Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează şi un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru naţional credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea guvernamentală în dezvoltarea durabilă poate fi susţinută cu instrumente conceptuale adecvate şi existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilînd paradigma raţionalităţii instrumentale. În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raţionale folosite pentru atingerea unei ţinte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt folosite în analizele, evaluările şi interpretările pe care se sprijină deciziile politice în problematica dezvoltării economice cuplată cu salvgardarea calităţilor mediului înconjurător din ţara noastră. Noile instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie substanţa discursivă a capitolelor Ecologiei Industriale. A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’): – o chestiune ambientală ; – o chestiune economică ; – o chestiune socială. Raportul Brundtland defineşte „dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi.” Formularea exactă în limba engleză este : „Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs.” Să observăm că în acord cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie şi societate trebuie să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiţia pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era inspirată, cel puţin în intenţie, de principiul echităţii intergeneraţionale, un principiu de justiţie distributivă care a fost enunţat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezeşte). În anii care au precedat formularea ‚principiilor Brundtland’, o mulţime de evenimente seriale asociate cu poluarea şi reducerea biodiversităţii au condus la consolidarea conceptulului de „criză a calităţii mediului înconjurător” ori „criza deteriorării mediului” , noi am tradus prin cele două sintagme româneşti echivalente, termenul englezesc „environmental crisis”. Principiile Brundtland şi Agenda 21 au arătat, la modul discursiv, emergenţa unei probleme ambientale acute şi globale. Adoptată de ţările semnatare ale Declaraţiei de la Rio de Janeiro din 1992, Agenda 21 este un program de acţiuni pentru secolul XXI, acţiuni orientate către obţinerea dezvoltării durabile, ceea ce înseamnă lupta contra sărăciei şi excluderii sociale, producţia de bunuri de consum şi de servicii durabile, precum şi protecţia mediului înconjurător. Înainte de enunţarea principiilor Brundtland, precum şi de formularea Agendei 21, gravitatea chestiunilor ambientale pe care le confruntă omenirea în dezvoltare fusese revelată prin anii 1960. Cartea cercetătoarei ambientaliste americane Rachel Carson (1907-1964), cu titlul Silent Spring (‘Primăvara tăcută’) şi publicată în 1962, rămâne un exemplu al studiului de impact ambiental prezentat publicului larg, influenţînd luarea unei decizii majore. După lectura cărţii Silent Spring, preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) decide să creeze organizaţia guvernamentală precursoare pentru actuala agenţie de protecţie a mediului din Statele Unite ale Americii : EPA (Environmental Protection Agency). A fost recunoscut faptul că degradarea ambientală survine ca un produs colateral al procesului de industrializare, şi că mediul natural nu mai trebuie privit ca un rezervor infinit de resurse, avînd capacitate nelimitată de regenerare. Totuşi Rachel Carson a subliniat în ‘Primăvara tăcută’ numai chestiunea ambientală, nu şi chestiunea economică.Economiştii şi industriaşii se conectează prima oară la dezbaterea asupra ‚crizei ambientale’ în anul 1972, cînd a fost publicat raportul Clubului de la Roma intitulat ‚Limitele creşterii’ („The limits to growth”). Textul raportului sintetiza preocupările dinainte de anul 1972 ale industriaşilor şi ambientaliştilor. Totodată raportul trăgea un semnal de alarmă asupra obstacolelor care apar în calea dezvoltării economice a umanităţii prin reducerea absolută a cantităţilor prezente iniţial (adică la începutul epocii industriale) în resursele minerale de calitate constituind rezervorul de materii prime neregenerabile, necesare pentru funcţionarea sistemelor de producţie industriale. Însă concluziile economice de tip ‚catastrofă’ la care ajungeau în anul 1972 raportorii Clubului de la Roma nu s-au adeverit. Avertizările lor au fost totuşi binevenite pentru specialiştii în Ecologia Industrială, căci au constituit punctul de plecare al analizelor ce au condus la conceptul ‚surplusului de energie’ (pe care noi îl prezentăm detaliat într-un capitol din această carte), un ‚surplus de energie’ asociat exploatării resurselor minerale mai sărace, el fiind totodată concept integrat în una dintre cele mai puternice metodologii contemporane de evaluare a impactului ambiental (metodologia europeană „Eco Indicator”). Tot în perioada elaborării raportului ‚Limitele creşterii’, dar independent de acest