, dar şi din pricină că anul real diferă de anul convenţional iulian, era necesară reforma calendaristică. Este finalizată în anul 1582. De către mişcarea intelectuală  afiliată Contra Reformei. Dar nu a fost acesta singurul  succes ştiinţific al Contra Reformei.    Prin făţişa  îmbrăţişare  spirituală  a  Vulgatei   creată  în spiritul teologic din  Romania Orientală, Contra Reforma are  meritul  că stârneşte intelectualilor din Europa Occidentală interesul pentru  texte  din  Romania Orientală create în epoca de civilizaţie a excelenţei din  secolele IV, V, VI.  Ochiul omului postmodern  care îmbrăţişează spiritul  Contra Reformei este focalizat mai ales  pe ‘Discorsi e Dimostrazioni Matematiche, intorno a due nuove scienze’ (Discursuri şi demonstraţii matematice despre două ştiinţe noi),  unde Galileo Galilei (1564 – 1642)   prezenta ‘o ştiinţă  foarte nouă  care tratează  un subiect foarte vechi’. Acest subiect,  – noi îl numim acum Dinamica–,  era tratat pe cale corectă de Galileo. Dar prima indicaţie a direcţiei pentru Galileo Galilei era un  subiect teologic. Subiect  de ‘teologie negativă’, spunem anticipând un pic explicaţia. În secolul IV al erei creştine, Părinţii Cappadocieni ai bisericii universale  înfăptuiau o remarcabilă  exegeză  a Sfintei Scripturi, bazându -se pe ideile filosofiei greceşti. Aceşti Părinţi Cappadocieni erau Sfântul Vasile cel Mare (ca. 330 – 379 A.D), Sfântul Grigore Teologul  (329-389) care a influenţat  nemijlocit şi  mijlocit Vulgata,  precum şi Sfântul Grigore de  Nyssa (c. 330-c. 395), fondatorul antropologiei moderne.  Folosind mijloace filosofice bine stabilite până la acel moment al culturii, Părinţii Cappadocieni  reuşiră o reconciliere logică între doctrina Sfintei Treimi şi concepţia dogmatică  a divinităţii monoteiste ca Unul Absolut. Doctrina Părinţilor  Cappadocieni despre Sfânta Treime a fost condensat exprimată în limba latină de către filosofii religioşi ai secolului XIII de la  Chartres, France, prin formulele alternative şi echivalente  Unitas Trinitate  şi   Trinitas Unitate.  Spre disperarea filosofilor analitici de astăzi, teologii cappadocieni au folosit definiţia negativă  a conceptului de Absolut.  Astfel, Părinţii Cappadocieni  au iniţiat o cale apofatică  a  discursului  teologic sau ‘via negativa’.  Acest tip de discurs mai este numit ‘teologie negativă’. Pot fi identificate  stadii mijlocii la  trecerea acestei tradiţii apofatice sau ‘teologii  negative’  din Biserica Orientală în  Biserica Occidentală.  Prima fază este marcată prin existenţa unui teolog şi filosof anonim din Biserica Orientală a secolului V, foarte probabil un călugăr scit care este cunoscut sub pseudonimul Pseudo-Dionisie Areopagitul, un pseudonim acordat de posteritatea recunoscătoare.  Unii filosofi occidentali  îl consideră pe altminteri anonimul călugăr scit a fi ‚părintele teologiei negative’.  Pe mai multe căi, scrierile sale ajungeau în Occident. Prima dată o parte din scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  ajung la Roma în secolul VII. Nu se ştie dacă  au fost traduse atunci din elineşte în latină. Probabil că  nu. Apoi, în secolul IX, doi dintre împăraţii dinastiei bizantine pre- Macedonene trimit manuscrisele greceşti ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  împăraţilor occidentali ai dinastiei carolingiene. Exista convingerea că Sfântul Martir Denis  al Parisului, Dionisie Areopagitul  amintit în Faptele Sfântului Apostol Pavel,  şi teologul Pseudo-Dionisie Areopagitul  erau una şi aceeaşi persoană.  Abia Pierre Abélard (1079–1142) va distinge personajele. Cei doi bazilei care vor trimite în Occident manuscrisele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  au fost Mihail al II-lea Amorianul  (820-829),  şi  Mihail al III-lea Amorianul (842-867).  De ce s -au întâmplat toate aceste bizare expedieri de cărţi în timpul medieval ? Pentru că bazileul Mihail al II-lea Amorianul  reflectase profund impresionat de o cerere a califului mutazilit Al Ma’mun ibn Harun din Bagdad. Acesta îi solicita să accepte în marile biblioteci ale Romaniei Orientale copişti arabi pe hârtie ai cărţilor de ştiinţă şi filosofie greceşti scrise pe suport de  pergament. Ştiind despre mai vechea legătură epistolară a lui Charlemagne cu Harun al Rashid,  Mihail al II-lea Amorianul  trimite urmaşilor carolingieni copii ale cărţilor solicitate de urmaşul lui Harun. În Occident a existat o primă traducere nereuşită  din  elineşte în latineşte, apoi s -a impus o traducere fericită,  realizată  la Academia Palatină de  călugărul de origine irlandeză Ioan Scotus Eriugena (ca. 815–877). De atunci, scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  traduse pe latineşte se cheamă Corpus Areopagiticum.  Acest profund gânditor şi extraordinar om de duh,  care a fost Ioan Scotus Eriugena, rămâne de asemenea cunoscut ca fiind primul adept al teologiei negative în Biserica Occidentală. Însă cel mai remarcabil reprezentant al teologiei negative în Biserica Occidentală a fost  cardinalul  Nicolae din  Cusa (1401– 1464).  Cardinalul Nicolae din  Cusa sau Nicolaus Cusanus a exemplificat modul de gândire în ‚via negativa’ considerând cazul unei bile perfecte de  marmoră mişcându -se pe o masă orizontală plană,  infinit de netedă. Nicolaus Cusanus a asertat că în absenţa oricărei influenţe din partea altor corpuri, ce sunt pur şi simplu absente într -o abordare conceptuală  ‚via negativa’, această bilă de marmoră trebuie să se mişte indefinit pe o linie dreaptă  şi cu o viteză constantă. Galileo Galilei ştia prea bine despre acele scrieri ale lui Nicolaus Cusanus, le citise şi reflectase profund asupra conţinutului textelor. Galileo Galilei a incorporat  aserţiunea aparţinând  lui  Nicolae din Cusa,  cardinalul, în formularea principiului inerţiei. Există deci o cale de gândire care conduce de la Părinţii Cappadocieni ai bisericii,   la Galileo Galilei şi  la fundamentele teoretice ale lumii  moderne. De altminteri chiar Sfântul Ierarh Vasile cel Mare punea bazele conceptelor fizice moderne de spaţiu şi timp care vor fi utilizate apoi de Albert Einstein într -o abordare conceptuală descendentă sau top- down approach, în ‚top’ fiind ideile filosofului cappadocian Vasile cel Mare despre spaţiu şi timp.Titus Filipas

*Această gradare presupune implicit că Dionisie cel Mic a inventat Zero-ul înaintea indienilor sau arabilor.  

