David Hume despre asociaţionism şi cauzalitate

Filosoful scoţian David Hume considera că nu există propriu zis un principiu al cauzalităţii independent ori „în sine”. Iară ceea ce era denumit de către alţi filosofi, contemporani lui, principiul cauzalităţii, David Hume considera că reprezintă numai o aplicaţie a principiului asociaţionismului. Conjuncţia constantă a evenimentelor care permite să se extragă relaţii cauzale stabile se bazează pe asociaţionismul subiacent. Este mai întâi şi mai întâi imersia inductivă a omului în fluxul experienţelor. În felul acesta, cauzalitatea în evenimentele simple ajunge să poată fi „explicată” ca un fel de astrologie a conjuncţiilor terestre cotidiene încercate de un om (inquiring mind).
Titus Filipas

Aprehensiune şi intuiţie

David Hume, cu Tratatul său despre Natura Umană – din anul 1739 – îl determină pe Immanuel Kant a compune “Critica raţiunii pure”, publicată la 1781. Această superbă aventură a spiritului uman modern este analizată la anul 1926 de către cojanul brăilean Nae Ionescu în faţa tinerilor intelectuali români cu vocaţie de la Universitatea din Bucureşti pentru a se forma ca Noua Dăscălime (cea veche dispăruse în hecatomba din primul război mondial). Inspirat de Hume şi Kant, domnul Nae Ionescu le vorbeşte “băieţilor” despre cauzalitate. Ulterior, ideologia alogeno-cominternistă a bătut la noi multă monedă cum că “Prelegerile metafizice din 1926” au pus bazele doctrinei legionare. Mă feresc să comentez. Dar totuşi, lecţiile vechi din Hume şi Kant statuează o echivalenţă şi o continuitate între obiectul definit prin aprehensiune, termen definit încă mai înainte de către John Locke (denotaţia este redată corect în dicţionarul Merriam-Webster, dar nu şi în DEX, ce reţine doar conotaţia, prezentând-o eronat drept denotaţie!), şi obiectul definit prin intuiţie.
Titus Filipas

Tinerii Samurai

Articol http://www.nytimes.com/2013/12/26/business/international/japanese-entrepreneurs-receive-tentative-embrace.html?hpw&rref=technology despre Insula germenilor de întreprinderi (startups) create de Tinerii Samurai. Aceşti antrepreneori japonezi cu vârsta de 20 de ani, şi doar un pic în plus, preferă de multe ori să lucreze desculţi ! Fotografiile care sunt ataşate articolului documentează perfect ideea. Fotografiile în sine mai documentează ideea de trasabilitate numerică în care omul este cel mai important document ! Dacă mergem pe analogia europeană, atunci trebuie să ne concentrăm noi pe secolul XVIII (Epoca Luminilor). Şi să focalizăm atenţia noastră asupra marilor personalităţi europene (atât insulare, cât şi continentale) David Hume, Immanuel Kant şi Leonhard Euler. Dar să dăm totuşi Cezarului ceea ce este al Cezarului ! În cultura română, această primă focalizare a fost realizată de către cojanul Nae Ionescu, strălucit şi în Prelegerile sale din anul 1926 ţinute la Universitatea din Bucureşti pentru formarea Noii Dăscălimi Române (cea veche murise în hecatomba din primul război mondial). Îi datorez unui filosof oltean de la Drobeta-Severin, pe numele lui Costel Marghitoiu, lămurirea aceasta. Grupul de gânditori moderni de la Drobeta-Severin îi era cunoscut lui I.D.Sârbu, care îi preţuia sincer (datorez informaţia aceasta colegului meu de cancelarie de liceu pe nume Alexandru Mironov). Gabriel Liiceanu, prin cărţile sale despre “importanţa” fanarioţilor –sincroni în timp, dar nu şi în idei, cu David Hume, Immanuel Kant şi Leonhard Euler!- realizează o falsificare intenţionată a culturii române, şi aceasta-i o mostră de încercare tipică pentru propagandiştii de la GDS care au încercat mereu intens-malefic să ne spele creierele şi după 22 decembrie 1989. Noua discuţie europeană despre cauzalitate a fost propusă mai întâi de către David Hume, rafinată apoi de către Immanuel Kant, şi transformată în aplicaţie matematică mergând până la trasabilitate de către elveţianul Leonhard Euler, singurul dintre matematicieni care a fost sanctificat ! Dar să revin la tinerii antreprenori japonezi. O auto-responsabilizare esenţială pentru un antreprenor este asumarea de risc. Tinerii antreprenori japonezi se auto-denumesc samurai, pentru că asumarea de risc este în stilul curajos dar în acelaşi timp prudenţial (acesta este un mod de cunoaştere!) al samurailor.
Titus Filipas