raport, cercetătorii ambientalişti americani John Holdren, Paul Ehrlich şi Barry Commoner elaborează inceptul ecuaţiei IPAT, care leagă poluarea de afluenţa de bunăstare adusă de progresul tehnologic, precum şi de creşterea populaţiei. În ecuaţia I=PAT, I exprimă impactul ambiental ca măsură a poluării, P este un factor demografic (populaţia), A este afluenţa (bunăstarea), iar T este un factor care exprimă rolul tehnologiei. O abordare mai optimistă a fost adusă de curba ambientală Kuznets. În forma literei U inversată, curba Kuznets sugerează că la începutul procesului de creştere a bunăstării, deteriorarea ambientală se accentuează numai pînă la un prag, după care starea mediului înconjurător începe să se amelioreze prin efect neliniar creat datorită sporului de afluenţă. Din păcate, observaţiile arată că doar pentru o categorie foarte redusă de poluanţi sunt valabile concluziile optimiste derivate din interpretarea curbei Kuznets. Noi considerăm că deteriorarea stării mediului înconjurător este adusă numai de tipul de management practicat pînă acum în organizaţiile industriale. Organizarea corectă a industriilor din Noua Economie lucrează ca un Demon Maxwell managerial destinat scăderii entropiei în organizaţiile industriale. Reluăm aici parţial tema cărţii noastre precedente: „Mediul ambiant şi exergia” (Editura Academiei Române, anul 2005), unde subliniam că „teoria exergetică a valorii economice se intersectează cu teoria lui Nicolae Georgescu –Roegen privind folosirea entropiei pentru evaluarea economică”. Aşa cum ştim, termodinamica (şi termotehnica teoretică) se dezvoltă abia după teoria economică a valorii, termodinamica fiind de fapt mai mult o „fizică economică”. Strategia pentru organizaţiile industriale în contextul dezvoltării durabile se bazează pe Politica Integrată a Produsului (Integrated Product Policy, IPP). Profesorul Edward Cohen-Rosenthal (1952–2002), care a fost directorul Centrului pentru Mediu ambiant de la universitatea Cornell din Ithaca, statul New York, definea parcul industrial pentru dezvoltarea durabilă drept „industrial ecosystem for business and environmental excellence”. Am fost influenţaţi de ideile acestui om de ştiinţă entuziast şi vizionar, un specialist recunoscut al studiilor pentru dezvoltarea durabilă. Vom distinge în strategia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă două dimensiuni:i.) O dimensiune longitudinală, care se dezvoltă în procesul dinamic al creării de ontologii (reprezentări ontologice) şi de competenţe.ii.) O dimensiune transversală, prin care organizaţia economică este legată de piaţă (etichetele ecologice prin care se face publicitatea produsului, declaraţiile de performanţă ambientală ale produsului, şi ‚Green Procurement’, adică licitaţiile pentru cumpărarea produselor ecologice din banii publici). Protejarea valorilor mediului înconjurător este integrată în proiectul dezvoltării durabile.Într – adevăr, aşa cum este înscris în principiul 4 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro (din anul 1992) : « Pentru a se atinge ţinta dezvoltării durabile, protecţia mediului înconjurător trebuie să fie o parte integrantă din procesul dezvoltării umanităţii, ea nu poate să fie considerată ca ţintă izolată şi independentă de acest proiect.» Reamintim că în acord cu politica de mediu a ţărilor din OECD („Clubul ţărilor bogate”), integrarea protecţiei mediului înconjurător presupune o concepţie unitară globală asupra mediului înconjurător. Această concepţie nu acordă vreo prioritate juridică unui element natural (fie apa, fie aerul, fie solul), şi nici nu impune o ierarhie în protejarea acestor elemente. În politica de protecţie a mediului înconjurător, organismele de specialitate din OECD recomandă acţiuni orientate către prevenire (prin alegerea managerială a celor mai bune opţiuni ambientale pentru fabricarea produsului), aplicarea principiului precauţionar, recurgerea la practica ambientală cea mai bună în industrie (aşa cum sunt etichetele ecologice, apoi sistemele de gestionare ambientală de calitate a organizaţiilor industriale). Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că în primul rînd provocarea ambientală este factorul ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc de organizare a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a „parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universităţi care s – au transformat deja în comunităţi epistemice pentru managementul proiectelor în Noua Economie. Sub presiunea legilor şi a reglementărilor naţionale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor Uniunii Europene, a ratificării protocoalelor internaţionale ambientale de parlamentele ţărilor ai căror diplomaţi au negociat acele acorduri, ori pur şi simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurenţă, întreprinderile/organizaţiile sunt obligate acum, în toate felurile descrise, să ţină cont şi de