Clubul Fizica Particulelor

Semnalez  situl  Clubul Fizica Particulelor la adresa http://fizicaparticulelor.ro/index.php . Mulţumesc domnului  profesor Györfi-Deák György  pentru că a consemnat pe sit una dintre cărţile publicate de mine, în listarea Mică bibliografie a fizicii particulelor (cărţi în limba română) :     Claude Bienvenu, Ce este energia? Editura Tehnică, Bucureşti, 1982. Alexandru Boiu, Natura gândită. Experimente mintale în fizică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. Agneta Bâtcă-Cerbu, Universul protonilor, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.Fritjof Capra, Taofizica. O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995. Radu I. Câmpeanu, Incursiune într-un univers posibil, Editura Dacia, Cluj, 1982.Liciniu Ioan Ciplea, Procese termonucleare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.Radu Cramariuc şi Virgil Spulber, De la electrostatică la racheta ionică, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.  Spiridon Dumitru, Microfizica, Editura Dacia, Cluj, 1984. Richard P. Feynman, Despre caracterul legilor fizicii, Editura Pergament, Bucureşti, 2006. Richard P. Feynman, Robert Leighton, Matthew Sands, Fizica modernă (3 vol.), Editura Tehnică, Bucureşti, 1969. Richard P. Feynman, QED, strania teorie despre lumina si materie, Editura Pergament, Bucureşti, 2007. Richard P. Feynman, Şase lecţii uşoare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.Titus Filipaş, Materie şi tehnologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.Natalia Fiuciuc, În lumea atomului, Editura Albatros, Bucureşti, 1983. Natalia Fiuciuc, Particule elementare, Bucureşti, 1976.Gheorghe Folescu, Din enigmele microcosmosului, Editura Albatros, Bucureşti, 1986. Zeno Folescu, Quarkurile, supersimetria şi superstringurile, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. George C. Moisil, Cascada modelelor în fizică, Editura Albatros, Bucureşti, 1985. Gabriela Ochiană, Neutrinul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. C. Popescu-Ulmu, Oameni de ştiinţă… conexiuni… gesturi frumoase, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.Teodor Roşescu, Experienţe celebre în fizică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. Toró Tibor, Fizică modernă şi filozofie, Editura Facla, Timişoara, 1973.Emanuel Vasiliu, Electronul – Corpuscul sau undă? Editura Albatros, Bucureşti, 1977. Emanuel Vasiliu, Lumina – Undă sau corpuscul? Editura Albatros, Bucureşti, 1976. Steven Weinberg, Descoperirea particulelor subatomice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

Dezvoltarea durabilă

Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii  Europene. Prin integrarea în Uniunea  Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă  că  Uniunea  Europeană  ne furnizează şi  un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru  naţional  credibil al managementului dezvoltării  durabile  a  României. Dar misiunea guvernamentală în dezvoltarea durabilă  poate fi susţinută cu  instrumente conceptuale adecvate şi existente  la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză),  concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele  universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilînd paradigma raţionalităţii instrumentale.  În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raţionale folosite pentru atingerea unei ţinte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt  folosite în analizele, evaluările şi interpretările  pe care se sprijină deciziile politice în problematica  dezvoltării economice  cuplată cu salvgardarea calităţilor  mediului înconjurător din ţara noastră. Noile  instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie  substanţa  discursivă a  capitolelor  Ecologiei  Industriale.   A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare  exclusiv centrată pe  starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant,  înseamnă  o simplificare  excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică  obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’):   – o chestiune ambientală ;   – o chestiune economică ;   – o chestiune socială. Raportul  Brundtland   defineşte „dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului,  fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi.” Formularea exactă în limba engleză este : „Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own  needs.” Să observăm că în acord cu economistul britanic  John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie şi societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiţia pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era  inspirată, cel puţin în intenţie, de principiul echităţii intergeneraţionale, un principiu de justiţie distributivă care a fost enunţat  de filosoful  american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia  coordonată de Gro Harlem Brundtland  a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management  cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezeşte).    În anii care au precedat formularea ‚principiilor Brundtland’, o mulţime  de evenimente  seriale asociate cu poluarea şi  reducerea biodiversităţii au condus la consolidarea conceptulului de  „criză a calităţii mediului înconjurător” ori  „criza deteriorării mediului” ,  noi am tradus prin cele două sintagme româneşti echivalente,  termenul englezesc  „environmental crisis”.  Principiile  Brundtland  şi  Agenda 21 au arătat, la modul discursiv, emergenţa unei probleme ambientale  acute şi globale. Adoptată de ţările semnatare ale Declaraţiei  de la Rio de Janeiro din 1992, Agenda 21 este  un program de acţiuni pentru secolul XXI, acţiuni orientate către obţinerea dezvoltării durabile, ceea ce înseamnă  lupta contra sărăciei şi excluderii sociale,  producţia de bunuri de  consum şi  de servicii  durabile, precum şi protecţia mediului înconjurător. Înainte  de enunţarea principiilor Brundtland, precum şi de formularea Agendei  21, gravitatea chestiunilor ambientale pe care le  confruntă omenirea în dezvoltare  fusese  revelată prin anii 1960. Cartea cercetătoarei ambientaliste americane   Rachel Carson (1907-1964), cu titlul  Silent Spring (‘Primăvara tăcută’) şi publicată în 1962, rămâne un exemplu al studiului  de impact ambiental  prezentat publicului larg,  influenţînd  luarea unei  decizii majore. După lectura cărţii Silent Spring, preşedintele  american John Fitzgerald Kennedy (1917-1963)  decide să creeze  organizaţia guvernamentală  precursoare pentru actuala agenţie  de protecţie a mediului din Statele Unite ale Americii :  EPA (Environmental Protection Agency). A fost recunoscut faptul că  degradarea ambientală  survine ca un produs colateral al procesului de industrializare, şi că  mediul natural nu mai trebuie privit ca un rezervor infinit de resurse, avînd  capacitate nelimitată de regenerare. Totuşi Rachel Carson a subliniat în ‘Primăvara tăcută’ numai chestiunea ambientală, nu şi chestiunea economică.Economiştii şi industriaşii se conectează prima oară  la dezbaterea asupra ‚crizei ambientale’  în  anul 1972, cînd a fost publicat  raportul  Clubului de la Roma intitulat ‚Limitele creşterii’ („The limits to growth”).  Textul raportului   sintetiza  preocupările  dinainte de anul 1972 ale industriaşilor şi  ambientaliştilor. Totodată  raportul  trăgea un semnal de alarmă  asupra obstacolelor care apar în calea dezvoltării  economice  a umanităţii  prin reducerea  absolută a cantităţilor prezente iniţial (adică la începutul epocii industriale)  în resursele minerale de calitate  constituind rezervorul  de materii prime  neregenerabile, necesare  pentru funcţionarea sistemelor de producţie industriale.  Însă  concluziile  economice de tip ‚catastrofă’ la care ajungeau în anul 1972 raportorii Clubului de la Roma  nu s-au  adeverit. Avertizările  lor  au fost totuşi binevenite pentru  specialiştii în Ecologia Industrială, căci  au constituit punctul de plecare  al analizelor ce au condus  la  conceptul ‚surplusului de energie’ (pe care noi îl prezentăm detaliat într-un capitol din  această carte), un  ‚surplus de energie’ asociat  exploatării resurselor minerale mai sărace, el fiind  totodată concept integrat în una dintre cele mai puternice metodologii contemporane  de evaluare a impactului ambiental (metodologia   europeană „Eco Indicator”). Tot în perioada elaborării raportului ‚Limitele creşterii’, dar independent de acest raport, cercetătorii ambientalişti americani John Holdren, Paul Ehrlich şi Barry Commoner elaborează inceptul ecuaţiei IPAT, care leagă poluarea de afluenţa de bunăstare adusă de progresul tehnologic,  precum şi de creşterea populaţiei.  În ecuaţia  I=PAT, I exprimă impactul ambiental ca măsură a poluării, P  este un factor demografic (populaţia), A este  afluenţa (bunăstarea), iar T este un factor care exprimă rolul tehnologiei.  O abordare mai optimistă a fost adusă de curba ambientală Kuznets. În forma literei U inversată, curba Kuznets sugerează că la începutul procesului de creştere a  bunăstării, deteriorarea ambientală se accentuează numai pînă la un prag, după care starea mediului înconjurător începe să se amelioreze prin efect neliniar creat datorită sporului   de afluenţă. Din păcate, observaţiile arată  că doar pentru o categorie foarte redusă de poluanţi sunt valabile concluziile optimiste derivate din interpretarea curbei Kuznets. Noi considerăm că deteriorarea stării mediului înconjurător este adusă numai de tipul de management practicat pînă acum în organizaţiile  industriale.  