Nae Ionescu despre chestiunea cauzalităţii

Nu-i chiar aşa de simplă chestiunea cauzalităţii. Vedeţi în continuare ce spunea metafizicianul Nae Ionescu în celebrele sale Prelegeri ţinute în anul 1926 la Universitatea din Bucureşti, care devenea pentru acea perioadă cât vorbea Nae Ionescu pentru a forma Noua Dăscălime Română (cea veche murise, cea mai mare parte a ei, în hecatomba din primul război mondial, mărturie mai stau tablele de marmură Erehteia aflate în holurile liceelor şi ale şcolilor normale de învăţători), un fel de Şcoală Normală Superioară care pregătea dascăli pentru învăţământul preuniversitar : +1. Aţi văzut cum, cu ajutorul persistenţei uniformităţii, noi am putut să construim, aproximativ, conceptul de lucru şi conceptul de substanţă, arătând care este funcţiunea şi ce rol îndeplinesc aceste două concepte în operaţiunile ştiinţifice în general. Vasăzică, plecasem tot de la vechea idee a regularităţii [pe] care, pe urmă, o analizasem şi în forma ei ceva mai absolută, anume în forma ei de lege. Dacă urmărim această idee de lege, de regularitate, nu în domeniul persistenţei sale, ci în domeniul succesiunii evenimentelor, atunci se ridică o altă problemă, şi anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul că noi constatăm o regularitate în urmarea diferitelor evenimente ridică întrebarea dacă această urmare a evenimentelor este pur şi simplu întâmplătoare sau dacă este determinată de o legătură intimă între diferitele momente ale acestei succesiuni. Dacă, de pildă, succesiunea zilei şi a nopţii este determinată de însăşi natura zilei şi a nopţii sau dacă această succesiune, această regularitate, această uniformitate este hotărâtă de alte elemente din afară de natura însăşi, de structura intimă a momentelor ce se succed. Aceasta este întrebarea. Cu alt termen, întrebarea aceasta este identică cu aşa-numita problemă a cauzalităţii. Vasăzică, faptul brut de la care pleacă problema cauzalităţii este noţiunea unei succesiuni regulate, previzibile între două şi, mai pe urmă, evident, între mai multe evenimente. 2. Condiţiunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, în afară de regularitate, care este presupusă, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca să presupunem că între două evenimente, între două fenomene, este o legătură intimă, pe care noi o vom numi mai târziu legătură cauzală, trebuie ca între aceste două evenimente să nu se interpună nimic, să fie imediate, nemijlocite. Ce însemnează acest imediat, acest nemijlocit? Este – trebuie să o recunoaştem de la început, pentru ca să nu ne lungim prea mult vorbirea – un fel al nostru de a vorbi. Pentru că succesiunea aceasta în timp trebuie să presupună neapărat o prelungire a fenomenelor în timp, nu o suprapunere a lor – căci, dacă ar exista suprapunere, atunci evident că fenomenele s-ar confunda. Ce însemnează imediat? Însemnează perfect alături în timp. Dar perfect alături în timp, adică fără nici un fel de distanţă în timp înseamnă pur şi simplu în acelaşi moment. Dacă însă înseamnă în acelaşi moment, nu mai este, propriu-zis, succesiune, ci este contimporaneitate. Şi atunci, din ce se construieşte succesiunea aceasta, din ce se construieşte lanţul evenimentelor, dacă nu există această dimensiune în timp? O să spuneţi: da, dar un eveniment se întinde pe o distanţă de timp oarecare, adică pe un spaţiu de timp, să zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un [alt] spaţiu de timp, C-D. Ce afirmă, propriu-zis, această contiguitate în caracterul de nemijlocit? Afirmă că C-D urmează imediat lui A-B şi spune că C şi cu B se confundă, se suprapun, adică sfârşitul unui eveniment este suprapus cu începutul evenimentului următor. Explicaţiunea aceasta nu este valabilă, pentru că evenimentul acesta pe care-l însemnăm cu distanţa A-B este un eveniment fictiv, însemnarea aceasta pe care o facem este o însemnare fictivă, pentru că, de fapt, evenimentul A-B se poate descompune într-o mulţime de subevenimente, care pot fi împinse la infinit şi, putând fi împinse astfel, înseamnă că acel C care se suprapune lui B din schema noastră este o operaţiune care se aplică unor elemente infinitezimale. Şi, aplicându-se operaţiunea aceasta unor elemente infinitezimale, înseamnă că se suprapun perfect toate momentele acestea, adică înseamnă, propriu-zis, că nu putem să ieşim dintr-un anumit moment. Vasăzică, acest caracter de imediat pe care noi îl atribuim celor două evenimente ce sunt într-o anumită legătură, pe care noi o numim cauzală, este numai un fel al nostru de a vorbi. Ce însemnează, de pildă, că două evenimente se succed în timp, la o distanţă de timp egală cu a milioana parte dintr-o secundă? Pentru percepţiile noastre, această a milioana parte dintr-o secundă nu însemnează nimic. Înseamnă că momentul C şi momentul D în adevăr se suprapun de facto; de drept însă, nu, oricât de mică ar fi această parte dintr-o secundă. Vasăzică, de fapt, între două evenimente, dacă presupunem evenimentele de sine stătătoare, trebuie să fie o distanţă, şi atunci evenimentele nu mai pot să fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite. O să vedeţi mai târziu de ce insist asupra acestui lucru. Cauzalitatea aceasta sau legătura aceasta constantă între două evenimente spuneam la început că ne face să presupunem că există de fapt o legătură intimă între evenimente. Dacă presupunem că apariţiunea unui eveniment A va trebui neapărat să provoace apariţiunea unui alt eveniment, B, atunci noi spunem pur şi simplu că A şi B sunt într-o legătură de cauzalitate. Noi spunem pur şi simplu, adică cu oarecare aproximaţie: faptul că două evenimente se urmează nu înseamnă deloc că ele sunt într-o legătură de cauzalitate. Adică, vreau să spun că este un fel al nostru de a vorbi atunci când deducem cauzalitatea din succesiunea regulată a două evenimente. Mai drept, poate că ar trebui să spunem că avem de-a face cu cauzalitate atunci când această legătură ineluctabilă ar fi determinată de însăşi natura evenimentelor. Dar asupra acestei probleme o să revenim mâine. În genere, simţul comun, raţiunea omenească în formele ei simple şi nealambicate, neştiinţifizate, în genere, raţiunea aceasta omenească crede că legătura cauzală de care vorbim acum închide într-însa un element, hai să zicem, mistic, necunoscut, imponderabil, în sensul că este ceva în evenimentul A care face ca, după acest eveniment A, să urmeze evenimentul B. 3. În legătură cu această concepţiune generală, există în istoria filosofiei şi în teoria cunoştinţei mai multe teorii ale cauzalităţii. O primă teorie este aceea care crede că tot ceea ce se întâmplă în natură constituie o activitate; că, prin urmare, evenimentele din natură nu sunt pur şi simplu succesiuni de întâmplări, ci sunt acţiuni, activitate, [că] este ceva care condiţionează însăşi această întreagă apariţie. După cum vedeţi, este foarte uşor: toată această teorie se clădeşte pe o analogie. Analogia se face între existenţa cosmică în general şi existenţa omului. Omul este o existenţă aproximativ de sine stătătoare, în sensul că este o individualitate care închide într-însa [o] anumită iniţiativă de activitate, prin urmare, un anumit grad de spontaneitate. Acest grad de spontaneitate a omului este izvorul a o mulţime de mişcări, de întâmplări. Toate mişcările acestea şi toate întâmplările acestea cari se întâmplă în legătură cu omul sunt considerate ca activitate a omului. Prin urmare, toate aceste mişcări trebuie să fie reduse, în ultimă analiză, la izvorul de la care pleacă, la om, la spontaneitate, în măsura în care el este spontaneitate umană. Aşadar, există o legătură între întâmplare şi originea acestei întâmplări. Întâmplarea se are către originea, către izvorul întâmplării, ca ceva făcut la ceea ce face, ca fapta la izvorul de acţiune. Omul ar fi izvorul de acţiune, rezultatul acestei acţiuni este fapta. Ei bine, această faptă, constatată de experienţa umană în legătură cu omul, este transpusă, printr-o simplă operaţiune de analiză, în existenţa cosmică şi atunci orice întâmplare este redusă, în ultimă analiză, la un izvor de acţiune. Cum însă acest izvor de acţiune trebuie să fie – natural, prin reduceri logice ajungem la