valorile ambientale atunci când îşi redactează planurile lor strategice. Ştiinţa redactării planului strategic al unei organizaţii constituie unul dintre principalele puncte ale culturii organizaţionale. În lucrarea noastră propunem o dezvoltare longitudinală a strategiei organizaţiei economice prin crearea de competenţe şi reprezentări ontologice pentru dezvoltarea durabilă cu ajutorul acelor universităţi care au devenit comunităţi de practică pe această paradigmă. Iar etichetele ecologice leagă întreprinderile parcului industrial de piaţă, constituind dimensiunea transversală a strategiei parcurilor industriale. Strategia pe care o propunem nu este o martingală. Ea se bazează pe adăugarea de valoare şi pe crearea de noi resurse prin implementarea concepţiei lui Friedrich August von Hayek (1899-1992) despre economia de piaţă (vezi o sinteză în studiul său din 1945 intitulat „The Use of Knowledge in Society”). Reamintim interogaţia de la începutul studiului ‚Folosirea cunoaşterii în societate’ : „Care este problema pe care vrem să o rezolvăm atunci cînd încercăm construirea unei ordini economice raţionale ?” Noi abordăm chestiunea dezvoltării durabile exact în spiritul acestei întrebări. Frederick August von Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1974, readuce ca punct de plecare în dezbaterea asupra construirii ordinii economice raţionale o temă epistemologică iniţiată în Epoca Luminilor de către filosoful scoţian David Hume (1711–1776), şi dezbătută apoi extins de Immanuel Kant (1724-1804). Anume faptul că percepţia lumii sau „ordinea senzorială” pe care o captează fiecare individ este insuficientă pentru sesizarea realităţii. Toate culturile naţiunilor din Europa Occidentală au trecut în secolul XVIII prin experienţa dezbaterii privind felul cum se constituie realitatea pentru om şi pentru societate. În România, acest discurs esenţial din Epoca Luminilor a fost interzis de către „epoca fanariotă”. El este amintit prima oară, fragmentar, în secolul XIX de Gheorghe Lazăr, fondatorul Şcolii de la Sfântu Sava ce funcţiona în paradigma ideologică a Şcolilor Centrale. În limba română, dezbaterea despre înţelegerea realităţii este reluată de filosoful Nae Ionescu în prelegerile anului 1926. Criza acută a găsirii soluţiilor la problemele prin care trece acum România se datorează insuficienţei reprezentărilor ontologice despre realitate, şi vorbim aici despre ontologiile construite în limba română. Ceea ce complică enorm aspectele de gândire şi de acţiune în dezvoltarea durabilă este faptul că fără o abordare ţinând de o ştiinţă prudenţială coerentă va fi dificil să fie întreprinsă evaluarea holistică a impactului ambiental real, atât la nivelul local, cât şi la nivelele regional şi global, atât în amonte faţă de sistemul de producţie industrial, cât şi în aval, unde de pildă se află impacturi ambientale produse chiar de către ‘echipamentele pentru depoluare’, cum ar fi cazul filtrelor depoluante ce trebuiesc înlocuite după încărcarea lor cu substanţe poluante, ori catalizatorii care accelerează « depoluarea », ghilimelele sunt obligatorii. O perspectivă nouă asupra relaţiilor dintre mediul ambiant, om şi industrie este adusă de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare, că este ştiinţa dezvoltării durabile. În Ecologia Industrială se transgresează frontierele demersului tradiţional al raţionamentului efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la sursele punctuale (care pot fi modelate în spaţiu ca un punct geometric), acţionându-se deci numai la ‚capătul ţevii’ (‚end of pipe’ acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă », indiferentă la costurile economice şi condiţiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere şi respectarea integrităţii ecologice a naturii şi a biodiversităţii sale, alături de o considerare a eficienţei economice, precum şi de o măsurare a dimensiunii sociale ori a ‘dimensiunii comunităţii’ în dezvoltarea economiei. Atunci când managerii organizaţiilor economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe piaţă, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viaţă. Atenţia nu trebuie focalizată doar asupra compoziţiei produsului, eventual şi asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viaţă fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracţia materiilor prime şi pînă la finalul de viaţă al produsului. Abordarea pe ciclul de viaţă pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică” în economia de piaţă. Perspectiva pe ciclul de viaţă a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs, din această perspectivă, poartă numele de Analiză pe ciclul de viaţă (ACV), fiind reprezentarea interacţiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăţi de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viaţă. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viaţă. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală. Cunoaşterea metodologiei ACV îngăduie achiziţionarea unor competenţe procedurale de tip ‘know how’ pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat şi impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (fireşte, în condiţiile în care studiul nu a fost distorsionat prin malpraxis). Analiza pe ciclul de viaţă al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viaţă a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, şi calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viaţă este parte dintr – un weltanschauung post-modern. Analiza pe ciclul de viaţă este situată la intersecţia celor trei tipuri de cunoaştere umană : teoretică, tehnico-productivă, şi prudenţială. Lectura “Raportului dezvoltării umanităţii” din anul 1997, –document oficial al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care-i clarificarea si continuarea temelor Agendei 21–, dezvăluie că o naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere. Instrumentele de analiză ambientală care incorporează aspecte foarte distincte ale cunoaşterii, aşa cum este Analiza ciclului de viaţă al produselor, percepută de cercetătorii domeniului ca fiind „fascinantă şi sofisticată”, este instituţionalizată în proiectul dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă această cultură organizaţională în parcurile industriale. Metodologia pentru ‘etichetele ecologice’ şi metodologia ExternE pentru energie se bazează pe ‘metodologia căii de impact ambiental’, pe lângă o mulţime de calcule şi de soft-uri. Să notăm că soft-urile comercializate actualmente pentru a se putea realiza cu ele un studiu ACV, deşi sunt situate la preţul de circa 20 000 de euro per an şi per computer personal, sunt într -un mod supărător, dar poate deloc surprinzător, total lipsite de transparenţă în ceea ce priveşte ‘metodologia căii de impact ambiental’. Pe ce fel de ideologie se sprijină metodologia căii de impact ambiental? Cronologic, metodologia căii de impact ambiental a fost elaborată şi documentată de Rachel Carson. Deşi cartea ‘Silent Spring’ (‘Primăvara tăcută’). a fost şi rămâne sursa unei lecturi emoţionale, privind retrospectiv putem spune că best- sellerul ‚Silent Spring’ era prima ‘analiză de propagare şi analiză de expunere la un poluant’ (‘fate analysis’) agregată, efectuată vreodată. Metoda ‘fate analysis’, iniţiată de Rachel Carson, a început să fie folosită într-un mod riguros şi sistematic de către EPA, în ceea ce se cheamă ‚pathway analysis’, conducând la conceptul sursei de poluare ca un „capăt de ţeavă” din care se deversează peste umanitate „apa neagră” a poluării. Căci poluarea este un fluid atât metaforic cât şi material, un ‘fluid’ extrem de coroziv pentru viaţa noastră, măsurat cu una dintre puţinele unităţi cantitative pe care ni le poate oferi Sfera Valorilor, vorbim aici despre „anii de viaţă sănătoasă ce-am pierdut”. Sună aproape ca versul dintr-o romanţă, –textele romanţelor se situează categoric în zona foarte subiectivă numită ‚alegerile de valoare’–, dar este vorba despre unitatea chemata ştiinţific DALY, acesta fiind acronimul de la sintagma : „Disability Adjusted Life Year”. Cartea ‘Primăvara tăcută’, acceptarea societală a mesajului său, arată felul în care omul, obligat de presiunea supravieţuirii, este capabil să identifice o nouă configuraţie de vectori cauzali. Într-adevăr, sprijinită pe o bibliografie enumerată pe 55 de pagini, cartea ‘Primăvara tăcută’ propunea prima definiţie operaţională a unei categorii de impact ambiental. Folosind o analogie de tip Blaga – Cassirer, (inventată, independent, de Lucian Blaga în 1936, şi de Ernst Cassirer în 1938), putem declara categoria de impact ambiental în identificarea finală a indicatorului de categorie (‘endpoint’) drept analogul unui vector bipolar cu ‚originea’ definită ca o încărcare ambientală în Ecosferă, provocată de activităţi antropice în Tehnosferă, ‚extremitatea’ fiind definită ca impact ambiental reprezentabil, conceptualizat, în Sfera Valorilor. Se vorbeşte uneori despre miracolul şi profunzimea cunoaşterii în ‚saltul cuantic’ al electronului din atomul de hidrogen când emite linia lui spectrală cărămizie. Dar, incontestabil, ‚saltul cuantic’ nu translatează electronul dintr-un tip de cunoaştere, în alt tip de cunoaştere. Introducerea categoriei de impact ambiental de către Rachel Carson, –aceasta este lectura pe care o facem noi ‚Primăverii tăcute”, marchează o tranziţie mult mai semnificativă decât ‚saltul cuantic’. Categoria de impact ambiental, în care, plecând de la măsurarea încărcării ambientale prin metodele ştiinţelor naturale, se ajunge la evaluarea impactului ambiental prin metodele cunoaşterii prudenţiale ne demonstrează existenţa unei tranziţii de la un tip de cunoaştere, la un alt tip de cunoaştere: un „salt cuantic” care valorifică spaţiul cauzal în interesul supravieţuirii optime a speciei noastre. Trebuie să recunoaştem că problema abordării corecte a ‘căii de impact ambiental’ este în primul rând o chestiune ideologică. Este vorba aici despre ideologia relaţiei dintre ‘înţelegerea realităţii’, şi construcţia unor reprezentări ontologice pentru cauzalitate, ceea ce Deborah Bird Rose –cercetătoare australiană în Ecologie Industrială şi Antropologie– numeşte acum a fi ‘ontologia conectivităţii’. Această ideologie ţine de ‘raţionalitatea instrumentală’, care incorporează un pragmatism apropiat de spiritul şi tradiţia culturii româneşti. Comunitatea epistemică este locomotiva spre ‘societatea cunoaşterii’. Să observ că Internetul constituie un solid ‘punct de ancorare’ pentru ‘societatea cunoaşterii’ de limbă română. Comunitatea epistemică din România construieşte baza de date care permite decidenţilor politici să ia hotărâri corecte, ele fiind în acelaşi timp hotărâri “cu valoare adăugată”, pentru România. Comunitatea epistemică este interesată şi de ‘cartografia cunoaşterii’. Ce este ‘cartografia cunoaşterii’ ? Să observăm doi termeni prezenţi în discursul comun: globalizare şi societatea cunoaşterii. Care este legătura între ei? Dacă, atunci când dorim să vorbim natural şi obiectiv despre ideologia globalizării nu trebuie să uităm niciodată, urmându-l pe Fernand Braudel, cât şi aproape toată şcoala americană de Ecologie Industrială ce îl citează respectuos, faptul că sistemul ecologic de bază la scara umană trebuie să fie definit cu ajutorul bazinelor hidrografice de pe continente, tot la fel, epistemologia holistică pretinde să fie compensată printr-o împărţire a tipurilor de cunoaştere umană. Acestea sunt concepte abstracte, fără valoare monetară pentru simplul motiv că sunt concepte nepreţuite. Ecologia Industrială este incontestabil o disciplină academică. Însă doreşte sa participe şi la ‘cultura populară’, cel puţin prin validarea ştiinţifică a „etichetelor ecologice” din publicitate, aplicate pe produsele şi serviciile oferite de industrii. Etichetele ecologice creează dimensiunea transversală prin care organizaţia economică este legată de piaţă. Eticheta ecologică pentru publicitatea unui produs nu este un exemplu de vulgarizare a ştiinţei, ci de divulgare a ştiinţei. Se consideră că Ecologia Industrială poate fi realmente implementată ca ştiinţă a dezvoltării durabile, numai dacă „piratează” codurile culturii populare. Faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în taxonomia maniheistă, unde inventarul existenţial este clasificat în Bun (‚Good’) şi Rău (‚Evil’). Etichetele ambientale şi gestionarea ambientală a organizaţiilor, economice sau nu, încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun, pentru orice produs, serviciu, ori comportament cetăţenesc respectuos faţă de valorile mediului înconjurător. Ca tip particular de analiză a sistemelor, Ecologia Industrială ne forţează să traversăm mai multe frontiere existente între Biosferă, Geosferă (aerul, apele, solul şi subsolul) şi Antroposferă. Apoi, prin focalizarea declarată pe echitatea intergeneraţională, Ecologia Industrială ne forţează să traversăm conceptual şi frontierele temporale, dar o traversare non-entropică, adică mereu în cele două sensuri. Chiar şi dintr-o parcurgere rapidă (« răpede privire ») a bibliografiei domeniului, devine limpede că Ecologia Industrială face apel la o multitudine de concepte într-o conjugare de mare rafinament intelectual. Se ştie că asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, dar şi de criză societală reală. Pentru că ele sunt văzute ca soluţii, căi de ieşire din respectivele situaţii de criză. La ora actuală, criza majoră este constituită de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calităţii » mediului înconjurător. De exemplu, planificarea tradiţională a dezvoltării parcurilor industriale implică alocarea unor largi parcele de teren ocupat iniţial de ecosisteme, schimbarea destinaţiei terenurilor şi distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiţii publice pentru construirea şi întreţinerea unor infrastructuri costisitoare, înlocuirea sorburilor naturale de dioxid de carbon cu industrii care emit gaze cu efect de seră, deversări de lichide reziduale şi mari cantităţi cumulate ale unor deşeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat, ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioţi locali » a siturilor ambientale cu valoare recreaţională şi hedonică, perturbarea unor vaste arii de habitat. Capitolele Ecologiei Industriale propun căi de rezolvare efective pentru stoparea acestei deteriorări, soluţii ideologice primare, în sensul că sunt realmente nişte idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizare”, pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950), –care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard–, o numea „distrugere creativă”. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă” pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democraţie participativă reală, unde există instituţii normale (universităţi, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluţii posibile la dispoziţia oamenilor politici. Dar poate că în esenţa sa, ce nu aparţine ‚mitului fatalist’ al relaţiei om-natură, „Ecologia Industrială” este mai mult decât o simplă ştiinţă. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic), şi până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică–, „Ecologia Industrială” edifică o arhitectură ontologică a noilor artefacte – produse ce nu sunt detrimentale pentru om ori pentru ecosistemele planetei. Aceste reprezentări ale ’ontologiilor de artefacte’ din industrii şi servicii pot furniza în ultimă instanţă argumentele şi vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supravieţuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ caracterizat, încă, printr-un anumit grad de biodiversitate pozitivă (pentru că există şi o biodiversitate negativă, adică o lume populată cu HIV şi Ebola). Deci în ideologia primară se cer şanse nu doar pentru om, ci şi pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie strict ecologică, se vorbeşte aici despre tranziţia de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic). Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparţin conceptual Capitalismului-K, şi ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie. În general, ‘parcurile industriale’ reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu intenţia atragerii de activităţi industriale ori servicii caracterizate printr-o valoare adăugată mare, şi am folosit aici termenul cu semnificaţia lui riguroasă din economie. Ecologia Industriala aduce o dimensiune nouă în dezvoltarea industriilor şi serviciilor, chiar când acestea adaugă valoare prin tehnologie : Fezabilitatea tehnică trebuie să posede şi un Permis moral. Atunci când ‘parcurile industriale’ sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie ‘parcuri industriale simbiotice’, fie ‘parcuri industriale ecologice’ , fie ‘parcuri eco- industriale’, fie ’eco-parcuri’. Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’.După lansarea listei de condiţionări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, ‘parcurile industriale’ nu pot căpăta fiinţă concretă la ora actuală, într-o ţară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunităţile locale, ori de către autorităţile regionale (judeţene, în condiţiile României), respectândându-se priorităţile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, –folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în documente electronice şi pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-, LA 21, acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o ‘Agenda 21 locală’. Se ştie că taxonomia unei Agende 21 locale trebuie să fie organizată astfel încât să cuprindă şi ‘teme ambientale’, ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste ‘teme ambientale’ ce reflecta perceptia societala despre „calitatea mediului ambient” se cheama ‘folosirea terenului’. Deci in mod automat, un ‘parc industrial’ care foloseste corect, –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale–, terenul pe care l-a primit este un ‘parc industrial ecologic’.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidenţiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză, este numit atât ‘parc industrial’, cât şi ‘parc eco-industrial’. Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiţi, ca exemplificare pentru conceptele : „simbioză industrială localizată”, „coagulare industrială” (’industrial cluster’), „complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental”, si „ecosistem industrial localizat”, ori ‚pol de competenţă în Ecologia Industrială’. Am scris despre această reuşită evidentă a Ecologiei Industriale în cartea noastră precedentă: „Mediul ambient şi exergia”. Reamintim că la Kalundborg, uzina electrică Asnaes, iniţial funcţionând exclusiv pe cărbune, furnizează energie electrică şi abur industrial uzinei farmaceutice Novo Nordisk, rafinăriei Statoil, şi de asemenea căldura sa reziduală (la temperatură mai mică decât temperatura aburului industrial) sistemului de încălzire districtuală în circa 3 500 de locuinţe din Kalundborg. La rândul său, rafinăria Statoil îndepărtează sulful din gazul natural, şi vinde apoi sulful ca materie primă fabricii de acid sulfuric Kemira, iar gazul natural fără sulf îl vinde uzinei electrice Asnaes, ce îl arde pentru a produce energie. Cenuşa de termocentrală rezultată din arderea cărbunelui la Asnaes este vândută unei fabrici de ciment şi unei fabrici de panouri de gips. Căldura reziduală a uzinei electrice este folosită pentru încălzirea unor sere de flori şi legume, şi pentru împiedicarea îngheţării unor lacuri piscicole pe vreme de iarnă. Bio-nămolul rezultând din funcţionarea întreprinderii farmaceutice Novo Nordisk este utilizat ca fertilizator în agricultura locală. Apa reziduală de la rafinăria Statoil