Organizarea corectă a industriilor din Noua Economie  lucrează ca  un Demon Maxwell managerial destinat scăderii entropiei în organizaţiile industriale. Reluăm aici parţial tema cărţii noastre precedente:  „Mediul ambiant şi exergia” (Editura Academiei Române, anul 2005),  unde subliniam că „teoria exergetică a valorii economice se intersectează cu teoria lui Nicolae Georgescu –Roegen privind folosirea entropiei pentru evaluarea economică”. Aşa cum ştim, termodinamica (şi termotehnica teoretică) se dezvoltă abia după teoria economică a valorii, termodinamica fiind de fapt  mai mult o „fizică economică”. Strategia  pentru organizaţiile  industriale în  contextul dezvoltării durabile se  bazează pe Politica Integrată a Produsului (Integrated Product Policy,  IPP). Profesorul Edward Cohen-Rosenthal (1952–2002), care a fost directorul Centrului  pentru Mediu ambiant de la universitatea Cornell din Ithaca, statul New York, definea parcul industrial pentru dezvoltarea durabilă drept „industrial ecosystem for business and environmental excellence”. Am fost influenţaţi de ideile acestui om de ştiinţă entuziast şi vizionar, un specialist recunoscut al studiilor pentru  dezvoltarea durabilă. Vom distinge în strategia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă două dimensiuni:i.) O dimensiune longitudinală,  care se dezvoltă  în procesul  dinamic al creării de  ontologii (reprezentări ontologice) şi de competenţe.ii.) O dimensiune transversală,  prin care organizaţia economică este legată de piaţă (etichetele ecologice prin care se face publicitatea produsului, declaraţiile de performanţă ambientală ale produsului, şi ‚Green Procurement’,  adică licitaţiile pentru cumpărarea produselor ecologice din banii publici).  Protejarea valorilor mediului înconjurător este integrată în proiectul dezvoltării durabile.Într – adevăr, aşa cum este înscris în principiul 4 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro (din anul 1992) : « Pentru a se atinge ţinta  dezvoltării durabile,  protecţia mediului înconjurător trebuie să fie o parte integrantă din procesul dezvoltării umanităţii,  ea nu poate să fie considerată ca ţintă izolată şi independentă de acest proiect.»  Reamintim că în acord cu politica de mediu a ţărilor din OECD („Clubul ţărilor bogate”), integrarea protecţiei  mediului înconjurător  presupune o concepţie unitară globală asupra  mediului înconjurător. Această  concepţie  nu acordă vreo prioritate juridică unui element natural (fie apa, fie aerul, fie solul), şi nici nu impune o ierarhie în protejarea acestor elemente. În politica de protecţie a   mediului înconjurător, organismele de specialitate din OECD recomandă acţiuni  orientate către prevenire (prin alegerea managerială a celor mai bune opţiuni ambientale pentru fabricarea produsului), aplicarea principiului  precauţionar, recurgerea la  practica ambientală cea mai bună în industrie (aşa cum sunt etichetele ecologice, apoi sistemele de gestionare ambientală  de calitate a  organizaţiilor industriale). Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că  în primul rînd provocarea ambientală este factorul  ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în  organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc  de  organizare  a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a  „parcurilor industriale  pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universităţi care s – au transformat deja în comunităţi epistemice pentru managementul proiectelor  în Noua Economie. Sub  presiunea legilor şi a reglementărilor  naţionale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor  Uniunii Europene, a ratificării  protocoalelor  internaţionale ambientale de parlamentele  ţărilor ai  căror diplomaţi  au negociat acele acorduri, ori pur şi simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurenţă, întreprinderile/organizaţiile sunt obligate  acum, în toate felurile descrise,  să ţină cont  şi de valorile ambientale atunci când îşi redactează  planurile  lor strategice. Ştiinţa redactării planului strategic al unei organizaţii constituie unul dintre principalele puncte ale culturii organizaţionale. În lucrarea noastră propunem o dezvoltare longitudinală a strategiei organizaţiei economice prin crearea de competenţe şi reprezentări ontologice pentru dezvoltarea  durabilă cu ajutorul acelor universităţi  care au devenit comunităţi de practică pe această paradigmă. Iar etichetele ecologice leagă întreprinderile parcului industrial de piaţă, constituind dimensiunea transversală a strategiei parcurilor industriale. Strategia pe care o propunem nu este o martingală. Ea se bazează pe adăugarea de valoare şi pe crearea de noi resurse prin implementarea concepţiei lui Friedrich August von Hayek (1899-1992) despre  economia   de piaţă  (vezi  o sinteză  în  studiul  său din 1945 intitulat  „The Use of Knowledge in Society”). Reamintim interogaţia de la începutul studiului ‚Folosirea cunoaşterii în societate’ :  „Care este problema pe care vrem să o rezolvăm atunci cînd încercăm  construirea unei ordini economice raţionale ?” Noi abordăm  chestiunea dezvoltării durabile exact în spiritul acestei întrebări. Frederick August von Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie în  anul 1974, readuce ca punct de plecare în dezbaterea asupra construirii ordinii economice raţionale o temă epistemologică iniţiată în Epoca Luminilor de către filosoful scoţian David Hume (1711–1776),  şi dezbătută  apoi extins de Immanuel Kant (1724-1804). Anume faptul că percepţia lumii sau „ordinea senzorială” pe care o captează fiecare individ este insuficientă pentru sesizarea realităţii. Toate culturile naţiunilor din Europa Occidentală au trecut în secolul XVIII prin experienţa dezbaterii privind felul cum se constituie realitatea pentru om şi pentru societate. În România,  acest discurs esenţial din Epoca Luminilor a fost interzis de  către „epoca fanariotă”. El este amintit prima oară, fragmentar, în secolul XIX  de Gheorghe Lazăr, fondatorul Şcolii  de la Sfântu Sava ce funcţiona în paradigma ideologică a Şcolilor Centrale. În limba română, dezbaterea despre înţelegerea realităţii este  reluată de filosoful Nae Ionescu în prelegerile anului 1926. Criza acută a găsirii soluţiilor la problemele prin care trece acum România se datorează  insuficienţei reprezentărilor ontologice despre realitate, şi vorbim aici despre ontologiile construite în limba română. Ceea ce complică enorm aspectele de gândire şi de acţiune în dezvoltarea durabilă  este faptul că  fără  o abordare ţinând de o ştiinţă prudenţială coerentă  va fi dificil să fie  întreprinsă evaluarea  holistică a  impactului ambiental real, atât la nivelul local,  cât şi la nivelele regional şi global, atât în amonte faţă de sistemul de producţie industrial,  cât şi în aval,  unde de pildă se află  impacturi  ambientale  produse  chiar de către  ‘echipamentele  pentru depoluare’,  cum ar fi cazul  filtrelor depoluante  ce trebuiesc înlocuite după  încărcarea lor cu substanţe poluante, ori  catalizatorii  care accelerează   « depoluarea », ghilimelele sunt obligatorii.  O perspectivă   nouă asupra relaţiilor  dintre mediul ambiant, om  şi industrie este  adusă  de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare,  că este ştiinţa  dezvoltării  durabile. În Ecologia Industrială se transgresează  frontierele demersului tradiţional al  raţionamentului  efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la  sursele punctuale (care pot fi modelate în  spaţiu ca un punct geometric), acţionându-se deci numai la ‚capătul ţevii’ (‚end of pipe’  acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă »,   indiferentă  la  costurile economice şi condiţiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere  şi respectarea  integrităţii ecologice a naturii şi a biodiversităţii sale, alături de o considerare a eficienţei economice,   precum şi de o măsurare a  dimensiunii sociale  ori a  ‘dimensiunii comunităţii’  în dezvoltarea economiei.  Atunci când managerii organizaţiilor  economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe  piaţă, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viaţă. Atenţia  nu trebuie focalizată doar asupra compoziţiei produsului, eventual şi asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viaţă fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracţia materiilor prime şi pînă la finalul de viaţă al produsului. Abordarea pe ciclul de viaţă pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică”  în economia de piaţă. Perspectiva  pe ciclul de viaţă a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs,  din această perspectivă,  poartă numele de Analiză pe ciclul de  viaţă (ACV), fiind  reprezentarea interacţiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăţi  de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viaţă. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viaţă. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală.  Cunoaşterea metodologiei ACV îngăduie achiziţionarea unor competenţe procedurale de tip ‘know how’  pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat şi impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (fireşte, în condiţiile în care studiul  nu  a fost distorsionat prin malpraxis).  Analiza pe ciclul de  viaţă al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viaţă  a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, şi calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de  viaţă  este  parte dintr – un  weltanschauung  post-modern.  