concluzia aceasta – unul singur, atunci evident că legătura cauzală dintre evenimente este tocmai legătura dintre acţionari şi acţiunea însăşi; sau, cu alte cuvinte, este legătura de la substanţă, de la resortul intim, de la izvorul central de energie a existenţei, la existenţă. Evident, părerea aceasta este o părere fundamental substanţialistă; se presupune că sub toată realitatea cosmică este ceva, un nu ştiu ce oarecare, determinant pentru întreaga apariţiune, şi acest ceva se numeşte substanţă, [ceva] care, evident, trebuie să fie de cele mai multe ori, adică pentru cei mai mulţi cugetători, de natură substanţială. Aceasta este o formă a principiului cauzalităţii. Mai este însă şi o altă formă, în imediată legătură cu ea. Este, anume, părerea că evenimentul B, care urmează evenimentului A, nu este, propriu-zis, altceva, ci este o continuitate a evenimentului A. În cazul întâi era ceva distinct, era principiul creator sau principiul de activitate şi acţiune, faptul. Eu, omul, am o activitate. Eu pot să fac, de exemplu, o pălărie, dar pot să fac în acelaşi timp, dacă vreau, şi hârtie, care este cu totul deosebită de pălărie; şi cari, şi una şi alta, sunt cu totul altceva decât eu însumi. Ce însemnează, în cea de-a doua teorie, [că] evenimentul B, care urmează primului eveniment, A, nu este considerat decât ca un fel de continuare a primului eveniment? Cum, continuare? În acelaşi fel în care considerăm noi, de pildă, o substanţă radioactivă. O astfel de substanţă are anumite proprietăţi fizice, ea iradiază anumite emanaţiuni, cu anumite efecte. Substanţele acestea radioactive nu sunt decât continuări, pur şi simplu, ale substanţei radioactive, felul de manifestare a substanţei acesteia; sunt însăşi substanţa radioactivă într-un aspect particular al ei. Este, după cum vă amintiţi din alte studii aprofundate pe cari le-aţi făcut, teoria substanţei spinoziste, care are această particularitate faţă de cea dintâi, că universul care se explică prin acest concept al cauzalităţii este un univers static sau este un univers, aş zice, de structură matematică. Cu alte cuvinte, orice eveniment este o proprietate a unui obiect şi, fiind o proprietate a obiectului, nu este decât înfăţişare, apariţiune a obiectului. El este însă, propriu-zis, conţinut în acel obiect. Aceasta este o teorie foarte răspândită în filosofie, pentru că, de fapt, aceeaşi teorie stă la baza metafizicei carteziene, care spune că este în efect tot atâta realitate sau ficţiune câtă este în cauză. Este, adică, afirmaţiunea pe care el o întrebuinţează la fundarea argumentului ontologic pentru dovedirea [existenţei] lui Dumnezeu – teorie care este foarte curentă astăzi încă, pentru că sunt filosofi cari o întrebuinţează şi încearcă să o pună în concordanţă chiar cu datele actuale ale ştiinţei. Aceasta este însă o teorie care are prea mare asemănare cu teoria logică, adică este o teorie care nu se grefează de-a dreptul pe realitate, ci se grefează pe raţionamentul logic. Dacă, în adevăr, fiecare efect nu este decât [o] proprietate a unui obiect, atunci efectul este, cel puţin, conţinut în virtualitatea obiectului acela. 4. Aceasta înseamnă – şi aşa face chiar Spinoza – că, dacă eu aş cunoaşte obiectul, aş şti să-i deduc imediat efectul adecvat. Dacă am clar în minte conceptul de masă, pot să deduc din acest concept toate efectele, toate notele lui. În adevăr, efectul nu ar fi decât [o sumă de] proprietăţi ale obiectului respectiv, adică note ale acelui obiect. Efectul ar fi conţinutul obiectului, hai să zicem, realizat. Dar nimic nu se poate realiza, decât ceea ce există virtual deja în obiect. Prin urmare, noi am putea, cunoscând precis un obiect, să prevedem toate efectele lui şi, cunoscând perfect substanţa iniţială, ca să vorbim trecând în planul spinozist, eu pot să văd toate întâmplările din univers, adică să prevăd tot ceea ce se întâmplă, pentru că tot ceea ce se întâmplă în univers se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfăşurare, ci a unei legi de existenţă a universului însuşi. Aceasta, pentru că efectul este conţinut în existenţă în acelaşi fel în care, să zicem, suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuşi. Acesta este aspectul matematic, aş zice eu, al spinozismului în general şi al acestei teorii a cauzalităţii. D-voastră ştiţi că această teorie a spinozismului a fost, ca să zicem aşa, bătută în breşă de filosofi, de David Hume şi de la el încoace. Vă daţi seama că ceea ce am spus noi până acum este cam acelaşi lucru cu vechea discuţiune, cu cunoscuta discuţiune despre cauzalitate: este [ea] un proces analitic sau un proces sintetic? D-voastră ştiţi că Hume a fost unul dintre cugetătorii însemnaţi, cari au pus problema caracterului sintetic al cauzalităţii. El a spus că acest caracter sau cauzalitatea nu se poate înţelege decât prin experienţă; că singură experienţa este aceea care poate să dea posibilitatea de a stabili legătura de cauzalitate dintre două evenimente. Faptul că am pe masă două bile de biliard şi că am intenţia să izbesc o bilă cu cealaltă nu-mi dă dreptul să spun, prin această teorie sintetică a cauzalităţii, nu-mi dă posibilitatea să prevăd, să ştiu dinainte ce se va întâmpla în momentul în care aceste două bile se vor ciocni. Imediat după Hume, d-voastră ştiţi că tot o asemenea teorie sintetică a cauzalităţii, de altă formă, dar tot o teorie sintetică, înfăţişează [şi] Kant. Iată, prin urmare, două aspecte. 5. În afară de aceste două aspecte: cel dintâi, de cauzalitate, cel de-al doilea, de legătură, [de] spontaneitate, mai este încă unul: aspectul de identitate a cauzalităţii. Acesta este, propriu-zis, cam acelaşi lucru pe care l-au spus celelalte teorii, numai altfel expuse, sau privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Există în ştiinţă – sau, mai bine zis, exista, căci acum s-au făcut oarecari corective – o aşa-numită lege a identităţii, acţiunii şi reacţiunii, care nu este decât, într-o altă formă, tot afirmarea carteziană că în efect şi în cauză este închisă întotdeauna o aceeaşi realitate, că [ea] conţine acelaşi grad de realitate. Pentru ca să poată stabili, aşa au crezut cel puţin, că pot stabili această echivalenţă între acţiune şi reacţiune, mai ales oamenii de ştiinţă au crezut că pot să facă o teorie a cauzalităţii sprijinită pe acest principiu al echivalenţei. Eu am o bilă de biliard şi arunc această bilă cu o anumită forţă, iar această forţă pe care o imprim bilei se transformă în mişcare. Legea spune că această mişcare – care a fost, prin urmare, un fel aproximativ de transformare a forţei aplicate mobilului respectiv – este rezultatul [forţei]. Dar rezultatele pe cari le are mişcarea sunt întotdeauna echivalente cu mişcarea însăşi; adică, [altfel spus], cantitatea de energie pe care am imprimat-o bilei mele de biliard nu se pierde deloc, nimic dintr-însa nu se pierde, ci se transformă numai. Este, prin urmare, teoria care seamănă foarte mult cu teoria spinozistă de adineauri, că nimic nu se creează în natură, ex nihilo, nihil. Vasăzică, plecând de la acest principiu al lui ex nihilo nihil, se construieşte o teorie a identităţii dintre cauză şi efect: cauza şi efectul sunt identice. Cum? Reprezintă, propriu-zis, două forme ale aceleiaşi realităţi. Tot energie este şi într-un caz şi în altul, şi în mişcarea bilei de biliard, şi în transformarea acestei mişcări, în mişcarea bilei A, plus mişcarea bilei B, plus cantitatea de forţă emanată etc. În această teorie se spune deci: trebuie să deducem cu absolută stringenţă logică [faptul] că nu există, propriu-zis, cauzare a unui eveniment prin altul, ci există altceva, şi anume, există aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi. Dovadă că aceste evenimente: A, B, C, D etc. nu sunt decât aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi este că A, B, C şi D au o măsură comună, să zicem cantitatea de energie, care este identică la toate. De la această teorie care, după cum vedeţi, seamănă foarte mult cu cele dintâi, s-a trecut la un fel de fundare logică a principiului cauzalităţii; adică, s-a spus că, de îndată ce identitatea există între aşa-numita cauză şi aşa-numitul efect – şi trebuie să existe, căci nu sunt, propriu-zis, decât