este folosită mai departe în uzina electrică Asnaes. Reţeauna intricată a parcului industrial Kalundborg este impresionantă ca hartă a unei organizaţii de succes din Noua Economie. ‚Parcul industrial pentru dezvoltare durabilă’ de la Kalundborg nu a fost proiectat în mod special printr-o implementare expresă a principiilor Ecologiei Industriale, şi în strict acord cu o planificare strategică ambientală. Succesul foarte vizibil de acolo este numai rezultatul spontan al jocului ‘forţelor’ economiei de piaţă liberă, dar în respectarea spontană a raţionalităţii instrumentale şi a eticii utilitariene de către întreg personalul managerial din acele întreprinderi economice. Totuşi există două sau trei perspective conceptuale distincte asupra parcului industrial de la Kalundborg. În prima dintre acestea, plecându-se de la spontaneitatea procesului său de constituire, Kalundborg este considerat doar exemplul cel mai notoriu de parteneriat comercial eco-sustenabil în zonele urbane. Căci contrar analogiei frecvent folosite, devenită aproape o prejudecată, oraşele nu sunt asemănătoare termitariilor sau muşuroaielor de furnici. Iar această deosebire esenţială apare datorita comerţului. Viziunea greacă veche despre oraşe făcea distincţia între Polis şi Hinterland (deşi cuvântul nu provine din greaca veche!), acest contrast teritorial apare frecvent chiar şi în dialogurile lui Platon. Hinterlandul este menţinut de Natură, şi Hinterlandul susţine oraşul. Însă, după iniţierea Revoluţiei Industriale, oraşul îşi modifică hinterlandul, atât prin exploatarea resurselor naturale, cât şi ca un loc al descărcărilor reziduale. Cea de a doua perspectivă asupra reuşitei observate la Kalundborg este adusă de specialiştii nord-americani în Ecologia Industrială (în special cei din SUA), care consideră că în dezvoltarea viabilă a parcurilor industriale este folosit conceptul lui Armand Feigenbaum despre ‘uzina ascunsă’. În perspectiva japoneză asupra parcurilor industriale, succesul lor este explicat prin plasarea permanentă a întreprinderilor industriale sub aşa-numita ‚umbrelă Ishikawa’. Să observăm însă că punctele de vedere nord-american şi japonez în chestiunea parcurilor industriale de fapt coincid, intrucât ideile lui Armand Feigenbaum şi Kaoru Ishikawa ţin în fond de acelaşi stil „kaizen” de gestionare a calităţii totale într-o industrie, o manieră de management în care se include şi cel mai înalt standard de gestionare a calităţii ambientale de către întreprinderi (organizaţii).Prezentând aceste opinii dintr-o perspectivă comună, şi exploatând dimensiunea „timpului heideggerian”, incorporat şi în principiul de echitate intergeneraţională al dezvoltării durabile, ce presupune folosirea elementelor unui limbaj comun de către toate generaţiile, să spunem că proiectele de parcuri industriale aparţin strategiilor de sustenabilitate ce iau în seamă bilanţul ecologic al unei contabilităţi ambientale între Hinterland şi Urbe. Aşa cum sublinia Paul Hawken în lucrarea sa din 1993, – “The Ecology of Commerce” –, la ora actuală hinterlandul, baza tradiţională a sustenabilităţii pentru un oraş, îşi mai poate salva existenţa inalterată, păstrându-şi valoarea sa de ‚capital natural’ şi evitând funcţia degradantă ce i s-a atribuit de către Revoluţia Industrială, –aceea de „groapă de gunoi” pentru reziduurile industriale –, doar cu o condiţie : „Deşeurile unui proces industrial trebuie să devină materie primă şi/sau energie pentru un alt proces industrial. Un « model ecologic » al comerţului implică incorporarea în gândire a faptului că toate deşeurile au valoare economică pentru alte moduri de producţie, astfel încât fiecare deşeu este fie refolosit, fie reciclat. Devine pentru noi imperativ să imaginăm o cultură economică şi comercială cu un cianotip (‘blueprint’, în limba engleză) atât de inteligent proiectat, încât natura biologică este imitată la fiecare pas, realizându-se o simbioză între agentul economic, persoana umană consumatoare şi ecologie.” Idealul în obţinerea sustenabilităţii sau dezvoltării durabile, idealul definit în raportul Brundtland, ar fi obţinerea decuplării complete a creşterii economice a oraşului de încărcarea ambientală a Hinterlandului sau Oceanului. Este discutabil dacă acest ideal va putea fi atins într-un viitor previzibil –adică înainte de completa degradare a Hinterlandului şi Oceanului–, dar căutarea lui, într-o primă direcţie operaţională, înseamnă crearea de mai multă valoare adăugată (aici sintagma nu este folosită ca o metaforă, ci în sensul definiţiei sale cele mai proprii din economie) pentru fiecare unitate de încărcare ambientală. Să observăm că după Conferinţa de la Rio din 1992, a urmat un extraordinar de bine concertat efort internaţional pentru instituţionalizarea procedurilor dezvoltării durabile. Utilizarea acestor proceduri instituţionalizate, de exemplu standardele din familia ISO 14000, constituie o cale