Cavalerul Alb

Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă  asupra ‘Cavalerului alb’: „Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă  vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/  Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl  percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan  Huniade  contrastează cu  percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau  « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe  atunci,  –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-,  confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele  franceze îl consemnau pe Ioan  Huniade  drept   «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în  managementul modern – « The White Knight ».

 

Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost  compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul  ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell  a  murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la  Valencia în  1490,  romanul catalan  Tirant lo Blanc  este păstrat  ca  incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să  găsească  o explicaţie, ori să  propună  o justificare pentru  comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–,  ar fi  scris „la novela total”.  Romanul  Tirant lo Blanc   era  foarte apreciat de  acel caracter  pur livresc care a fost Don  Quijote.  Dar volumul  « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima  trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ  aflate pe rafturile  bibliotecii  lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al  primei  părţi,  Miguel de Cervantes  dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă  peste măsură : « Află  deci că  se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară  de desfătări şi o mină  de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán,  şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care  pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună  carte de pe lume.»  Am împrumutat excerptul din  varianta  românească  îngrijită  de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o  retipărită   de Editura Hyperion de la   Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii  unde  este amintit  cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând  că nu-i  lămurire,  mai curând  reacţie  la numele propriu  Quirieleison   din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună  foarte ciudat. »  Don Quirieleison de Montalban,  un caracter din romanul Tirant lo Blanc,  era modelat după un personaj catalan real avându-şi   fieful  în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc  este într-adevăr  „novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum  spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru  o nouă  ediţie franceză a romanului. Îmi place  sunetul  prologului cu  titlul  în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar  nu şi în termeni politiceşti. În fine,  într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu  asupra valorii şi  posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte  anticipa  cumva ideea  lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic,  trecând  nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică,  de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu  îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu  a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm  că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu  în toscană au pregătit traducerea perfectă  din Dante pe care o realizează George Coşbuc. 

Prima variantă publicată a  Scrisorii  de provocare la luptă  era  de fapt  în limba franceză,  fiind prolog apocrif la ultima  editare  franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză  fusese  tradusă şi tipărită  în Epoca Luminilor, mai exact la  anul 1737, fiind îngrijită de   contele de Cailus. S-au păstrat mai multe „scrisori de provocare”  alcătuite  sub pana lui  Joanot Martorell, dar nicio „carte” după sfârşitul luptei  ca  posibil epilog.

În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că  şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/  Oastea mea cu flamurile,/ Codrul  şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să  ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.”  Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne  arată şi un  Mihai Eminescu sculptor de  ‘statuie senzualistă’ à la Condillac.  Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist  precum  statuia senzualistă a lui Condillac, notează  epilogul apocrif  la Scrisoare III  compus de scriitorul monah  Valeriu Anania,  ca  discurs  exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia „De din vale de Rovine”).

Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell,  epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”?  Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul,  nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase  moştenire un magnific tradus Don Quijote, în  parteneriat egal cu Ion Frunzetti.  Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de  Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu,  pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog  apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.

Titus Filipas

Andrei Pleşu contra lui Dante şi Kant

Domnul Andrei Pleşu se defineşte  însuşi ca „un specialist al suspensiei“, întrucât  „conştiinţa morală dinlăuntrul meu mă împiedică să văd cerul înstelat de deasupra“ (vezi http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/817521/DAN-C-MIHAILESCU-Andrei-Plesu-sexagenar/).

Prin formularea de atâtea ori citată :  „Cerul înstelat deasupra noastră, şi legea morală în noi”, Immanuel Kant vroia să stabilească  o analogie între navigaţia corectă după stele, şi acţiunile corecte umane ce sunt ghidate de ‚valorile morale’. Ideea aceasta era prezentă în Divina Commedia a lui Dante  Alighieri. Trebuie să înţelegem că Andrei Pleşu s-a „înălţat” el însuşi pentru că le-a aplicat o „binevenită” corecţie lui Dante şi Kant.

Coroborând cu ce scrie aici, http://www.adevarul.ro/articole/andrei-plesu-sexagenar-in-romania.html , conchidem că personajul Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei “trei amici [care] au simţit […] nevoia să mă firitisească prin gazete, lucru pentru care le mulţumesc, deşi efectul a fost, cum era de aşteptat, altul decît cel scontat: s-a relansat tema găştii, a elitiştilor, băsesciştilor, monopoliştilor, fripturiştilor, impostorilor, „intelectualilor”, plagiatorilor etc.” Nu am afirmat că i-aţi plagiat pe Dante şi Kant, domnule Andrei Pleşu! Doar că îi contraziceţi.

În primul articol din care am citat, sicofantul Dan C. Mihăilescu mai clama despre Andrei Pleşu: “cel mai pătimaş alchimist de contrarii, omul cu fobia dihotomiilor”.