acelaşi lucru, adică două aspecte diferite ale aceluiaşi lucru -, aceasta înseamnă că şi cantitatea de energie este aceeaşi. Şi atunci s-a întrebat: ce este aci la bază? Este tocmai principiul logic al identităţii. Mărturisesc că eu nu văd cum, sprijiniţi pe simplul principiu al identităţii, am putea să înţelegem legătura dintre două evenimente. Noi trăim, într-un spaţiu de timp determinat, o mulţime de evenimente. După teoria aceasta a identităţii, ar însemna că toate aceste evenimente sunt identice, că ele reprezintă o aceeaşi cantitate de energie. Dar, vedeţi, noi stabilim, de pildă, legătura dintre A şi B şi nu o stabilim şi între A şi N, să zicem. Adică, între diferitele evenimente pe cari noi le cunoaştem, sunt unele cărora le negăm cauzele şi altele cărora nu le negăm cauzele. Dacă, în adevăr, principiul acesta al identităţii ar fi suficient pentru lămurirea cauzalităţii, ar trebui ca, în virtutea unei simple identităţi, să afirmăm cauzalitatea; ar trebui ca A să fie cauza, să zicem, şi pentru N, şi pentru B, şi pentru C etc. Dar cauzalitatea, aşa cum o întâlnim noi, este oarecum unilineară şi bine determinată: fenomenul A este cauza lui B, pentru noi, şi totuşi, fenomenul acesta A nu poate să fie cauza lui D. 6. Dar, din principiul identităţii nu putem să scoatem cauzalitatea încă pentru un alt motiv: ce înseamnă, propriu-zis, identitate? Nu o ştiu filosofii înşişi sau, mai bine zis, fiecare dintre ei are o concepţie proprie, a lui, pentru identitate. Identitatea aceasta funcţională nu este identitate. Indentitatea propriu-zisă este existentă. Atât şi nimic mai mult! Identitatea logică este existenţă logică. Dar dacă identitatea logică este existenţă logică, aceasta înseamnă că A este identic cu A; înseamnă, pur şi simplu: A este A, adică este aşa cum este şi nu este altfel; adică, A este, pur şi simplu, A. Dacă aceasta este identitatea, şi nici nu văd cum ar putea să fie altfel, identitatea a două obiecte este o contrazicere. Cum? Dacă sunt două, nu mai sunt identice, căci, dacă ar fi identice, nu am mai putea să deosebim că sunt două. Ori sunt identice, şi atunci nu le mai putem deosebi, ori sunt două, şi atunci nu mai sunt identice. Ceva trebuie să fie deosebit între ele, ca să putem spune că sunt două. În adevăr, noi întrebuinţăm foarte aproximativ termenul acesta al identităţii; zicem: acelaşi sau identic este cam acelaşi lucru. Te întâlneşti cu un prieten şi îi spui: “Ai aceeaşi pălărie cu mine!” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că amândoi purtaţi aceeaşi pălărie? Nu. Pălăriile seamănă între ele, aceasta însemnează. Prin urmare, înţelesurile asupra cuvântului acesta identitate nu sunt precise. Identitate precis concepută, pentru mine, este identitatea de care vorbeam adineauri, care are o consecinţă, şi anume că, prin identitate, nu poţi construi nimic, cu ajutorul principiului identităţii nu poţi ieşi dintr-un obiect: obiectul este A, A rămâne veşnic. În momentul în care A se transformă, nu mai este identic, ci se continuă în altceva. Principiul identităţii este principiul încremenirii logice. Prin urmare, nu poate să ne dea socoteală de succesiunea, de transformarea ce se întâmplă sub ochii noştri în univers. Dar, o să spuneţi: principiul identităţii, după unii logicieni, nu este în contrazicere cu cauzalitatea?. Eu am arătat că este în contrazicere. Dar să presupunem că nu este, că acesta este un argument care s-a adus. Însemnează aceasta că putem deduce principiul identităţii din cauzalitate? Nu. Căci tot aşa de bine poţi să spui – şi este şi mai exact decât principiul identităţii: da, dar principiul identităţii nu este în contrazicere cu principiul contradicţiunii! Şi nu este! Nu izbeşte deloc în principiul contradicţiunii. Înseamnă însă aceasta că se poate deduce cauzalitatea din principiul contradicţiunii? Aceasta nu a spus-o nimeni. Dar atunci, ce valoare are argumentul acela? Vasăzică, vedeţi că această încercare de a funda cauzalitatea prin deducerea ei din principiul identităţii, al identităţii logice nu este valabilă. 7. Mai este încă o încercare, o altă formă a principiului cauzalităţii, iarăşi o formă substanţialistă, care pleacă de la un principiu tot logic, şi care spune că, propriu-zis, legea cauzalităţii sau principiul cauzalităţii nu este decât apariţiunea în ordinea reală a principiului logic al raţiunii suficiente. Principiul logic al raţiunii suficiente se formulează într-o mulţime de feluri. El înseamnă cam următorul lucru: că tot ceea ce este are o explicaţiune, că tot ceea ce este este aşa pentru anume motive. Nu există un lucru care să fie şi pentru care să nu avem, cum se zice, o raţiune suficientă a lui. Lucrul este aşa cum este, dar este aşa din anumite motive. Se zice: apreciaţi d-voastră această atitudine în domeniul realităţii şi atunci această devenire, tot ceea ce se întâmplă în natură se întâmplă în virtutea unor anumite elemente, în virtutea unor anumite motive. Motivele acestea sunt numite de noi cauză. Existenţa pe care o reduce la această cauză se numeşte efect. Dacă este vorba să considerăm numai partea a doua, doar cauză şi efect, [ele] sunt două lucruri cari stau în raportul cutare, atunci evident că nu avem prea multe de zis. Dacă este însă vorba de a judeca această afirmaţiune în legătură cu principiul logic al raţiunii suficiente, trebuie să ne întrebăm asupra îndreptăţirei analogiei: pe ce mă sprijin când stabilesc această analogie, ce-mi dă dreptul mie la operaţiunea aceasta? Ce însemnează, propriu-zis, principiul logic al raţiunii suficiente? Eu zic: oamenii sunt muritori. După aceasta spun: şi Socrate a fost muritor. De ce? Este foarte natural, Socrate este muritor nu este decât o urmare a afirmaţiunii mele dintâi: oamenii sunt muritori. Fundamentul raţiunii suficiente a afirmaţiunii mele “Socrate este muritor” stă în afirmaţiunea generală “Oamenii sunt muritori”, pentru că, natural, de îndată ce “Toţi oamenii sunt muritori”, evident că, dacă principiul se aplică totalităţii, el trebuie să cadă şi asupra părţii. Prin urmare, se vede imediat apropierea: este o legătură logică pur şi simplu, o fundare logică, o calitate a totalităţii [ce] se răsfrânge şi asupra părţii. Este cam acelaşi lucru pe care l-am spus şi în prima, şi în a doua, şi în a treia teorie. Foarte bine, aşa este! Dar ce legătură există între prima afirmaţiune şi aceasta? Principiul acesta al raţiunii suficiente se aplică el, propriu-zis? Aceasta este întrebarea. Se aplică el la fapte? Nu. Se aplică la judecăţi, nu la întâmplări. El se aplică la judecăţi, pe cari le priveşte sub raport logic, nu ca [pe] o întâmplare (căci şi judecata poate să fie o întâmplare; psihologiceşte vorbind, este un eveniment), iar logiceşte vorbind, principiul raţiunii suficiente îşi are domeniul bine stabilit, bine limitat în acest cadru logic. Fundarea unui adevăr particular printr-un adevăr general este conceptibilă, să zicem, prin conţinutul particularului în general. Putem noi să trecem fără nici un comentar această schemă de judecată [şi] să o aplicăm realităţii înseşi? Aceasta este întrebarea. Cu alte cuvinte, efectul se raportează la cauză după cum se raportează partea la general? Sau, [altfel spus], nu este efectul decât parte a cauzei? Dacă lucrurile sunt aşa, afirmaţia teoriei este aproximativ exactă. Dar tocmai punctul acesta este în discuţiune! Dacă voim să ne dăm seama de natura cauzalităţii, tocmai aceasta trebuie să stabilim: în ce raport stă efectul faţă de cauză? Iau o afirmaţie valabilă în planul logic şi o pun pur şi simplu în planul realităţii concrete. Dar fundarea unde este? Nicăieri! Ar fi fundare, dacă în adevăr raportul în cadrul realităţii ar fi acelaşi cu cel din cadrul logic. Dar tocmai aceasta este de dovedit. Şi atunci, deducerea sau fundarea principiului cauzalităţii prin principiul acesta al raţiunii suficiente nu este valabilă, pentru că valabilitatea nu ar fi posibilă decât numai în momentul în care noi am fi stabilit anterior analogia între aceste rapoarte. Dar această analogie nu este stabilită, ci este însăşi întrebarea noastră. Vom vedea în lecţia viitoare cum se rezolvă această problemă.+
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Zborul AF 447

