Rachel şi Bălcescu

La 1848 Anglia instiga revoluţiile din Europa, „flacăra”   izbucnind din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi  constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei în Sicilia, marele politolog  Alexis de Tocqueville anunţa colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848 : „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sînt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!”

Agenţii englezi  din Trinacria stăpâneau, direct ori prin interpuşi,  clădiri comerciale de interes public, aflând de exemplu în hoteluri, chiar şi prin pereţi, ultimele zvonuri din şoaptele oamenilor. Toate metodele de spionaj politic ale vienezului Metternich (1773-1859) erau practicate şi de  englezul Palmerston (1784-1865):   „Hat der Teufel einen Sohn / Das ist sicher Palmerston!” („De-ar avea Dracul un fiu/Este sigur Palmerston!”), ţinea să ne reamintească Dan Amedeo Lăzărescu (singurul dintre liberalii români de după 1989 capabil să conferenţieze despre Destutt de Tracy; mai există vreunul în viaţă?) politica englezească într-un studiu despre „revoluţia intelectualilor” de la 1848.  La  „sfatul” imperativ al  lordului Palmerston, s-a organizat   chiar şi celebra întâlnire dintre revoluţionarii paşoptişti  Kossuth şi Bălcescu, amândoi fiind masoni şi agenţi englezi. Nicolae Bălcescu purta numele conspirativ „Conrad”.  Dimitrie Bolintineanu  îl  dezvăluie  într-un  titlu de  operă  literară  al cărei conţinut a fost parodiat de G. Călinescu în anii   şaizeci. Dar  în vremuri recente,   Ioana M. Petrescu (de  ce este atât de puţin publicată ?) evaluează  poemul „Conrad” într-o   frază  frumoasă : « O muzică a lumii se face simţită în acest poem al eternei rătăciri. »

Iată cum îl  zugrăveşte Bolintineanu pe Bălcescu: „Cotind pe Cornul d-Aur, ieşia în Propontide / Un vas spărgând cu peptul tărâmele lichide. / Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat ? E trist sau este mândru ? mai mulţi au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială : / Că Ţara Românească   e ţara sa natală. /Conrad e al  său nume ; că este exilat, / El pentru libertate, poporu-a rădicat. / Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce / Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce ”.  În „Memento Mori”, Eminescu va cânta integrala ciclurilor de civilizaţie care au trecut peste lumea noastră, reluând temele antice  din poemul „Conrad” al Bolintineanului. 

Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatelor francezului Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus!”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. 

Cum ajunsese Bălcescu agent  englez ? Recrutarea lui Nicolae Bălcescu pentru a lucra în serviciul Imperiului Britanic a fost  mijlocită probabil de  actriţa  franceză  Rachel (1821-1858). Egeria  pozase  ca  model  al  celebrului bust  cu bonetă frigiană:  „Marianne”,  simbolul Republicii franceze. În nuvela  ‘Iubita lui Bălcescu’, aflăm numai despre abstracţiunea chemată România,  ca şi cum G. Călinescu s –ar fi  temut  să elaboreze tema frumoasei Rachel.  Dar nici în piesa de teatru  „Bălcescu”, dramaturgul Camil Petrescu nu o foloseşte pe Rachel, această Marianne I a Franţei republicane,  ca personaj principal ori măcar expediată pe un rol secundar.  

Agentă engleză,  inteligenta  actriţă Rachel fusese şi amanta  acelui Theophile Gautier care  influenţase  Junimea şi cultura română atât prin ideologia ‚artei pentru artă’,  cât şi prin „ideologia cărţilor cochon”.

Nicolae Bălcescu o cunoscuse  pe  frumoasa Rachel în revoluţia de la  1848 din capitala Franţei. Să mai notăm ca în anul 1842 se confirmase declanşarea ftiziei  lui Bălcescu, de care el va muri exact peste zece ani, la Palermo, şi să facem un calcul.  Dacă Rachel a  murit din  cauza aceluiaşi bacil la  1858, devine plauzibil că l-a căpătat în 1948.  Dar în acel an, mesajul imperios al lordului Palmerston de conciliere româno-maghiară  fusese  transmis de alt  mason paşoptist, Christian Tell, care ţinea foarte mult să asiste personal la discuţiunea,  în toate privinţele istorică,  dintre  Bălcescu şi Kossuth. Masonul Ludovic Kossuth   favoriza politica „Divide et Impera”,  şi astfel creează o diversiune,  prezentându-le  junilor munteni  pe frumoasa lui nepoată. Al  cărei joc de „nehotărâre” în alegere va determina declanşarea unui duel între Christian Tell şi Nicolae Bălcescu, cei doi tineri uitând  jurământul solemn de fraternitate pronunţat la societatea „Frăţia”.