recomandată, verificată şi sigură, pentru adăugarea de valoare în funcţionarea întreprinderilor din economia românească. Din punctul de vedere al încadrării într-o teorie economică, parcurile industriale şi taxonomia lor sunt greu definibile în limitele economiei politice tradiţionale, „clasice”. Mai curând, taxonomia ‘parcurilor industriale’ aparţine economiei politice „neoclasice”. În ştiinţa economică, putem constata momentul tranziţiei de la « clasic » la « neoclasic » prin apariţia conceptului de « externalitate », complet neglijat de o somitate precum David Ricardo, « vîrf » atât în lumea finanţelor, cât şi în lumea ştiinţei, unul dintre creatorii economiei politice clasice, alături de Etienne Condillac şi Adam Smith. Economia politică « neoclasică » a fost prima oara schiţată în lucrările lui Alfred Marhall. El sublinia dihotomia “internalitate/externalitate” şi necesitatea conectării lor pentru succesul unui sistem economic; de asemenea Alfred Marhall propunea conceptul « economiei de scală ». “Externalităţile” lui Alfred Marhall sunt valori în sens nietzschean, reprezentând toate condiţiile de mediu ambiant care asigură creşterea puterii economice; dar a căror valoare economică nu este stabilită de piaţa economică, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu « internalităţile » acestei pieţe. Apoi, celălalt concept neoclasic, « economia de scală » poate fi exemplificat actualmente prin succesul economic al comasării fermelor agricole, de succesul companiei europene Airbus, precum şi de simbolul celor patru cercuri înlănţuite ale firmei de automobile Audi. Taxonomia ‘parcurilor industriale’ poate fi înţeleasă prin prisma celor două principii fondatoare ale economiei politice neoclasice astfel : 1.) Un joc teritorial internalităţi – externalităţi făcut, prin mijlocirea buclelor de reciclare, cât mai puţin detrimental faţă de mediul înconjurător. 2.) Conexiuni necondiţionate de teritoriu între întreprinderile economice, conexiuni ce favorizează implementarea « economiilor de scală ». Cele două capete extreme ale gamei definite prin principiile taxonomice enunţate sunt ocupate de două tipuri de ‘parcuri industriale’, foarte diferite între ele :i.) Parcurile industriale cu zero-emisii.ii.) Parcurile industriale virtuale. Dar nici una dintre aceste abordări extreme n-ar putea fi pusă la adăpost de critică şi ‚instituţionalizată’ automat. Se ştie că instituţia bisericii catolice, analizând candidaturile la sanctificare şi beatificare, oferea un rol în dezbatere şi personajului chemat Advocatus Diaboli. În ceea ce priveşte considerarea rolului ce îl pot avea parcurile industriale cu „emisii poluante zero” în succesul dezvoltării durabile, „avocatul diavolului” pledând împotriva clamărilor de perfecţiune zero-emisii ale parcurilor industriale este Nicolae Georgescu-Roegen. El este savantul român care aplică pentru prima dată noţiunea termodinamică de entropie la doctrina economică. Difuzia entropică şi ireversibilitatea pe termen lung fac imposibilă, din punctul de vedere al celui de al doilea principiu al termodinamicii, funcţionarea ideală a parcurilor industriale cu zero-emisii. Să remarcăm că teoria lui Nicolae Georgescu-Roegen permite analizarea critică raţională a funcţionării parcurilor industriale ecologice într-o dimensiune temporală. Parcurile industriale virtuale, a căror cartare este facilitată de instrumentele G.I.S. (Geographic Information System) din ciberspaţiu, exploatează în toată extensia conceptul „economiei de scală”. Această ‚scală Alfred Marshall’ îngăduie şi antamarea dimensiunii spaţiale a parcurilor industriale ecologice. Însă dacă succesul economic ‚de scală’ este posibil, iar numeroase exemple probează favorabil aserţiunea, decurge de aici şi demonstraţia succesului ecologic „de scală” ? În anul 1999, cel mai capabil dintre foştii studenţi ai lui Nicolae Georgescu-Roegen, economistul Herman Daly de la Universitatea din Maryland, demonstra că „exploatarea spaţiului terestru” în teoriile economice de tip neoclasic nu asigură automat succesul ecologic şi durabilitatea. Punctele de vedere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen şi Herman Daly sunt bine fundamentate. De altminteri, în contextul dezbaterii despre emisiile de gaze cu efect de seră prin activităţi industriale, emanaţii care se înscriu ca temă într-o problematică ambientală globală, frontierele spaţiale ale unui parc industrial real din ‚prima generaţie’, deci un parc industrial concentrat pe un teren strict alocat de o comunitate locală, în realitate se extind dincolo de limitele geografice ale terenului respectiv. Mai mult, dacă se calculează, fictiv dar strategic, ‚amprenta ecologică’ a oricărui parc industrial în unităţi de arie acoperită cu sol fertil, se vor găsi cifre depăşind cu multe ordine de mărime aria terenului alocat întreprinderilor industriale aparţinând parcului. Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 