Însăilez pe blogul meu nişte comentarii pe care le-am scris mai întâi aici http://nastase.wordpress.com/2009/06/11/%e2%80%9cofensiva%e2%80%9d-dreptei/ .

Lucrurile evoluează dincolo de ce vrem noi. Încerc să înţeleg accidentul zborului AF 447. Mi se pare că este un punct de inflexiune din evoluţia universului. Pariez că nici măcar Umberto Eco nu l-a anticipat. Este poate de mai mult ajutor lectura dintr-un „banal” Vasile Conta.

Ştiu că sunt 3 teorii prioritare acum, printre care şi starea proastă a tuburilor Pitot, teorie pe care experţii de la Airbus o neagă. Întâmplător, am lucrat cu aproape toate tipurile de anemometre, am şi construit tuburi Pitot în laborator, pentru studenţi. Eu cred în clamarea experţilor de la Airbus,   adică nu sunt de vină tuburile Pitot. Există mai multe sindicate atât la Air France, cât şi la Airbus, care vorbesc pro şi contra tuburilor Pitot. În privinţa aceasta, ideea mea este că  s-a format un lobby pentru adoptarea unui „lanţ de cauzalitate” care blamează starea  tuburilor Pitot.  Repet, nu cred  în această relaţie simplistă cauză-efect, dar cineva parcă are tot  interesul  să  o susţină. Adevărul privind starea tuburilor Pitot poate fi spus numai de înregistrările din „cutiile negre”.  După ce  s-a anunţat la un moment dat că semnalele lor ar fi fost reperate, ulterior s-a confirmat că ele au fost definitiv pierdute. Probabil că acesta este adevărul. Altă teorie înspăimântătoare, dar nu vorbesc despre ea din lipsă de spaţiu şi timp, spune că filosofia noastră privind construirea discursului de cauzalitate este deficitară, ceea ce ştiam demult, încă de la David Hume, vezi şi Prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926 la Universitatea din Bucureşti, prelegeri ţinute în faţa unor tineri intelectuali entuziaşti veniţi din toată România Mare. Dar în discuţiile privind accidentele aviatice de acum, a intervenit  foarte pertinent un avocat britanic, care postulează o intensificare a efectului de neînţelegere a cauzalităţii atunci când oamenii pun la lucru computere în timp real. Acest efect de neînţelegere a cauzalităţii, care este propriu naturii umane, cum spune David Hume, este incorporat şi în programele de computer, scrise de nişte tipi extrem de inteligenţi, care dacă greşesc, greşesc din motive de “păcat  originar”. A treia teorie este sugerată de ziariştii brazilienii de la O Globo, primii care au avut acces la fotografii luate din interiorul avionului Airbus. Ei sunt înspăimântaţi, pentru că imaginile arată că totul s-a petrecut foarte brusc, şi piloţii aceia experimentaţi nici măcar nu au avut timp să  reacţioneze. Deci este un punct de inflexiune în “mersul lucrurilor din natură”*. În fine, cred că sîntem numai vreo două sau trei persoane care citim acestea.