Titus Filipas

Vulturul Brâncovenesc *

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre “moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un “individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, “generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, “Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă “bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită “Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a “ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet “stilul” securităţii anului 1989 de “stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul “Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de “Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii “evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi “Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit “Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti “periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : “…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices “, (vezi http://www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ’studiu’ cu titlul “Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, “Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ’securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!

Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : “Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ’simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa “neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pământ.

Titus Filipas

*am fost nevoit să reactualizez acest articol  pentru că tag-ul Radu Chesaru nu  îl mai prinde

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Gramatica generativă a civilizaţiilor

Urmând un puternic filon de tradiţie lăsat moştenire de boierii  Craioveşti,  în Oltenia  propăşirea culturală Neoacquistica a început mai devreme decât secolul XIX. Într-una din cronicile sale publicate de  prestigioasa revistă  ‘România literară’, Şerban Cioculescu (1902 – 1988) remarca fervoarea învăţării limbii latine   în Oltenia după anul 1718. Şi acele studii latineşti din Oltenia începutului de veac XVIII vor determina în secolul următor renunţarea la alfabetul chirilic, o renunţare acceptată cu  plăcere aproape unanimă,  în favoarea alfabetului  latin, considera pe bună dreptate academicianul Şerban Cioculescu. În secolul XIX, copiii protipendadei craiovene care îşi continuau studiile liceale la Paris se impuneau  în  mediul şcolar străin, în primul rând prin fluenţa lor în latina  clasică şi scolastică (este cazul primarului Craiovei, Nae Romanescu).În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată,  supranumită   „Gramatica de la Sibiu”, pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang*. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică  şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, este  « Şcoala de la Sfântul Sava ». Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor destinat iniţial doar „liceelor din Franţa”, instituţie intelectualiceşte încă vie,  născută din ‚Ideologia Şcolilor Centrale’. Cuvântul „interesant” este  semnal pentru  apariţia unei  imagini  dintr-un conglomerat de propoziţii. Este interesant că şi  renaşterea ideologică a Partidului Naţional Liberal  românesc după decembrie 1989 a fost iniţiată de către Dan Amedeo Lăzărescu plecând de la vechile surse inspiratoare pentru liberalismul românesc din secolul XIX, anume ideologia lui Destutt de Tracy. Singura ţară din Africa neagră francofonă  în care a fost menţinută şi după decolonizare metodica învăţării  gramaticii limbii franceze exact în tradiţia instituită de Condillac şi Destutt de Tracy,  proba de gramatică fiind  prezentă la examenul de bacalaureat, nu a cunoscut lovituri  de stat militare, devenind  Tehnopolis african singular  pentru delocalizări de servicii implicând comunicarea şi telematica. Aceasta demonstrează ostensiv înflorirea civilizaţiei când este cunoscută şi aplicată gramatica: ‚Oştenii propăşirii’ acelui  stat african  au ştiut mereu cum să redacteze ordinul de luptă corect. Gramatica este importantă şi în lumea informaticii. Succesul fenomenal al companiei Google.com se explică prin faptul că a incorporat într-un program de computer mai multă gramatică decât motoarele de căutare precedente. Prelungirea studiului gramaticii Limbii Române  în anii de liceu ar fi cea mai bună introducere la studiul gramaticii generative, a lexiconului generativ, şi a reprezentarilor ontologice, atât de necesare astăzi în contextul dezvoltării durabile.  Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Aceasta transformare implică lucrul gramaticii generative. Invers, plecând de la o gramatică generativă,  Adrian Rogoz speculează literar în povestirea sci-fi  „Altarul zeilor stohastici”, situaţia când o reprezentare ontologică controlează contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă.Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. Discutând  ‚gramatica generativă românească’,   surprindem de fapt  ‘calitatea organică’ a reprezentărilor ontologice în limba română, când lectura textelor este o experienţă ontică valorizantă. În cea de a doua jumătate a veacului XIX, învăţătorul Ion Creangă  numea: „cumplit meşteşug de tâmpenie”,  textul  în care nu este prezentă  calitatea  organică.  Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului. „Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”, se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Menţinem privirea  insistentă  către  educaţia românească. Studiul gramaticii Limbii Române  şi al  reprezentărilor ontologice în anii de liceu este cea mai puţin costisitoare cale de a pregăti nu doar specialişti în comunicare şi informatică, dar şi viitori ofiţeri, capabili sa gândească şi să enunţe ordinul  de luptă  ca o reprezentare cu alegeri corecte. Şi după integrarea României în NATO, ofiţerul român trebuie să aleagă numai în funcţie de interesele României.  