Analiza pe ciclul de  viaţă  este  situată la intersecţia celor trei tipuri de cunoaştere umană :  teoretică, tehnico-productivă, şi  prudenţială. Lectura “Raportului dezvoltării umanităţii”  din anul  1997,  –document oficial al Programului  Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare  (PNUD), care-i  clarificarea   si continuarea temelor Agendei 21–, dezvăluie   că o naţiune devine bogată  numai când stăpâneşte  perfect cele trei tipuri de cunoaştere. Instrumentele de analiză  ambientală  care incorporează  aspecte foarte distincte ale cunoaşterii, aşa cum este  Analiza ciclului de viaţă  al produselor,  percepută   de cercetătorii  domeniului ca fiind  „fascinantă şi  sofisticată”,  este instituţionalizată  în  proiectul  dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă  această cultură organizaţională în parcurile industriale.  Metodologia pentru ‘etichetele ecologice’ şi  metodologia ExternE pentru energie  se bazează   pe ‘metodologia căii de impact ambiental’, pe lângă o mulţime de calcule şi de soft-uri.  Să notăm că soft-urile comercializate actualmente  pentru a se putea realiza cu ele un studiu ACV,  deşi sunt situate la preţul de circa 20 000  de euro per an şi per computer personal, sunt într -un mod supărător, dar poate deloc surprinzător, total lipsite de transparenţă în ceea ce priveşte ‘metodologia căii de impact ambiental’.  Pe ce fel de ideologie se sprijină metodologia căii de impact ambiental? Cronologic, metodologia căii de impact ambiental a fost elaborată şi  documentată  de Rachel Carson. Deşi cartea ‘Silent Spring’ (‘Primăvara tăcută’).  a fost şi rămâne sursa unei lecturi emoţionale,  privind  retrospectiv  putem spune că best- sellerul  ‚Silent Spring’ era  prima ‘analiză de propagare şi analiză de expunere la un poluant’ (‘fate analysis’) agregată,  efectuată vreodată. Metoda ‘fate analysis’, iniţiată de Rachel Carson,  a început să fie folosită într-un mod riguros şi sistematic de către EPA, în  ceea ce se cheamă ‚pathway  analysis’, conducând la conceptul sursei de poluare ca un „capăt de ţeavă”  din care se deversează  peste umanitate „apa neagră” a poluării. Căci poluarea este  un fluid atât  metaforic cât şi material,  un ‘fluid’  extrem de coroziv pentru viaţa noastră, măsurat cu una dintre puţinele unităţi cantitative pe care ni le poate oferi Sfera Valorilor, vorbim aici despre „anii de viaţă sănătoasă ce-am pierdut”. Sună aproape ca versul dintr-o romanţă, –textele romanţelor se situează categoric în zona foarte subiectivă numită  ‚alegerile de valoare’–, dar este vorba despre unitatea chemata ştiinţific DALY, acesta fiind  acronimul de la sintagma :  „Disability Adjusted Life Year”. Cartea ‘Primăvara tăcută’,  acceptarea  societală a mesajului său,   arată felul în care  omul, obligat de presiunea supravieţuirii, este capabil să identifice o nouă configuraţie de vectori cauzali. Într-adevăr, sprijinită pe o bibliografie enumerată   pe 55 de pagini, cartea ‘Primăvara tăcută’  propunea  prima definiţie  operaţională a unei categorii de impact ambiental.  Folosind o analogie de tip Blaga – Cassirer, (inventată,  independent, de Lucian Blaga în 1936,  şi de  Ernst Cassirer în 1938), putem declara categoria de impact ambiental în identificarea  finală a indicatorului de categorie (‘endpoint’) drept analogul unui vector bipolar  cu ‚originea’ definită ca o încărcare ambientală  în Ecosferă,  provocată de activităţi antropice în Tehnosferă,  ‚extremitatea’ fiind definită ca impact ambiental  reprezentabil, conceptualizat,   în Sfera Valorilor. Se vorbeşte uneori despre miracolul şi profunzimea cunoaşterii în ‚saltul cuantic’ al electronului din atomul de hidrogen când emite linia lui spectrală cărămizie. Dar, incontestabil, ‚saltul cuantic’ nu translatează electronul dintr-un tip de cunoaştere, în alt tip de cunoaştere. Introducerea categoriei  de impact ambiental de către Rachel Carson,  –aceasta este lectura pe care o facem noi ‚Primăverii tăcute”,  marchează o  tranziţie mult mai semnificativă  decât ‚saltul cuantic’.  Categoria de impact ambiental, în care, plecând de la măsurarea încărcării ambientale prin metodele ştiinţelor naturale,  se ajunge la evaluarea impactului ambiental prin metodele cunoaşterii prudenţiale ne demonstrează existenţa unei tranziţii de la un tip de cunoaştere, la un alt tip de cunoaştere:   un „salt cuantic”  care valorifică  spaţiul cauzal în interesul supravieţuirii optime a speciei noastre. Trebuie să recunoaştem că problema  abordării  corecte a ‘căii de impact ambiental’ este în primul rând o chestiune  ideologică. Este vorba aici despre ideologia relaţiei dintre ‘înţelegerea realităţii’, şi construcţia unor reprezentări ontologice pentru cauzalitate, ceea ce Deborah Bird Rose –cercetătoare australiană în Ecologie Industrială şi Antropologie– numeşte acum a fi ‘ontologia  conectivităţii’. Această ideologie ţine de ‘raţionalitatea instrumentală’,   care  incorporează un pragmatism apropiat de spiritul şi tradiţia  culturii româneşti.  Comunitatea epistemică  este  locomotiva spre ‘societatea cunoaşterii’. Să observ că  Internetul constituie un solid ‘punct de ancorare’ pentru ‘societatea cunoaşterii’ de limbă română.  Comunitatea epistemică  din România construieşte baza de date care permite decidenţilor politici să ia hotărâri  corecte, ele fiind  în acelaşi timp hotărâri “cu valoare adăugată”, pentru România. Comunitatea epistemică    este interesată şi de ‘cartografia cunoaşterii’. Ce este ‘cartografia cunoaşterii’ ? Să observăm doi termeni prezenţi în discursul comun: globalizare şi societatea cunoaşterii. Care este legătura între ei? Dacă, atunci când dorim să vorbim natural şi obiectiv despre ideologia globalizării nu trebuie să uităm niciodată, urmându-l pe Fernand Braudel, cât  şi aproape toată  şcoala americană  de Ecologie  Industrială ce îl citează  respectuos, faptul că sistemul ecologic de bază la scara umană  trebuie să fie definit cu ajutorul bazinelor hidrografice de pe continente, tot la fel, epistemologia holistică pretinde să fie compensată  printr-o împărţire a tipurilor de cunoaştere umană. Acestea sunt concepte abstracte, fără valoare monetară pentru simplul motiv că sunt concepte nepreţuite. Ecologia Industrială este incontestabil o disciplină academică. Însă doreşte  sa participe şi la ‘cultura populară’, cel puţin prin validarea ştiinţifică  a  „etichetelor ecologice” din publicitate, aplicate pe produsele şi serviciile oferite de industrii. Etichetele ecologice  creează  dimensiunea transversală  prin care organizaţia economică este legată de piaţă. Eticheta ecologică pentru publicitatea unui produs nu este  un exemplu de vulgarizare a ştiinţei, ci de divulgare a ştiinţei.  Se consideră că Ecologia Industrială poate fi realmente implementată ca  ştiinţă a dezvoltării durabile,  numai dacă  „piratează”  codurile culturii populare. Faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează  frecvent în  taxonomia maniheistă, unde inventarul  existenţial  este  clasificat  în Bun (‚Good’) şi Rău (‚Evil’).  Etichetele ambientale şi gestionarea ambientală a organizaţiilor, economice sau nu,   încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii  între adjectivele Ecologic şi Bun, pentru orice produs, serviciu, ori comportament cetăţenesc respectuos faţă de valorile mediului înconjurător.      Ca  tip particular de analiză a sistemelor, Ecologia  Industrială ne forţează să traversăm mai multe frontiere existente între Biosferă, Geosferă (aerul, apele, solul şi subsolul) şi Antroposferă. Apoi, prin focalizarea declarată pe echitatea intergeneraţională,  Ecologia  Industrială ne forţează să traversăm conceptual şi frontierele  temporale, dar o traversare non-entropică, adică mereu în cele două sensuri.    Chiar şi dintr-o  parcurgere rapidă (« răpede privire ») a bibliografiei domeniului,  devine  limpede   că Ecologia Industrială  face apel la o multitudine de concepte într-o conjugare de  mare rafinament  intelectual. Se ştie că  asemenea tipuri de gândire constituie  privilegiul unor perioade de pace, dar şi de criză societală reală. Pentru că ele sunt  văzute ca soluţii, căi de ieşire  din respectivele situaţii de criză.    La ora actuală, criza majoră este constituită  de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calităţii »  mediului înconjurător. De exemplu, planificarea    tradiţională  a  dezvoltării parcurilor  industriale implică alocarea unor  largi  parcele de teren ocupat iniţial de ecosisteme, schimbarea destinaţiei terenurilor şi distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiţii publice pentru construirea şi întreţinerea unor  infrastructuri costisitoare,  înlocuirea sorburilor  naturale  de dioxid de carbon cu industrii care emit  gaze cu efect de seră,  deversări de lichide reziduale şi  mari cantităţi cumulate ale unor  deşeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat,  ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioţi locali »  a  siturilor  ambientale cu valoare recreaţională şi hedonică,  perturbarea unor  vaste arii de habitat. Capitolele Ecologiei  Industriale propun  căi de rezolvare efective  pentru stoparea acestei deteriorări, soluţii ideologice primare, în sensul că sunt realmente nişte idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de  alternative aflate dincolo de „globalizare”,    pe care economistul  Joseph Schumpeter (1883-1950), –care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard–, o numea „distrugere creativă”. În principiu,  alternativele la   „distrugerea creativă” pot fi   alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democraţie participativă reală, unde există instituţii normale  (universităţi, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluţii posibile la dispoziţia oamenilor politici. Dar poate că în esenţa sa,   ce nu aparţine ‚mitului fatalist’ al relaţiei om-natură,  „Ecologia Industrială” este mai mult decât o simplă ştiinţă. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn  până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic),  şi până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele  de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică–,  „Ecologia Industrială” edifică  o arhitectură ontologică a noilor  artefacte –  produse  ce nu sunt detrimentale pentru om ori  pentru ecosistemele planetei. Aceste  reprezentări ale ’ontologiilor  de artefacte’  din industrii şi servicii pot furniza în ultimă instanţă argumentele şi vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supravieţuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ  caracterizat, încă,  printr-un  anumit  grad de  biodiversitate  pozitivă (pentru că există şi o biodiversitate negativă,  adică o lume populată cu HIV  şi  Ebola).  Deci  în ideologia primară se cer  şanse  nu doar pentru om, ci şi pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie  strict  ecologică, se vorbeşte  aici despre    tranziţia de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic).  Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparţin  conceptual Capitalismului-K,  şi ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie.  În  general,  ‘parcurile industriale’ reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu  intenţia  atragerii de   activităţi industriale ori servicii caracterizate printr-o  valoare adăugată mare,  şi  am folosit aici termenul cu semnificaţia lui riguroasă din economie. Ecologia Industriala aduce  o dimensiune  nouă  în dezvoltarea industriilor şi serviciilor, chiar  când acestea adaugă  valoare  prin tehnologie  :  Fezabilitatea  tehnică  trebuie să posede  şi un Permis moral.  Atunci când ‘parcurile industriale’  sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie ‘parcuri industriale  simbiotice’, fie ‘parcuri industriale ecologice’ , fie ‘parcuri eco- industriale’, fie ’eco-parcuri’.  Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’.După lansarea listei  de condiţionări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, ‘parcurile industriale’  nu pot căpăta fiinţă concretă la ora actuală,  într-o ţară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunităţile locale, ori de către autorităţile regionale (judeţene, în condiţiile României), respectândându-se  priorităţile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, –folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în  documente electronice şi pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-,  LA 21,  acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o  ‘Agenda 21 locală’.  Se ştie că taxonomia unei Agende 21 locale  trebuie să fie organizată astfel încât să  cuprindă şi  ‘teme ambientale’, ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste ‘teme ambientale’ ce reflecta perceptia societala  despre  „calitatea mediului ambient” se cheama ‘folosirea terenului’.  Deci in mod automat, un  ‘parc industrial’  care foloseste corect,  –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale–, terenul pe care l-a primit  este un ‘parc industrial ecologic’.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidenţiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză,  este numit atât  ‘parc industrial’, cât şi ‘parc eco-industrial’.  Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiţi,   ca exemplificare pentru conceptele  : „simbioză industrială localizată”, „coagulare industrială” (’industrial cluster’),  „complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental”, si „ecosistem industrial localizat”, ori ‚pol de competenţă în Ecologia Industrială’.  Am scris  despre această  reuşită evidentă a Ecologiei Industriale în cartea noastră  precedentă: „Mediul ambient şi exergia”. Reamintim că la Kalundborg,   uzina electrică Asnaes,  iniţial funcţionând  exclusiv  pe  cărbune,  furnizează  energie electrică  şi abur industrial uzinei farmaceutice  Novo Nordisk, rafinăriei  Statoil, şi de asemenea căldura sa reziduală (la temperatură mai mică decât temperatura aburului industrial)  sistemului de încălzire districtuală în circa  3 500 de locuinţe din Kalundborg. La rândul său, rafinăria  Statoil  îndepărtează  sulful din gazul  natural, şi  vinde apoi sulful ca materie primă fabricii de  acid sulfuric Kemira, iar gazul natural fără sulf îl vinde uzinei electrice   Asnaes, ce îl arde pentru a produce energie.  Cenuşa de termocentrală rezultată din  arderea  cărbunelui la Asnaes este vândută  unei fabrici de ciment şi unei fabrici de panouri de gips. Căldura reziduală  a uzinei electrice este folosită  pentru încălzirea unor sere de flori şi legume, şi pentru împiedicarea îngheţării unor lacuri piscicole pe vreme de iarnă. Bio-nămolul rezultând din funcţionarea întreprinderii farmaceutice Novo Nordisk este  utilizat  ca fertilizator  în agricultura locală. Apa reziduală de la  rafinăria  Statoil este folosită mai departe în uzina electrică Asnaes. Reţeauna intricată a parcului industrial Kalundborg este impresionantă  ca  hartă a unei organizaţii de succes din Noua Economie.   ‚Parcul industrial pentru dezvoltare durabilă’ de la Kalundborg nu a fost proiectat în mod special printr-o  implementare expresă a principiilor Ecologiei Industriale, şi în strict acord cu o  planificare strategică ambientală. Succesul foarte vizibil de acolo  este numai rezultatul spontan al jocului ‘forţelor’ economiei  de piaţă liberă, dar în respectarea spontană a raţionalităţii instrumentale şi a eticii utilitariene de către întreg personalul managerial din acele întreprinderi economice. Totuşi există două sau trei perspective conceptuale distincte  asupra parcului industrial de la Kalundborg. În prima dintre acestea, plecându-se  de la spontaneitatea procesului său de constituire,  Kalundborg este considerat  doar  exemplul cel mai  notoriu de parteneriat  comercial eco-sustenabil în zonele urbane. Căci contrar analogiei frecvent folosite,   devenită  aproape  o prejudecată, oraşele nu sunt asemănătoare  termitariilor sau  muşuroaielor de furnici. Iar această deosebire esenţială  apare datorita  comerţului. Viziunea greacă veche despre oraşe făcea distincţia între Polis şi Hinterland (deşi cuvântul nu provine din greaca veche!), acest contrast teritorial  apare frecvent chiar şi în dialogurile lui Platon. Hinterlandul este menţinut de Natură,  şi Hinterlandul susţine oraşul.  Însă, după iniţierea Revoluţiei Industriale, oraşul îşi modifică hinterlandul, atât prin exploatarea resurselor naturale, cât şi ca un loc al descărcărilor reziduale. Cea de a doua perspectivă asupra reuşitei observate la Kalundborg este adusă de specialiştii nord-americani în Ecologia Industrială  (în special cei din SUA), care consideră că în dezvoltarea viabilă a parcurilor industriale este  folosit conceptul lui Armand Feigenbaum despre ‘uzina ascunsă’. În perspectiva japoneză asupra parcurilor industriale, succesul lor  este  explicat prin plasarea permanentă a întreprinderilor  industriale sub aşa-numita ‚umbrelă Ishikawa’. Să observăm însă că punctele de vedere nord-american şi japonez în chestiunea parcurilor industriale de fapt coincid, intrucât   ideile lui Armand Feigenbaum şi Kaoru Ishikawa ţin în fond de acelaşi stil „kaizen”  de gestionare a calităţii totale într-o  industrie, o manieră  de management în care se include  şi cel mai înalt standard de gestionare a calităţii ambientale de către întreprinderi (organizaţii).Prezentând aceste opinii dintr-o perspectivă comună, şi  exploatând dimensiunea „timpului heideggerian”, incorporat şi în  principiul de echitate intergeneraţională al dezvoltării durabile,  ce presupune  folosirea elementelor unui limbaj comun  de către toate generaţiile, să spunem că proiectele de parcuri industriale   aparţin  strategiilor  de  sustenabilitate  ce iau  în seamă  bilanţul ecologic al unei  contabilităţi  ambientale  între Hinterland şi Urbe.  Aşa cum sublinia  Paul Hawken în lucrarea sa din  1993,  – “The Ecology of Commerce” –,  la ora actuală  hinterlandul, baza tradiţională a sustenabilităţii pentru un oraş, îşi mai poate salva existenţa inalterată, păstrându-şi valoarea sa de ‚capital natural’ şi  evitând   funcţia  degradantă ce i s-a atribuit de către Revoluţia Industrială, –aceea de „groapă  de gunoi” pentru reziduurile industriale –,   doar cu o condiţie : „Deşeurile unui proces industrial trebuie să devină materie primă  şi/sau energie pentru un alt proces industrial. Un « model  ecologic »  al  comerţului  implică incorporarea în gândire a  faptului  că toate deşeurile au valoare economică pentru alte  moduri de  producţie, astfel încât fiecare deşeu este fie refolosit, fie  reciclat. Devine pentru noi imperativ  să imaginăm o cultură economică şi comercială cu un  cianotip  (‘blueprint’, în limba engleză)  atât de inteligent proiectat,  încât natura biologică este imitată la  fiecare pas, realizându-se o  simbioză între agentul economic, persoana umană consumatoare şi  ecologie.” Idealul în obţinerea sustenabilităţii sau  dezvoltării durabile,  idealul definit în raportul Brundtland,  ar fi obţinerea decuplării  complete  a creşterii economice a oraşului de încărcarea ambientală  a Hinterlandului  sau Oceanului. Este discutabil dacă acest ideal va putea fi atins într-un viitor previzibil –adică înainte de completa degradare a Hinterlandului şi Oceanului–, dar căutarea lui, într-o  primă direcţie operaţională, înseamnă  crearea de mai multă valoare  adăugată (aici sintagma nu este folosită ca o metaforă, ci  în sensul definiţiei sale cele mai proprii din economie)  pentru fiecare unitate de încărcare ambientală.  