Avioanele acestea zboară la limita superioară a troposferei ca să nu primească şocurile dinamice ale meteorologiei troposferei. Înţeleg că avionul din zborul AF 447 a intrat totuşi în vîrful unui nor cumulonimbus incus al unei furtuni deja sparte. Ei au nişte reguli foarte precise, iar piloţii au experienţa asumării de riscuri minore. Iată că riscul s-a dovedit incomensurabil. Deci era ceva dincolo de experienţa trecută. Acţiunile antropice de modificare a suprafeţei subiacente au provocat fenomene meteorologice noi şi înspăimântătoare, cum ar fi norii Asperatus. Presupun că sunt modificări dinamice şi în vîrfurile de cumulonimbus incus. Deci tot cauze antropogenice, pentru că sursa de energie în troposferă se află la nivelul suprafeţei subiacente, deşi sursa primară este energia solară.

Titus Filipas

*Vezi şi +In Japan, it’s raining tadpoles
Japan is no stranger to heavy downpours during the early summer rainy season.
But in recent days the proverbial „cats and dogs” have been joined by tadpoles,
fish and the occasional frog.
Meteorologists admit they are bewildered by a spate of incidents in which the
creatures appear to have fallen from the sky. People around the country have
reported witnessing the phenomenon since the first sightings of stranded
tadpoles were made in Ishikawa prefecture last week.
People living as far apart as Hiroshima in the south-west and Iwate in the
north-east say they have stumbled on the dead creatures near their homes, in
fields, school grounds, and on car roofs and windscreens.
In Ishikawa prefecture, on the Japan Sea coast, a resident found 13 crucian carp
on and around his truck, each about 3cm long.
One popular theory is that the creatures were sucked up by waterspouts but
meteorologists say no strong winds have been reported in the areas where
tadpoles were found. One expert said gusts too weak to be picked up by
observatories might have sucked up small quantities of water, along with a few
unfortunate tadpoles. Ornithologists said it was too early too rule out their
feathered friends.
Kimimasa Tokikuni, head of the Ishikawa branch of the Japanese Society for the
Preservation of Birds, told the Yomiuri Shimbun that bigger birds, such as
herons and black-tailed gulls, might have dropped the tadpoles after being
disturbed in mid-flight.
But the startled bird theory fails to answer a simple question: why haven’t the
„flying” tadpoles been noticed before?+

Cristian Preda vs. Constantin Rădulescu-Motru

Şcoala dâmboviţeană de politicianism fusese blamată de Constantin Rădulescu- Motru (1868 – 1957)  în lucrarea  ‘Cultura română şi politicianismul’, de la anul 1904. Noua “democraţie”   instalată după 1989 a creat condiţiile  optime pentru reapariţia germenilor politicianismului  dâmboviţean şi înflorirea sa  la nivelul pseudo- academic cel mai înalt!  Reprezentantul  cel mai impertinent* al noii şcoli dâmboviţene  de politicianism este universitarul bucureştean Cristian  Preda (născut în 1966). Personajul acesta de o mediocritate intelectuală crasă este găsit de unii a fi atât de tipic pentru o nouă clasă de activişti ideologici universitari din România (Dan Marţian făcea parte din vechea clasă)  post revoluţionară, şi care se bucură  de un salt atât de incontestabil în stratosferă cu ascensorul social, încât i se dedică un articol întreg  pe Wikipedia. Aici găsim scris şi ceva care merită să fie reamintit: “Cristian Preda a fost membru al partidului Comunist Român între anii 1987-1989.” Când toată lumea ştia, la nivelul anului 1987, că regimul comunist se va prăbuşi în scurt timp, să te chemi viitor filosof  cu diplomă şi totodată să depui adeziune la un PCR ineluctabil tras de gravitaţia lagărului socialist  în mişcarea de free fall mi se pare fie   probă de naivitate, fie de avid carierism. Cred că în cazul actualului profesor universitar  Cristian  Preda, cea de  a doua  caracterizare este mai potrivită. Mai departe, articolul din Wikipedia continuă:   “După Revoluţie, el nu s-a mai înregimentat în nici un partid. “  În Wikipedia  ar  fi trebuit să urmeze un citat adecvat din opera filosofului  şi poetului romantic  englez Samuel Taylor Coleridge (1772 –1834) : “Once a Jacobin, always a Jacobin.” Mai aflăm că domnul Cristian  Preda a  isprăvit specializări la un număr de  universităţi prestigioase din Occident. Acestea nu îl fac să depăşească ori să transgreseze categoria numită prin cuvântul nou inventat : “intelectualimea”. Găsim a fi mai relevantă  informaţia privitoare la documentarea ascensiunii lui sociale : “La data de 15 martie 2007, prin decret prezidenţial, Cristian Preda a fost numit în funcţia de consilier prezidenţial.”  Am avut dovada prestaţiei sale de consilier prezidenţial,  în tenta mediocrităţii intelectuale de un servilism total, pe data de  3 octombrie 2007, într – o dezbatere pe canalul de televiziune Antena 3. Abordarea complexităţii  chestiunii a fost contrazisă de domnul consilier prezidenţial  Cristian Preda ce a repetat de câteva ori pe un ton de suficienţă peremptorie:  “Politica e simplă!” Prima carte îndrumătoare de filosofie politică apărea după căderea Bizanţului şi încerca să facă transparente aspecte bizantine din politica dusă oriunde.  Opul fusese scris de Niccolò Machiavelli (1469-1527).   Universitarul politolog Cristian Preda îl contrazicea totuşi flagrant pe Machiavelli afirmând pe tonul certitudinii  că “Rezolvarea ecuaţiei politice nu este dificilă”. Sancta Simplicitas! Imberbul  (desigur, comparaţia este  numai în raport cu Aristotel!) profesor  al Universităţii din Bucureşti, domnul Cristian Preda, aşa crede. Domnul Cristian Preda este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS). Apartenenţa aceasta i-a adus domniei sale incontestabile avantaje:  burse şi călătorii de studiu  în străinătate, publicarea unor articole în reviste peer reviewed din Occident, într- un cuvânt facilitarea edificării unui foarte impresionant Curriculum Vitae academic adaptat la cerinţele universităţii în viziunea IMPERIULUI. În planul evoluţiei spirituale, apartenenţa la  GDS i- a impus un cert blocaj intelectual lui Cristian Preda. Astfel, universitarul Cristian Preda a fost nevoit să adopte şi el abordarea depreciativă faţă de personalitatea şi opera marelui  metafizician român din epoca  interbelică Nae Ionescu (1890 – 1940).  Or, aceasta se răsfrânge negativ în şansele construcţiei discursului său de cauzalitate de acum. Hilaritatea “prescurtărilor de gândire “  ale lui Cristian Preda este vizibilă şi în presupunerea domniei sale că toţi oamenii îşi construiesc obligatoriu în acelaşi fel discursul de cauzalitate. Or, în secolul XVIII, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului scoţian, David Hume, atrăgea atenţia că nu acesta este cazul omului real. Germanul Immanuel Kant a remarcat imediat în textul iluministului scoţian noutatea raţională a legăturii dintre imaginea despre realitate,  şi retorica de cauzalitate. Ei bine, şi domnul Nae Ionescu atrăgea atenţia auditoriului intelectual român asupra viabilităţii acestei probleme  perene. Totuşi, profesorul de  filosofie Cristian Preda de la Universitatea din Bucureşti nu îi acordă  minimum de credit. De aici şi situaţia hilară pe care singur a creat- o :  Domnul Cristian Preda crede că poate rezolva uşor ecuaţia politică dacă impune adversarilor să adopte automat propriul său construct simplist al discursului de cauzalitate! O tempora! Unde a dispărut fineţea discuţiilor filosofice din perioada interbelică de la Universitatea din Bucureşti ? Oricum, aceasta nu se regăseşte în abordările “ştiinţifice” şi în textele semnate de Cristian Preda. Profesorul universitar   Cristian Preda  a îngrijit ediţia volumului  de la editura Nemira  purtând titlul  ‘Scrieri politice’,  care cuprinde o duzină , –vreau să spun 12, căci ele nu sunt texte „de duzină”—dintre lucrările  filosofului român Constantin Rădulescu- Motru. Titlul  evaziv ar fi trebuit însoţit de o sintagmă  de caracterizare. Faptul că domnul Cristian Preda  n-o scrie, pentru că nu o găseşte!, este altă dovadă a mediocrităţii sale intelectuale. Se pare că pentru promovarea actuală  pe piramida ierarhică a Universităţii din Bucureşti este suficient a fi  mediocru, însă imperios necesar a fi politiceşte corect. Ceea ce  reprezentantul cel mai de frunte al intelectualimii  dovedeşte că este cu prisosinţă,  când scrie cu  maximă virulenţă  în prefaţa volumului   amintit : “Constantin  Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriilor ideologii.”  Prima lucrare inclusă în această culegere este ‘Cultura română şi politicianismul’  (din 1904).  Aici Constantin  Rădulescu-Motru  are fraza: „Cultura este o condiţiune indispensabilă  pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din starea de barbarie**.”, ce  îl răzbună  amplu de impoliteţea barbară  proferată la adresa lui de către titularul de azi al unei catedre de filosofie de la Universitatea din Bucureşti! Să nu uităm că domnul Rădulescu-Motru este unicul creator de sistem filosofic din cultura română! Filosoful Constantin  Rădulescu-Motru  reface, pe un parcurs scolastic -anselmic, un postulat absolut quintesenţial pentru o cultură de maximă eficienţă. Este vorba despre principiul identităţii din logică. Descoperim că o mediocritate intelectuală plasată  pe o poziţie de  vîrf  în sistemul universitar românesc nu îi descoperă  nici rostul,  şi nici valoarea  pentru cultura română de azi, aflându- se în totală contradicţie cu evaluarea făcută de profesorul Constantin  Rădulescu-Motru  la anul 1904.