De acord. Andrei Pleşu poate fi „înălţat” cu inepţii.

Titus Filipas

Ezra şi Cassiodor

Interferenţa de arhetipuri culturale din  romanul Scrinul negru  de G. Călinescu, –text care este quintesenţial tutorial de rezistenţă rumânească–, reprezintă ceva caracteristic pentru literatura română,  ceva perfect normal pentru un spirit din Romania Orientală, însă probabil  că pare fenomen  cultural paroxistic unui om postmodern, educat în spirit turboconsumerist. Propunem aici spre lectură doar un foarte scurt excerpt din romanul  Scrinul negru :

« Se opriră puţin în faţa unui cuptor  de recoacere  […].– Seamănă, observă arhitectul, cu mormântul lui Teodoric. »

Să ne reamintim că mausoleul lui Teodoric se află la Ravenna. Iar la curtea lui Teodoric,  funcţia de magister officiorum  fusese îndeplinită de omul de litere Cassiodorus, un autor latin influenţat de opera călugărilor  sciţi Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus). Cassiodorus a fost apoi copiat de gotul ‚socii’-alizat Jordanes în scrierile sale despre geţi.

În manuscrisul chemat Codex Amiatinus  este desenat un portret al lui Cassiodor,  o imagine congruentă  cu portretul apocrif, fictiv, al scribului Ezra, redactorul  textelor Vechiului Testament. Ezra  restaurează Legile, şi acelaşi  program era expus de  Cassiodor  în textul său care prevestea umanismul:  Institutiones divinarum et humanarum littera. În această carte, scriitorul protoromân  Ioan Cassian  era citat frecvent, iar marele cărturar protoromân Dionisie cel Mic are singura biografie scrisă chiar de către  o persoană care l- a cunoscut direct.

Stilul lui Cassiodorus  pare   extrem de retoric şi de manierat unui cititor postmodern, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că acest stil nu place acum orişicui. Dar la curtea regelui got din Ravenna, pe vremea lui Teodoric apoi pe vremea regenţei pentru Atalaric,  talentele de scrib şi de secretar demonstrate de Cassiodor  erau  deosebit de apreciate. Semnificative documente  publice au fost redactate de Cassiodorus. Acest magister officiorum  păstra scrinuri cu scrisori despre afaceri publice şi despre  cele private. Tot la Ravenna se găseşte şi mormântul  poetului Dante. Dar nu cred că aluzia culturală a lui G. Călinescu  se referă la Dante, ci la Cassiodor.Titus Filipas

 