Aşa s-a întâmplat mereu. Ofiţerul român Ion Antonescu a ordonat la 1907 să se tragă în ‚jacquerii’ –  acesta e termenul cel mai exact, pentru că n-au existat vreodată  „ţărani români  răsculaţi”,  ori „răscoale ţărăneşti în România” –  sintagmele aparţin unor ideologii secundare şi terţiare. Viitorul Conducător militar al statului român în condiţiile când politicienii tradiţionali  se temeau să conducă, nu „ştia”, ori mai curând nu vroia să acţioneze „politiceşte corect”  când  era în joc existenţa României.  Cum va spune mai târziu istoricul Neagu  Djuvara încercând sa-l scuze : „Politiceşte, Ion Antonescu habar n-avea ce face.” Intervenţia armatei române în interiorul României la 1907 a creat modelul  fiducial urmat în lunga ‘Stare de asediu’ dintre cele două războaie mondiale, criticată virulent de internaţionalistul I. Ludo într-un  roman. Chiar  şi Albert Einstein semnase manifestul internaţionalistului Henri Barbusse pentru o victorie a ‘răscoalei din Tatar Bunar’. După cel de al doilea război mondial, lucrurile  se schimbă  în România exact în sensul  dorit de  Albert Einstein.  Soldaţii Armatei Republicii Populare Române au primit ordin să reprime cu violenţă mişcarea românească armată anti-comunistă.  Au fost acele ordine legitime ? Să nu uitam că Armata  R.P.R. s-a născut în jurul diviziei « Tudor Vladimirescu », recrutată dintre prizonierii de război români ţinuţi în lagărele din Uniunea Sovietică. Ceea ce se uită mereu a fi spus, este faptul că pe teritoriul Uniunii Sovietice, soldaţii diviziei « Tudor Vladimirescu » au fost  hrăniţi cu alimente trimise de S.U.A.  Divizia « Tudor Vladimirescu » care a  jucat un rol decisiv la instaurarea comunismului în România a fost pregătită şi întreţinută în URSS din fonduri  votate de Congresul USA. Conivenţa Americii la  instaurarea regimului comunist din România a fost totală,  America s-a comportat ca  un stat având sigla  D.R.A., adică « Democratic Republic of America ». Charles de Gaulle  era atât de republican, încât va refuza să pună crucea  de Lorena,  simbolul organizaţiei sale în lupta de rezistenţă la ocuparea Franţei, pe tricolorul francez. Republica România căpăta legitimitate totală  în primăvara anului 1968, când  dictatorul Nicolae Ceauşescu primea în numele României vizita generalului Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Eram pe atunci într-un antrenament militar prn zona ripariană a rîului Bistriţa,   şi ne-am oprit cu plutonul să îl ascultăm la un radio portabil pe generalul Charles de Gaulle pronunţând celebrul său discurs în faţa membrilor Marii Adunări Naţionale prezenţi în  sala de şedinţe din clădirea Parlamentului de pe Dealul Mitropoliei. Erau parlamentarii României de atunci, iar dictatorul îi împiedica să voteze legi egoiste.  Acel discurs,  atent ascultat de intelectualii francofoni ai ţării, a legitimat atunci şi instituţia Marii Adunări Naţionale, nu doar republica România. Foarte multă lume din România l-a perceput atunci pe Charles de Gaulle ca pe un al doilea Charlemagne, acela din arhetipul românesc Lerui. Sentimentul meu ascultându-l  pe de Gaulle a fost că ascultam colindul Florile dalbe, poate cel mai mare moment de optimism de pe parcursul vieţii mele de intelectual român. La simulacrul de proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, prin insistenţa lui  : « Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale », vroia să invoce legitimitatea câştigată în 1968. O democraţie modernă este un lucru extrem de fragil, pe care România interbelică nu a reuşit să îl realizeze, pentru că a trebuit mereu să se apere de pericolul internaţionalist. Dar este o naivitate fără seamăn să crezi că o lovitură de stat instituţionalizată printr-un pulover purtat de ideologul terţiar Petre Roman, fiul activistului Valter Roman adus pe tancuri sovietice,  va reuşi să construiască o democraţie modernă în România.Uniformizarea impusă de Nicolae Ceauşescu pe teritoriul României urmase de fapt  modelul republican  francez, care nu admite enclave pe teritoriul Republicii. Probabil că ar trebui scrisă o întreagă carte pe tema aceasta. Participarea Armatei Române la reprimarea instigărilor de tip Tatar Bunar  care duceau cel puţin la enclave, dacă nu chiar la desfiinţarea completă a visului Romania Neoacquistica,   a fost perfect legală până în ziua de 22 decembrie 1989. Pentru armată legalitatea ordinului încetează abia când ofiţerii care comandau trupa află despre fuga dictatorului. A vorbi despre « crimele armatei române » până  la acel moment din 22 decembrie 1989 este non-sens, cel puţin din motivul că a fost urmat riguros un model fiducial instituit la 1907. Respectul popular faţă de Armata Română,  constatat în toate sondajele de opinie,  este şi  respectul faţă de ştiinţa redactării ordinului de luptă corect şi perfect. De altminteri,  câteva fragmente  literare din ordine de luptă româneşti,  efective în războaiele mondiale,  au intrat în cultura  populară. Iar ordinul: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”, care a intrat în cultura populară de după 23 august 1944 sub forma „ Români, vă ordon treceţi Prutul!”, este legat de chestiunea drepturilor strămoşesti asupra  pământului (expresia ‚pământul nostru’ mi se pare pleonastică). Şi îmi mai place să cred că doar  plecând de la redactarea  ordinelor  de luptă pe româneşte, în nenumărate variante şi pentru situaţii strict teoretice, ofiţerul român Nicolae Bogza va fi  determinat să se transforme în scriitorul Radu Tudoran.Titus Filipas