*vezi şi articolul de la adresa URL http://stiri.kappa.ro/actualitate/sluga-devotata-caut-satrap/stire_190092.html, din care ne permitem să redăm : +Cristian Preda a pariat pe tiranie si a castigat o pozitie de sluga. N-a avut taria sa se impotriveasca timpurilor si s-a facut comunist,             justificand cu spusele lui Popper ca dictaturile te pun in situatii care etic sunt imposibile. N-a iesit din front si a aprobat tacit politica personala a lui Ceausescu, l-a girat moral, a ridicat mana             cand trebuia sa voteze la unison cu masina de aplaudaci a partidului si a cautionat un regim criminal, asa cum au procedat toti posesorii de carnet rosu. Dupa revolutie, a identificat stereotipul conducatorului intr-un obscur secretar de birou de organizatie de baza a PCR de la             facultatea de pietre din Capitala, pe care l-a slujit cu inima indoita, intuind ca il va invinge Securitatea. Pentru ca nu s-a putut apropia niciodata de despotul luminat, pe care il admira si             acum in secret, s-a pripasit intr-un alt loc unde se tace si se executa ordinele, in care un satrap pe stil nou nu va fi invins niciodata de Securitate, deoarece este o epifanie a Securitatii. Devenit sfetnic al satrapului, Preda s-a intors in timp, intr-o sala de congrese unde se voteaza unanimitatea. Cand declara ca un consilier loial nu dezvaluie secretul relatiei sale cu cel pe care-l             sfatuieste, revad imaginea unui sclav domestic din Guinea-Bissau, pe care l-am intalnit in casa unui inalt demnitar din Mauritania, care nu scotea un cuvant, marcandu-si prin mutenie statutul.            Pariez ca cel mai loial consilier nu va avea niciodata curajul sa-i zica barosanului – sef, te rog io, spune-i fiicei matale sa nu candideze, ca mai bine s-ar duce la alfabetizare. Fac ramasag ca un            sfatuitor plecat precum Preda nu-i va atrage niciodata atentia bastanului, in calitate de consilier pe probleme de educatie ca, in ciuda CV-urilor doldora de masterate si doctorate, membrii PD-L au cele mai severe carente de educatie si cultura. Ca orice sluga smerita, cu restul lumii, Preda se poarta ca o fiara. Cand sleahta de marunti slujbasi si randasi ai maharului ii asigura spatele, se transforma in vanator si ia aerul amenintator al unui mecanic de tancuri din Wehrmacht. Privind la Preda, stiu cat de departe este libertatea.+ Sursa: Gardianul (Cornel Ivanciuc)

**Este şi o aluzie la Constituţia Antoniniană de la 212  AD, aluzie ce era prezentă de altminteri şi în poezia lui Andrei Mureşanu.

Titus Filipas

Zalmoxismul şi tracismul

Un avatar blogosferic al triadei Pleşu-Liiceanu-Patapevici mă învinuia  că propag zalmoxismul şi tracismul. Dar trebuie început studiul istoriei cu lectura atentă din Herodot. Unde scrie despre Zalmoxis. Ce este zalmoxismul? Legătura vechii noastre civilizaţii tracice cu valorile de civilizaţie universalistă din dinastia saitică. Din „renaşterea saitică”. Thales din Milet şi Pitagora vizitează Sais. Nu ştim dacă Zalmoxis a fost la Sais. Istoria spune doar că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, care a primit învăţătura la Sais. Corăbiile milesienilor făceau legătura între Delta Nilului şi Delta Dunării. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament este amintit Sais, oraş aflat în „delta biblicelor sinte”, cum scrie Mihai Eminescu, cel blamat de revista DILEMA şi de HR Papapievici. Realmente scrierile lui Mihai Eminescu sunt dificile! De altminteri în GENIU PUSTIU el avertizează că gramatica generativă (desigur, nu foloseşte termenul inventat  de Chomsky, doar semnificaţia lui)  produce la început un discurs românesc pentru privilegiaţi. Nicolae Densuşianu a fost primul cărturar român care a citit în grila corectă Epigonii. Dar şi pe Novalis (Discipolii la Sais), precum şi pe Dimitrie Bolintineanu (Conrad). Din cauza aceasta, el leagă miturile care descriu Delta Nilului, de miturile care descriu Delta Dunării. Şi compune un mit nou (după David Hume, miturile descriu realitatea), chemat „Dacia preistorică”. În fine, mai sunt autorii Cassiodor şi Iordanes din Romania. Care descriu fenomenul ‘socii’-alizării traco-daco-moesilor şi ilirilor. ‘Socii’-alizare numită prescurtat tracism.