Cultul inacurateţei

În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scria cu lejeritate : ‘Bul da cuart ce nici o lume nu sa lauda ca tine,/Dar in fiecare lume isi trimite el lumine,/Caci sunt lumile cu astre, cu planeti, cu aurora/Oglindirea pa perete-a globului neperitori./Lumi in lumi, telescopate dân marunturi in inalturi,/Microcosm si macrocosmos intre valvele da smalturi/Ale scoicii gea a mintii au in mijloc margarint/Globul da cristal dân palma principesei Hyacint./Poate ca scrisei Levantul doar sa aflu globul ista/ Ce-l catase Lionardo si-l catase Gianbattista’. Or, aici in mod evident este vorba despre exaltarea cultului  inacurateţei* si inducerea ideii de anacronism.  ‘Bul dă cuarţ’ este o varză. Tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuart sunt inventate abia in cea de a doua jumatate a secolului XIX. Mineralul dur quintesential din antichitatea si Evul Mediu levantin era porfirul. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul porfir în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa asupra porfirului era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Româna cultă. Nicolae Densusianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decât află despre know how tehnologic un profesor de la Universitatea din Bucureşti citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scria despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în marmură şi porfir, dar fără să poarte brăţări de aur. Prilej să întrebăm cu maximă voce sceptică: Au existat realmente ]n istoria dacilor brăţările masive de aur dacic garantate acum de  profesorul universitar  doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan ? Cu ce scop a fost născocit canularul brăţărilor dacice din aur? În eseul ‘Renaşterea Daciei?’, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş, afiliat cu Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan, ataca furibund tezele unor amatori care ating, diletant şi gratuit, subiecte istorice vechi aflate sub semnul maximei incertitudini. Dar profesorul universitar dr. Mircea Babes îşi permite, –nu ştiu dacă suveran sau numai politiceşte slugarnic–, să ignore nişte subiecte istorice noi, aflate sub semnul unei false  certitudini. Este vorba despre fictivele brăţări dacice din aur, recomandate întru credibilitate şi de către domnul profesor universitar Călin Popescu Tăriceanu, primul ministru al Guvernului României. Întrucât achiziţionarea acestor misterioase „bratari dacice”, produse practic pe banda rulanta, deci in stil industrial, se face pe bani grei din bugetul României, cred eu ca oamenii de la Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan aveau obligatia sa exprime un punct de vedere integral validat privind autenticitatea, sau lipsa de autenticitate, a bratarilor dacice din aur. Ori in Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan  se considera ca tema este deja rezolvata, ca bratarile sunt autentice dincolo de oricare dubiu, iar din acest motiv domnul Mircea Babes nu isi mai permite frivolitatea unor  puncte de vedere elaborate ? Totusi, totusi, –intrebam  nu chiar din pura curiozitate de amatori–, in ce tomuri stiintifice produse de Seminarul Vasile Pârvan se afla descrise tehnologiile, tehnicile, mestesugurile, dupa care au fost manufacturate bratarile dacice din aur gasite acum? Or, domnul profesor universitar dr. Mircea Babes ne propune doar fraza I don’t know and I don’t care!, raspunsul tipic al cadrelor de la universitatile de stat ce sunt stipendiate cu salarii colosale de la bugetul României. Totodata, in contextul luptei politice de azi a ‘Cominternismului reloaded‘ contra protocronismului românesc, domnul profesor Mircea Babes  tinea sa il atace pe Nicolae Densusianu in eseul amintit : ‘Cu nouazeci de ani in urma, in 1913, iesea de sub tipar la Bucuresti un op impresionant prin volumul sau neobisnuit (1152 p.!), care marturisea despre marimea efortului, dar si despre ambitia nemasurata a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace si in alt sens decât o faceau savantii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorica, iar autorul, Nicolae Densusianu, avea sa devina – tocmai prin aceasta opera – una dintre personalitatile cele mai controversate din istoriografia româneasca moderna. Meritele sale stiintifice ii fusesera recunoscute inca din timpul vietii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau in esenta studiul istoriei medii si moderne a românilor, careia i-a dedicat publicatii solide, valoroase.’ Din ultima fraza se constata ca insusi Mircea Babes recunoaste soliditatea discursului stiintific construit de Nicolae Densusianu pâna la inceptul tomului ‘Dacia preistorica’. Dar, mai departe, se dovedeste ca profesorul universitar Mircea Babes nu mai poate urmari discursul propus românilor de un Densusianu ce gasea grila de citire a sintagmei ‘delta biblicelor sinte’, prezenta intr-un vers al lui Mihai Eminescu. Cautând urmele trecutului magic al inceputului civilizatiei, Nicolae Densusianu scrie în ‘Dacia preistorica’ despre Sais, orasul sfânt din delta Nilulului, amintit si în Biblie. Mai departe, daca stim ca  a existat realmente o civilizatie antica puternica  in delta Nilului, de ce nu am presupune ca ar fi existat o civilizatie antica si in delta Istrului? Intrucât civilizatia egipteana a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legata de civilizatia greceasca si de cultul zeitei Atena, Nicolae Densusianu considera natural sa gaseasca o legatura intre cultul zeului Apollo si civilizatia hiperboreilor, subiect al miturilor grecesti: ‘Pasim acum pe un nou câmp de cercetari ce se deschide inaintea noastra, la traditiunile si legendele pastrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lânga gurile Dunarei.’ Inainte de civilizatia de la gurile Dunarii, banuita numai de Nicolae Densusianu, avem certitudinea existentei unei civilizatii de calitate, Cucuteni, mai spre nord. Vasile Lovinescu merge si mai departe, in ‚Dacia hiperboreana’.  In vreme ce Nicolae Densusianu a fost certamente influentat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul Mircea Babes   pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cartarescu. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicând eventual amatorismul si diletantismul, ci despre o frauda serioasa, pentru ca bratarile dacice din aur sunt achizitionate cu sume colosale de la bugetul României, iar domnul Mircea Babes primeste si domnia sa vreo 1000 de euro pe luna – presupun, pentru ca exista Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucuresti–, de la acelasi buget strâns din banii oamenilor care lucreaza din greu pentru subzistenta lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babes avea obligatia, prin FISA POSTULUI PENTRU CARE PRIMESTE SALARIUL, sa lamureasca seria de anacronisme implicate in industriile lui Burebista pentru fabricarea bratarilor din aur gasite acum. Ori cultul inacuratetei a poluat ireversibil cultura română?  

*Până în secolul XVII, La Divina Commedia era considerată mai întâi prin valoarea ei ca operă ştiinţifică, abia apoi prin valoarea operei literare. În secolul XIX, insistenţa criticului literar român Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante ca model fiducial pentru limba română se referea de facto la aspectul amintit. În secolul XXI, criticul literar Nicolae Manolescu îşi permite să ignore acest acquis european! Nu doar atât, dar îşi mai permite să transmită generaţiilor de studenţi la filologie acest cult al ignoranţei. Nicolae Manolescu distruge astfel rădăcinile europene ale culturii române.

Titus Filipas