Să observăm că după Conferinţa de la Rio din 1992,  a urmat un extraordinar de bine concertat efort internaţional pentru instituţionalizarea procedurilor dezvoltării durabile. Utilizarea acestor  proceduri instituţionalizate, de exemplu  standardele din familia ISO 14000, constituie o cale recomandată, verificată şi  sigură, pentru adăugarea de valoare în funcţionarea întreprinderilor din economia românească. Din punctul de vedere al încadrării într-o teorie economică,  parcurile industriale şi taxonomia lor  sunt greu definibile în limitele  economiei politice tradiţionale, „clasice”. Mai curând,  taxonomia ‘parcurilor industriale’  aparţine economiei politice  „neoclasice”.  În ştiinţa economică, putem constata momentul tranziţiei  de la « clasic »  la   « neoclasic » prin apariţia conceptului de « externalitate », complet neglijat de o somitate precum  David Ricardo, « vîrf » atât în lumea finanţelor, cât şi în lumea ştiinţei, unul dintre creatorii economiei politice clasice, alături de Etienne  Condillac şi Adam Smith.  Economia politică « neoclasică »  a fost prima oara schiţată în lucrările lui Alfred Marhall. El sublinia dihotomia  “internalitate/externalitate”  şi necesitatea conectării lor pentru succesul unui sistem economic; de asemenea Alfred Marhall propunea  conceptul  « economiei de scală ». “Externalităţile”  lui Alfred Marhall sunt valori în sens nietzschean,  reprezentând  toate condiţiile de mediu ambiant care asigură creşterea  puterii economice; dar a căror valoare economică nu este stabilită de  piaţa  economică, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu « internalităţile » acestei pieţe.  Apoi, celălalt concept  neoclasic,  « economia de scală » poate fi exemplificat actualmente prin succesul economic al comasării fermelor agricole, de succesul  companiei  europene Airbus, precum şi de simbolul celor patru cercuri înlănţuite ale firmei de automobile Audi. Taxonomia ‘parcurilor  industriale’  poate fi înţeleasă prin prisma celor două principii fondatoare ale economiei politice neoclasice astfel : 1.) Un joc teritorial internalităţi – externalităţi  făcut, prin mijlocirea buclelor de reciclare, cât mai puţin detrimental faţă de mediul înconjurător. 2.) Conexiuni necondiţionate de teritoriu   între întreprinderile   economice, conexiuni  ce favorizează implementarea « economiilor de scală ».  Cele două capete extreme ale gamei definite prin  principiile taxonomice  enunţate  sunt ocupate de două tipuri de ‘parcuri industriale’,   foarte diferite  între ele  :i.) Parcurile industriale cu zero-emisii.ii.) Parcurile industriale virtuale.   Dar nici una dintre aceste abordări extreme n-ar  putea  fi  pusă la adăpost de critică şi  ‚instituţionalizată’ automat. Se ştie că instituţia bisericii catolice, analizând candidaturile la  sanctificare şi  beatificare, oferea un rol  în dezbatere şi personajului chemat  Advocatus Diaboli. În ceea ce priveşte considerarea rolului ce îl pot avea  parcurile industriale cu „emisii poluante zero” în succesul dezvoltării durabile, „avocatul diavolului” pledând împotriva clamărilor de perfecţiune zero-emisii ale parcurilor industriale este Nicolae Georgescu-Roegen. El este savantul român care aplică pentru prima dată noţiunea termodinamică de entropie la doctrina  economică. Difuzia entropică şi ireversibilitatea pe termen lung fac imposibilă, din punctul de vedere al celui de al doilea principiu al termodinamicii, funcţionarea ideală a parcurilor industriale cu zero-emisii.   Să remarcăm că teoria lui  Nicolae Georgescu-Roegen permite analizarea critică raţională a funcţionării parcurilor industriale ecologice într-o dimensiune temporală. Parcurile industriale virtuale, a căror cartare este facilitată de instrumentele G.I.S. (Geographic Information System) din ciberspaţiu, exploatează în toată extensia conceptul „economiei de scală”. Această ‚scală Alfred Marshall’  îngăduie şi antamarea dimensiunii spaţiale a parcurilor industriale ecologice. Însă  dacă succesul economic ‚de scală’ este  posibil, iar numeroase exemple probează favorabil aserţiunea, decurge de aici  şi demonstraţia succesului ecologic „de scală” ? În anul 1999, cel mai  capabil  dintre foştii  studenţi  ai lui Nicolae Georgescu-Roegen, economistul Herman Daly de la Universitatea din Maryland,  demonstra  că „exploatarea spaţiului terestru” în teoriile economice de tip neoclasic nu asigură  automat succesul ecologic şi durabilitatea.    Punctele de vedere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen şi Herman Daly  sunt bine fundamentate. De altminteri,  în contextul dezbaterii despre emisiile  de gaze cu efect de seră prin activităţi industriale, emanaţii care se înscriu ca  temă într-o  problematică ambientală globală, frontierele spaţiale ale unui parc industrial real din ‚prima generaţie’,  deci un parc industrial concentrat pe un teren strict alocat de o comunitate locală, în realitate se extind dincolo de limitele geografice ale terenului respectiv.  Mai mult,  dacă se calculează, fictiv dar strategic,  ‚amprenta ecologică’ a oricărui parc industrial în unităţi de arie acoperită cu  sol fertil, se vor găsi cifre depăşind cu multe  ordine  de mărime aria terenului alocat întreprinderilor industriale aparţinând parcului.  Titus Filipas

Reforma protocronistului Mircea Maliţa

A existat  o reală încercare de reformă creativă în scoala românească din vremea regimului Nicolae Ceauşescu. O reformă întreprinsă  pe vremea domnului ministru Mircea Maliţa. Care a construit atunci nişte licee industriale formidabile, competitive cu oricare instituţii similare din lume.  Mircea Maliţa aplica fructuos principiul lui  W. Edwards Deming: ‘Nu-i suficient să  faci tot ce-i mai bun. Întâi trebuie să ştii ce să faci, apoi să  faci ce-i mai bun.’ Am fost profesor timp de doi ani şi jumătate la un liceu industrial din Craiova, şi pot să depun oricând mărturie despre atmosfera de emulaţie între copii, despre calitatea intelectuală a conversaţiilor între ei, despre lucrurile noi pentru laboratoare pe care le construiau ei înşişi în atelierele şcolii. Iar când am corectat într-un an, la faza naţională a olimpiadei de  fizică, lucrările unor elevi selectaţi prin calitatea răspunsurilor din fazele judeţene, am rămas uimit de gândirea lor extraordinar de puternică. Numai sistemul managerial din industrie a blocat progresul României, căci elite autentice existau şi atunci. Sistemul educaţional implementat de Mircea Maliţa nu a rezistat totuşi decât 7 ani (sunt posibile şi alte evaluări, ele ar fi interesante), dar a fost un septenat al excelenţei în şcolile româneşti, când liceele noastre industriale erau într-adevăr cele mai bune din lume. Însă un lucru bine realizat de sistemul comunist a fost distrus tot de sistemul comunist. În primul rând pentru că liderii decizionali de atunci, care se doreau şi ‚lideri de opinie’, nu cunoşteau elementele teoriei New Economics, de altminteri la fel ca şi liderii de acum. În New Economics, scoala este chiar întreprindere economică dotată cu un capital intangibil, imperceptibil,  inefabil, şi prin aceasta cu atât mai puternic,  un capital intangibil care este chiar ştiinţa de carte a  profesorilor,  transmisă inevitabil şi elevilor care vin în şcoală dotaţi din familiile lor cu arhetipul cultural  numit curiozitatea intelectuală, un arhetip cultural fundamental pentru lumea de astăzi.  În ‘noua economie instituţională’, şcoala trebuie să fie principalul motor care asigură dezvoltarea durabilă către prosperitatea naţională. Nomenclatura victorioasă de azi (în alegeri libere, se putea altfel?) este văzuta prin prisma ‚noii economii instituţionale’ în acurateţea ei factuală: indiferent de siglele partidelor, totdeauna nomenclatura victorioasă reprezinta o pătură superpusă ce toacă bugetul statului, un buget din greu adunat. Ciudat, reforma protocronistului Mircea Maliţa este criticată în mod expres în unele trimiteri  bibliografice de la Raportul Tismăneanu !Titus Filipas

Viitor sumbru

8 iunie  2006S-a tot vorbit despre arestarea teroristului lugojan Florin Lesch. Rămâne   deschisă chestiunea agenţilor SRI care se infiltraseră în anturajul lui Florin Lesch – tînăr altminteri paşnic până la „ziua atentatului terorist”. Cel puţin unul dintre agenţii SRI ar fi putut acţiona ca ‘agent provocateur’. Tactica este cunoscută de pe timpul vechii securităţi, din faza când era condusă de internaţionalişti. Episodul Florin Lesch pare să ne arate că  SRI-ul nu mai este controlat de patrioţi români, ci este în serviciul unor forţe din exterior. 9 iulie 2006În comentariul său  după arestarea primului terorist “dovedit”  din România, –tînărul Florin Lesch din Lugoj–, ziaristul Ion Cristoiu reînvia buna tradiţie din „Cuvinte prea încrucişate”, rubrica pe care o citeam  cu plăcere în „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”. Exista  o reală  foame de luciditate atunci – luciditate asociată foarte probabil caracterului eroic de către publicul larg. Superstiţia pseudo-religioasă încurajată de  popi cu o cultură minimalistă înlocuieşte acum spiritul hieratic, însă chiar  şi această superstiţie este doar insulară  în oceanul de „vulgaritate” –  am folosit clasificarea lui Giambattista Vico.  