Titus Filipas

Cauzalitatea şi teoria atribuţională*

O scurtă notă pe care am citit-o aici : http://www.encyclopedia.com/doc/1O87-attribution.html, precum şi interesul mai vechi faţă de reprezentările ontologice  pentru cauzalitate m-au îndemnat să scriu acest text. Se ştie că tema reprezentărilor ontologice  pentru cauzalitate a fost propusă de către unul dintre iluminiştii scoţieni ai secolului XVIII, anume David Hume. Acesta considera mitul ca fiind primul exemplu de reprezentare ontologică pentru cauzalitate. Problema ridicată de filosoful scoţian stârneşte un viu interes pentru metafizică teologului din Prusia Orientală chemat Immanuel Kant. De asemenea, chestiunea construirii reprezentărilor ontologice  pentru cauzalitate îl provoacă intelectual pe Leonhard Euler, singurul matematician vreodată sanctificat. Firul roşu (aceasta este o veche metaforă bizantină, este vorba despre un fir roşu din mătase) continuă, se ştie, către determinismul laplacian şi filosofia pozitivistă. Dar abia în anul 1958, Fritz Heider (1896–1988) introduce în mod expres reprezentarea ontologică pentru cauzalitate şi în psihologie, prin crearea teoriei atribuţionale.

*Este continuarea unei teme propusă în anul 1926 de metafizicianul român Nae Ionescu.

Titus Filipas

Bosonul Higgs

Citesc aici, http://3ditorial.wordpress.com/2008/09/06/alt-motiv-sa-murim-cu-totii/ , un editorial apocaliptic despre  starea lucrurilor în sine : “Alt motiv sa murim cu totii?”.

Îndrăznesc să exprim alt punct de vedere. Este vorba numai despre un experiment pentru căutarea bosonului Higgs, supranumit “God’s particle”.

Este o particulă elementară căutată de o jumătate de veac. De fapt nu este decât  în concreteţea sa materială un experiment de fizică. Fără îndoială, maşina de la CERN se bazează pe foarte mulţi bani şi incorporează tehnologia cea mai avansată. De altminteri la CERN a fost inventat Internetul. Ei bine, tehnologia se bazează pe filosofia existenţialistă. La CERN se face acum nu atât un experiment de fizică, deşi arată pregnant aşa, cât un experiment de filosofie existenţialistă. Reamintesc că Peter Higgs este un fizician teoretician scoţian. De altminteri fizica teoretică a fost inventată în secolul XIX în Scoţia de către James Clerk Maxwell. Şi nu întâmplător în Scoţia. În Epoca Luminilor clasică, adică secolele XVII şi XVIII, Iluminismul scoţian şi Iluminismul francez erau legate prin „vase comunicante” spirituale. Revoluţia din 1789 distrugea Iluminismul francez, dar lăsa intact Iluminismul scoţian. Care continuă şi în secolul XIX. La fel ca ideologii Junimismului de la noi, ideologul scoţian Thomas Carlyle (1795 – 1881) insista pe incorporarea dinamismului culturii germane, a ideologiei germane. Filosoful scoţian David Hume (1711 – 1776) influenţase ideologia clasică germană (prin Immanuel Kant), dar şi matematica germană (prin Leonhard Euler). Hume are un celebru discurs despre realitate şi cauzalitate, reluat şi explicat la noi abia în secolul XX de către Nae Ionescu (în prelegerile anului 1926). Dar în secolul XVIII, Immanuel Kant relua discursul lui David Hume şi propunea conceptul de noumen sau „lucrul în sine” pentru explicarea cauzalităţii şi realităţii. Iar Leonhard Euler, –singurul matematician sanctificat!–,  propunea conceptul de funcţie ca un ersatz pentru descrierea matematică a cauzalităţii.

În secolul XIX, fizicianul scoţian James Maxwell pleacă de la cele două surse de idei pentru a uni teoria electricităţii şi teoria magnetismului într-o singură teorie a electromagnetismului. Pentru aceasta el foloseşte un „lucru în sine” pe care îl numeşte „curentul de deplasare”. Curentul electric se defineşte operaţional drept „ceea ce se măsoară cu ampermetrul”, dar nimeni nu a măsurat vreodată „curentul de deplasare” cu un ampermetru! De fapt aceasta este caracteristica „lucrului în sine”*, el nu se poate determina experimental. Tot în contextul  Iluminismului scoţian, continuat, iată!, şi în secolul XX, fizicianul Peter Higgs propunea bosonul supranumit God’s particle pentru a explica apariţia masei la toate celelalte particule la care se poate măsura o masă. Spuneam că experimentul iniţiat în prezent la CERN este un experiment de filosofie existenţialistă. El vrea să verifice dacă bosonul Higgs este, –sau nu–, un „lucru în sine”.

Titus Filipas

*Pentru a sublinia importanţa conceptului Kantian, fizicianul german Heinrich Hertz (1857–1894) comenta: “Ecuaţiile fizicii matematice sunt mai inteligente decât oamenii care  le-au scris”.

Chestiunea economică în epoca brâncovenească

Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil,  în sensul cel bun. 

De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +

În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma  fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea  numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care,  intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul  Giambattista Vico se instruise  în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută  ca  ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico  tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet,  pentru Romania şi pentru România.   Jules Michelet  chiar implementează  doctrina lui Vico  despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet  sprijină din exterior,  prin entuziasm uimitor şi titanic efort,  formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse  de Scienza Nuova. Prin  formula bine-cunoscută: „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx.

Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.

Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu  era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe  sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.

Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică,  despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.

Istoria evenimentelor umane, credea  Robin George Collingwood (1889-1943),  idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente  semănate pe brazda timpului. Pentru a  desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu  de   „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Comnenii  încep  să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine,  această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Anna,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură  magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ,  „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde  funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.

Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic, sunt limpede  specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea,  vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca  stil.

Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul  mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.

Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.

Titus Filipas