Daniel Morar şi falsificarea dreptăţii

Gânduri extrase din lectura volumului “Revisiting Normativity with Deleuze” (editat de către Rosi Braidotti şi Patricia Pisters). Normativitatea trebuie să ghideze legalitatea şi jurisprudenţa. Am observat că juristul Daniel Morar nu a respectat acest principiu. Adrian Năstase a fost condamnat printr-o „inginerie juridică”. Mai precis, un eveniment eminamente economic, vorbesc despre târgul Trofeul Calităţii, şi ale cărui operaţiuni se încadrează în Codul civil, a fost transferat fără probe logice, printr-o bizară „inginerie juridică”, pur arbitrar, fără dovezi, şi cu interzicerea martorilor apărării, în cadrul Codului penal pentru a se încropi astfel o falsă jurisprudenţă. Cum declara mândru şi necugetat domnul procuror şef Daniel Morar, s-a creat artificial „un precedent judiciar […] important pentru cazuistica judiciară” pe baza căruia “judecătorii nu mai au reticenţe în a aplica pedepse aspre.” Ceea ce a făcut domnul procuror şef Daniel Morar este o jignire la adresa gândirii juridice în România, o jignire la adresa culturii române din Vechiul Regat, şi o ignorare hubrică a principiilor de legalitate, jurisprudenţă, şi de normativitate europene. Prin acţiunea lui de falsificare a dreptăţii, ardeleanul Daniel Morar a jignit de asemenea un geniu al gândirii juridice din Transilvania, vorbesc despre avocatul dr. Ioan Raţiu, unul dintre celebrii memorandişti. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/19/ultimul-cuvant-dosarul-zambaccian-19-decembrie-2013/
Titus Filipas

Dezbatere de idei

Dezbatere de idei

Este uimitoare şi tonică dezbaterea de idei ce are loc acum în câmpul politicii de centru-stânga din Franţa. Acolo se constituiseră o mulţime de grupuri de reflecţie independente, –cel mai cunoscut fiind Terra Nova–, grupuri de reflecţie (think tanks)/ateliere de idei (workshops) comentate în nota derizoriului de sarkozişti. Acum, grupurile de reflecţie în extensii rizomice (vezi terminologia lui Deleuze din filosofia post-structuralistă)  creează o reţea epistemică. Probabil că este cea mai vivace dezbatere de idei din Europa, dacă nu chiar din lume !

Titus Filipas

Modernitatea

„Modernitatea” este o ambiţie de performanţă a Civilizaţiei. Această „modernitate” era deja descrisă – şi respinsă – de Vechiul Testament : „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingã cerul.” (Geneza, 11 : 4). Entuziasmul acela hubric îl va impregna pe Frank Lloyd Wright – arhitect al muzeului Guggenheim din New York, Rotunda ce arată precum adumbrirea unui Babilon inversat – când declara : „Yes, I intend to be the greatest architect of all time!”. Prima parte a vieţii lui Frank Lloyd Wright se desfăşoară în Belle Époque, când modernitatea hubrică începea să se manifeste ca mod de viaţă. Ea propune omului o viziune a lumii resuscitând, contorsionând uneori, legenda turnului Babel. Romanele lui Jules Verne, – ce considera ideea de modernitate foarte reală, şi blama ficţiunea lui Herbert G. Wells cu acuza : „El inventează !”, căci, într-adevăr, eroul din „Maşina timpului” nu călătoreşte-n Caldeea–, începuturile aviaţiei, baloanele, planoarele, turnul Eiffel, toate-s reflexele sindromului Babel. În România, promotorii modernităţii şi modernismului sunt în primul rând Aurel Vlaicu şi Eugen Lovinescu. Implementând ambiţia modernistă în mediul urban, în Eurasia şi America, Le Corbusier si Ludwig Mies van der Rohe, embleme ale „stilului internaţional” simplificator, distrugeau textura oraşului tradiţional. Minimalismul lor ce pliază evantaiul perspectivelor culturale este-n primul rând arhetipal. Reacţia la această modernitate era eclectică, şi „dramatic vizibile”, cum ţinea să remarce Fredric Jameson, producţiile post-moderne apar întâi în arhitectură. Dar nu aşa vedeau postmodernismul Deleuze şi Guattari. În cea de a doua, –şi cea mai răspândită–, înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu„, este relevant. Deja Marshall McLuhan, director la Center for Culture and Technology al universităţii din Toronto, era solicitat de oamenii de afaceri nord-americani să ţină prelegeri privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în S.U.A. motorul dezvoltării economice. Cultura populară devenea o multiplicare a etichetelor consumeriste mai mult ori mai putin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost marcate, pe „scara de timp a istoriei”, prin transfigurarea subiectului „naturii moarte” din tablouri în mărfurile identice stivuite pe rafturile magazinelor. Cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Cutii de supă acoperind ca o viitură fierbinte creaţiile expresionismului abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale lui Jackson Pollock şi Willem de Kooning. Fredric Jameson mai corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea, când s-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care –să rîdem, nu ?–, şi al Istoriei. Altminteri este riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este respingerea metanarativului. Interdicţia impusă metanarativului înseamnă restatuarea indirectă a pozitivismului, la acest punct Alan Sokal are poate dreptate.

Titus Filipas