Dar există şi azi  o societate reală de cognoscenti, o ‘knowledge society’ în România. Ştiam că la „loviluţie” au fost ucişi peste o mie de oameni, că au fost arestate persoane purtătoare de arme şi bănuite de terorism, dar până la urmă nimeni nu a fost dovedit. Arestarea şi ancheta asupra lui Florin Lesch arată victoria „dublei măsuri” în exercitarea justiţiei din România de astăzi. O anchetă judiciară onestă  ar fi cerut şi identificarea, chiar chestionarea, acelui „agent provocateur” despre care  comunicatul SRI  sugera că el a existat. În analiza pe canalul de televiziune Antena 3, domnul Ion Cristoiu a încercat să identifice părţile „maşinii infernale” încropite de tînărul Florin Lesch. Îl felicit, pentru că, fără a se bucura de avantajul unei „culturi tehnice”, Ion Cristoiu identifică un „missing link” de tip «releu »  în comunicatul despre „evenimente” furnizat de SRI. În concluzie, şi găsind prilejul de a-şi turna cenuşă  pe creştet, domnul Ion Cristoiu sugerează  o analogie între maşina infernală prezentată  de SRI, şi „găina care naşte pui vii”, prezentată de cotidianul „Evenimentul zilei”.Ca să fiu sincer, eu sînt unul dintre cei care au rămas cu impresia că Florin Lesch a fost ales  ca „ţap ispăşitor” pentru lunga vină a instituţiilor responsabile ale  statului român de a nu fi identificat după 1989 nici un terrorist (dar există şi alte piste, mai veridice, care pot explica atitudinea SRI). Credeţi-mă, dacă tînărul Florin Lesch va fi condamnat, credibilitatea instituţiilor statului român, cât şi ale ONG-urilor din societatea civilă  care apără drepturile omului,  nu va fi amplificată. Totuşi, totuşi, comunicatele SRI păcătuiesc prin stupiditatea de a crede că se adresează unui public românesc naiv. De altminteri, chiar în acea emisiune de la Antena 3 unde era dezbătut prima oară la modul serios cazul arestării „teroristului în şlapi” care a leşinat, domnul Mihai Gîdea dezvăluia că  primea pe laptop scheme mult mai realiste şi mult mai fezabile de ‘maşini infernale’ care să arunce în aer automobilul cu butelii de aragaz al teroristului din Lugoj.Oricum, sînt de acord cu domnul Ion Cristoiu care afirmă că la SRI există cineva, un angajat din generaţia tînără, capabil să adune oricând cioburile contradictorii  pentru a construi un alt comunicat coerent oferit publicului. Dar, cum sublinia Ion Cristoiu, dacă sunt de faţă  şi ziarişti ce adresează  întrebări pertinente, consistenţa comunicatului SRI  se sparge din nou. La drept vorbind, nu înţeleg de ce nu există o consultare a tipilor vorbăreţi din departamentul  Public Relations de la SRI cu tehnicienii lor interni, specializaţi în „maşini infernale”. Altminteri, vorbăreţii de la departamentul PR ai SRI se cramponează doar într-o  imitaţie delicioasă  a unui  text caragialesc din secolul XIX. Ar fi timpul să treacă în mod serios  la o lectură a eseurilor lui Paul Zarifopol, dacă vor  o pregătire pentru intrarea lor culturală în veacul  XXI. Apoi, „cultura de masă” în România  este încă dominată, intelectualiceşte, de cultura generaţiilor de absolvenţi ai  liceelor industriale organizate pentru învăţământul românesc de academicianul Mircea Maliţa. Există deci, în România, şi o cultură  tehnică  dovedită  realmente chiar şi în condiţii de improvizaţie, adică  o „cultură  tehnică  în stil european”  cum este aceea  zugrăvită  de Pierre Boulle în romanul „Podul de pe rîul Kwai”.  Cel puţin eu, fost profesor de liceu industrial, sînt gata să depun mărturie că  românii pot oricând să inventeze maşini funcţionale,  –eram uluit de ingeniozitatea elevilor mei din Craiova–, deşi unii atribuie maliţios doar oamenilor din Ardeal această  capabilitate. Atunci când îşi redactează comunicatele de presă, pe orice temă,  funcţionarii PR merituoşi  de la SRI trebuie să  ia meticulos în consideraţie  faptul că există totdeauna şi un segment realmente „connoisseur” al publicului românesc. 30 august 2006Avem din nou un comunicat SRI despre tînărul Florin Lesch, teroristul prezumtiv arestat preventiv de această eficientă organizaţie. Ni se prezintă şi dovezi iconice. Bănuiesc că SRI are ca ţintă pentru comunicatele de presă doar persoane excesiv de credule,  ori “guguştiucii şi fătucile” care lucrează în presă,  am citat din autorul Ion Cristoiu. Problema mea de înţelegere este aceea că dacă se vorbeşte despre  terorişti, trebuie neapărat prezentat binomul ‘Omul şi Organizaţia’. De exemplu  ‘Bin Laden şi  Al Qaida’. Oricât de atent aş privi, nu reuşesc să văd altă organizaţie ce se ascunde în umbra lui Florin Lesch, în afară de SRI.18 septembrie 2006Prelungirea arestării “primului terorist dovedit” din România nu rezolvă nimic pentru SRI. Este adevărat, organizaţia SRI  e condusă actualmente de un interimar. Dar viitorul “şef suprem” de la SRI va trebui să  rezolve în primul rînd cazul “teroristului” Florin Lesch din Lugoj. Am mai scris despre Florin Lesch. Insistăm pe tema aceasta, doar pentru că nu îl cheamă Florin Leş. Ceea ce l -ar fi transformat automat în român de baştină, un român aborigen care poate  să  fie stârpit. Ca la 1907. Dar grafia numelui Lesch sugerează  o ascendenţă  a sa în Imperiul austro- ungar. De altminteri  Florin Lesch afirmă  că  este moştenitorul averii unui strămoş Lesch.  Avere pe care o cere restituită de către statul român. Cred că tînărul Florin Lesch are tot dreptul la apărare. Şi are tot dreptul la instituţii inteligente ale statului român. Tinerii slujbaşi de la SRI sunt vital interesaţi de rezolvarea foarte corectă a cazului  Florin Lesch, numai aceasta acreditează (sau nu)  şcoala SRI ca instituţie universitară. Afirmaţia comunicatelor oficiale ale SRI privind apartenenţa lui Florin Lesch  la ‘structuri teroriste islamice’ este foarte « vagă », ca să folosim un eufemism. La nivelul conferit de posesia unor studii  universitare autentice, nu poţi să vorbeşti numai despre « structură », ci despre « structură şi organizaţie»,   într -un binom ierarhic. Studiile de la şcoala SRI pe această temă nu pleacă oare  de la  marele Émile Durkheim ? Nu recurg oare la ideile despre cultura organizaţională  ale lui Michael Thompson*? Care el însuşi s -a format pornind cu impetus  din structura unei organizaţii având caracter militar. Tinerii angajaţi actuali de la SRI trebuie să  înţeleagă că  este în joc aici  nu destinul individului Florin Lesch, ci  atestarea de seriozitate a şcolii universitare SRI (oficial se numeşte Academia Naţională de Informaţii).11 iunie 2007În intrarea precedentă adresam întrebarea retorică : “Studiile de la şcoala SRI nu pleacă oare  de la  marele Émile Durkheim ?”. A fost o premoniţie ? Căci una dintre cărţile fundamentale scrise de Émile Durkheim (1858-1917)  era intitulată : “Le suicide. Étude de sociologie “. Mass media ne transmit ştirea despre  un ofiţer de informaţii care s- a sinucis în incinta Academiei SRI.  “Conducerea SRI a dispus o ancheta interna la ANI pentru a stabili cum de un astfel de incident s-a putut intampla  in cadrul SRI, cunoscut fiind faptul ca pentru a putea accede in randurile ofiterilor de informatii, candidatii sunt supusi unor teste psihologice foarte dure.”, aflăm dintr- un articol publicat de ziarul  Gardianul. Sancta Simplicitas , nici măcar jurnaliştii de la Gardianul nu l- au citit pe Émile Durkheim ! Acest cugetător este ignorat nu doar la Academia Naţională de Informaţii, ci şi la la facultăţile  de jurnalistică din România. Bineînţeles, în condiţiile economiei de piaţă există acum la noi un mare număr de specialişti bine calificaţi în psihologie hedonică. Dar nu  prea cred eu că Academia Naţională de Informaţii are şi un foarte bun specialist în psihologie abisală. Pentru că aşa ceva s- ar cere la şcoala SRI.În cultura organizaţională  de azi există interesul de a cunoaşte şi de a defini individul în  raport cu triada de termeni : (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea, adică suma conceptuală agregată  (group + grid + network). Termenul Grup (‚Group’), în  interpretarea propusă de sociologul Émile  Durkheim, caracterizează tipul de solidaritate la care aderă individul. Metafora pentru Grilă (‘Grid’), aşa cum este termenul Grilă folosit aici, poate fi  „electrodul de control” dintr -o clasică triodă cu vid.  Grila înseamnă circumscrierea alegerilor individului de forţele societale externe lui. Cu cât este mai intens controlul de grilă, cu atât indivizii sunt mai „ţinuţi în lanţ”.  Cu cât este de o intensitate mai scăzută  controlul de grilă, cu atât indivizii pot să îşi negocieze relaţiile. Cât despre sursa de valoare adăugată pentru individ, şi aici nu vorbim despre sensul monetarist al termenului,  aceasta o constituie  reţeaua personală (network) pe care individul reuşeşte să o creeze.Tipologiile de clasificare a indivizilor  caracterizaţi prin triada criteriilor :   (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea,  sunt ordonate după arhetipuri culturale. Psihologia abisală reprezintă domeniul ştiinţific având înscrisă exhaustiv pe agenda sa taxonomică toate  arhetipurile culturale. În opinii exprimate public de autorităţi începând cu administratorii de la World Bank şi terminând cu teoreticianul culturii lucrative Clotaire Rapaille, găsim suficiente argumente care sprijină utilitatea arhetipurilor culturale  şi a Psihologiei abisale. Vorbim despre Psihologie abisală  în contextul intervenţiilor arhetipurilor culturale în  elaborarea deciziilor politice  şi a deciziilor  manageriale. Dar şi în alegerile personale de “viaţă sau moarte”. 16 noiembrie 2007Mai există dreptate în România ? ‘Anchetatorii susţin că Lesch intenţiona’- se spunea într-un articol mai amplu despre cazul “teroristului lugojan” (Timişoreanul Lesch condamnat la 12 ani închisoare pentru terorism,  în România liberă din 15 noiembrie 2007). Deci a fost un ‘proces de intenţie’. ‘Tânărul se afla sub supravegherea Serviciului Român de Informaţii de mai mult timp. Acesta a trimis mesaje de ameninţare’ –se mai prezentau motivaţii. Nu a fost ‘supraveghere’. A fost ‘provocare’ şi ‘instigare’. Faptul că a existat un ‘agent provocateur’ de la SRI a fost oficial recunoscut. Este o zi neagră pentru România şi spiritul dreptăţii. Este o zi care anunţă  un viitor sumbru pentru toţi cetăţenii României. Condamnarea lui Florin Ioan Lesch ne spune limpede că nu avem dreptul la instituţii şi instanţe inteligente în România. Şi niciunde în lume.

*Bineînţeles, ideile lui Michael Thompson fac parte din Teoria culturală.

Titus Filipas

Legenda bisericilor pictate

Se spune, iar noi credem aceasta,  că lumea modernă şi democraţia înseamnă asimilarea spiritului Agorei. De altminteri filosofia grecească face parte din democraţie. Dar se poate oare vorbi despre un “spirit al Agorei”  la care a fost conectat demult,  demult, şi ţăranul român?  Istoria migraţiilor  a izbit civilizaţia noastră cu perseverenţa unei prese hidraulice. Dacă ţara era salvată prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite în capitulaţiile pentru Iflak şi Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoaştem constatarea, durerea nedumerită şi întrebarea cea mare a civilizaţiei româneşti la sfârşitul de veac XIX : „Unde ni’s sămănatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte ” ? Pentru a răspunde, –atunci şi sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuţă, Coşbuc, şi într-o anumită măsură Iorga, inventau Sămănatorismul. Era nevoie de acea invenţie, cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii şi universităţi, –exemple superbe de „forme fără fond „–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem aşa, dar Bogdan Petriceicu Haşdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, şi Nicolae Iorga au fost primii căutători de „organe expirate ” în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenţi autori de „post mortem”  încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizaţiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Sămănătorismului, critica literară a scris, cu multe amendamente şi bună îndreptăţire : „Viaţa ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă”. Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat „Sămănatorismul ” : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România ! În ciuda acelei necontenite stricări a invaziilor, ne-au mai rămas fragmente dintr-o civilizaţie românească. „Ipotetică! „, vor amenda imediat neprietenii noştri. Însă dacă există, într-adevăr, o civilizaţie românească autentică, vector pentru transportul unor valori universale, în care credem noi astăzi, atunci în fiecare fragment se ascunde ca-ntr-un ciob de hologramă  întreaga informaţie revelatoare a valorii păstrate! Încercăm citirea unui fragment din civilizaţia românească folosind maşinăria semiologică a lui Roland Barthes. Motivaţia este „revolta inconştientului nostru colectiv, rău şi ranchiunos”, cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipăm astfel şi prezenţa unor cititori foarte critici şi nemulţumiţi pe textul nostru, cititori plasaţi într-o ideologie contrară celei tradiţional româneşti. Adresându-mă lor, evident, nu doar cu maximă reverenţă, ci şi cu toată temerea faţă de opera demolatoare pe care o întreprind ei în cultura românească, vreau să le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al lui  D.N. Rodowick : „De la inaugurarea filosofiei moderne în secolul al XVIII-lea, vederea şi spunerea, desenul şi vorbirea, picturile şi propoziţiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea în modul cel mai hotărât categorii opuse. Această strategie nu este inocentă. În cursul ultimelor două secole, filosofia s-a baricadat în interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicării, al semnificaţiei şi al gândirii raţionale. „  Deşi catalogat ca semiolog , reflecţiile lui Roland Barthes asupra semnificaţiilor, mai ales asupra celor din iconografie, se îndepărtează de arida semiotică scientistă. În spaţiul cultural european urmând celui de al II-lea război mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operaţional de synopsis rationnel, a fost poate reîncarnarea cea mai credibilă a unui honnête homme, personajul ucis de gloata pariziană la pai’şpe iulie 1789. Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce învăţa, printr-un proces de amplificare. Căci Roland Barthes, el însuşi, a învăţat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în 1948-1949, vremuri mai cenuşii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informaţiei pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de „sinopsis raţional „. Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceză a secolului XVIII ca „parte a discursului francez „. Citindu-l în traducere liberă, putem zice că Moldoviţa noastră este un tom din Enciclopedia românească a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selecţie a Multiplicităţii, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstraţie ostensivă că exista Discursul românesc. În „La rhétorique de l’image”, Barthes descoperea structura exergică a informaţiei vizuale atunci când descompunea în mesaje iconice imaginea unei simple reclame comerciale a produsului  de calitate, o structură de mesaje codificate, în primul rând, codul fiind un „datum ” produs de „punctum ” şi „signum „, totalitatea conotaţiilor din imaginea însăşi. Analizând reclama  în „La rhétorique…”, Barthes puncta simbolica mesajelor codificate. Apoi, mesajul iconic necodificat prezent în structură chiar prin ostensivul „Ceea ce este „. Urmărind şi funcţiile mesajului lingvistic în raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descoperă funcţiile de „tele-comandă ” şi de „releu „  proprii majorităţii sistemelor imagistice cu legendă, cu o explicaţie oferită fie ca scriitură, fie-n viu grai. Cu prima funcţie, textul călăuzeşte cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l către un sens dinainte ales. În cea de a doua funcţie, textul şi imaginea stau într-o complementaritate,  şi unitatea mesajului e realizată la nivelul „legendei „. Ceva asemănător va spune şi Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român în sistemele imagistice cu legendă, despre „semnele vizuale în cuprinsul cărora convieţuiesc laolaltă forma cu profilul cel mai explicit, lângă textul-suport cu semnificaţia cea mai implicită „. Astfel, Roland Barthes şi Sorin Dumitrescu ne învaţă să privim spre toate icoanele din istoria noastră cea veche cu o masivă doză de optimism intelectual. Sigur, aceasta este şi o alegere personală. Încă mai rău, poate că până la urmă ne întâlnim în justificarea alegerii făcute de noi cu faimoasa, –şi încă nerezolvata–, problemă pusă de William Molyneux într-o scrisoare către John Locke : „Este spectacolul vizual acceptabil într-un fel cu adevărat universal pentru oricare fiinţă umană ? ” Nici măcar „geniul ” omniscient şi infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât în raportul lor cu ideile sensibile. Înţelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care defineşte identitatea civilizaţiei româneşti. Purcedem la căutarea Valorii societale principale  punând o întrebare simplă : De ce a rezistat Imperiul Roman de Răsărit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un raţionament simplist ar cere ca istoria să fi decurs în parametri inverşi ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, şi loviturile lor de berbece erau receptate în primul rând de Constantinopol. Nu putem explica această longevitate a civilizaţiei europene de maximă calitate în Bizanţ, certamente încă neegalată, decât prin perpetuarea unei structuri funcţionale civice de mare eficienţă. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pildă, şi în faptul că în Imperiul Roman de Răsărit foarte mulţi laici erau prinşi, unii dintre ei chiar la modul pasional, însă incontestabil toţi la modul logic subtil, în dezbaterea teologică. În Occidentul mănăstirilor medievale, călugării ce nu participau la dezbaterea teologică, necum să-i prindă fineţea, erau chemaţi cu numele generic „Idiota „. În Răsăritul creştin, această specie, chiar dacă exista, nu era luată în seamă. Apoi, este un lucru bine-ştiut faptul că unii din cei mai renumiţi oameni ai Ortodoxiei au fost „laici „, înainte de a fi promovaţi ca „patriarhi „. Originalitatea autorului „Mitologiilor ” se bazează pe întoarcerea la sursele antice greceşti si la cele bizantine. Să revenim, atunci, şi noi. Nu căutând originalitatea, ci adevărul. „A lega ” este un verb românesc. Împrumutat de la Grecii cei vechi, la care „legein ” vroia să spună „a strânge „, precum firele de grâu într-un snop, cât şi „a citi „. Datorită ortodoxismului, „Gramatica filosofică românească ” nu începe atunci când Ioan Eliade Rădulescu o aşternea în slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezentă în structura limbii române şi a limbii proto-române. Chiar şi atunci când nu aveam cărţi de citit în română şi proto- română, aveam semnificaţia de „gramatică filosofică ” a verbului „a lega „.  Există o invarianţă definită de similitudinea cadrului. Într-un fel, strângerea oamenilor lângă zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Voroneţul, Căpriana,  şi altele–, aminteşte strângerea cetăţenilor lângă porticul pictat din agora Atenei. Căutând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori ăştia ce sîntem acum, „legarea într-un sens ” ori „citirea ” înseamnă strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism funcţional, a fost transmis până la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de „releu ” şi „teleportare ” intelectuală. Spiritul Agorei, cel care poate răspunde la întrebarea fundamentală a diversităţii structurale : „Unde se află Unul ? „, este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.Titus Filipas