*Big Bang Pentru cei care intră la acest articol pentru fenomenul Big Bang din astrofizică, îi reorientez la cartea De la mitul astral la astrofizică, de Titus Filipas, care poate fi descărcată liber de la http://www.astroclubul.org/sarm/carti/

Vulturul Brâncovenesc

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre „moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un „individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, „generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, „Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă „bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită „Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a „ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet „stilul” securităţii anului 1989 de „stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul „Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de „Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii „evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi „Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit „Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti „periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : „…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices „, (vezi www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ‘studiu’ cu titlul „Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, „Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ‘securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!
Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : „Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ‘simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa „neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pamânt. Titus Filipas

Economia de piaţă liberă

La congresul PNL din ianuarie 2007, vorbesc despre acel PNL avându – l ca reprezentant de vârf în Parlamentul României pe liderul Camerei, domnul Bogdan Olteanu, a fost repetat  frecvent sloganul : “Statul să intervină cât mai puţin în economie!” Să îi  analizăm semnificaţiile. Economia de piaţă liberă este de obicei un alt nume, de unii considerat a fi mai edulcorat, pentru capitalism. Economia de piaţă liberă este numai o abstracţiune idealizată. În realitate nu există vreo economie naţională capitalistă care să arate integral idealul pieţei libere, aşa cum a fost el teoretizat de către economiştii principiului ‘laissez faire’. Critici avizaţi ai conceptului ‘laissez faire’ văd conceptul de ‘piaţă liberă’ fie ca pe un ideal fără practicalitate, fie ca pe un instrument retoric subtil. Care pune sloganele de libertate şi de antiprotecţionism în serviciul intereselor absolute, fixe, lipsite de contingenţă şi condiţionalitate (adică fără “doar şi poate”) ale celor bogaţi. Permiţându – le astfel să desfiinţeze legile care apără dreptul la o viaţă decentă celor săraci şi defavorizaţi, mulţi dintre ei nişte truditori cu braţele şi mintea. Logicianul american Noam Chomsky declara într- un mod explicit : “Cei bogaţi folosesc retorica economiei de piaţă liberă pentru a justifica impunerea unor riscuri economice tot mai mari oamenilor cu venituri reduse, pe care îi trimit să îşi achiziţioneze de pe piaţă bunuri de consum în limitele stricte ale veniturilor lor, în vreme ce păturile bogate sunt de facto protejate împotriva rigorilor economiei de piaţă liberă prin toate avantajele politice şi economice pe care le îngăduie poziţia lor.” Încă mai condensat, Noam Chomsky ne mai spunea : “Piaţa liberă înseamnă un socialism perfect reuşit numai pentru cei bogaţi – săracii să meargă la piaţă şi să îşi cumpere doar atât cât îşi pot permite, iar statul să îi protejeze plenar doar pe cei puţini şi bogaţi.” („The free market is socialism for the rich—[free] markets for the poor and state protection for the rich.”). Acesta este de fapt sensul lozincii plenar acceptate de congresmenii partidului PNL : “Statul să intervină cât mai puţin!”. Lozinca se traduce prin : “Statul să intervină pentru cât mai puţini!”.Apoi, cum bine observase un journalist de la Cotidianul, ultimul congres PNL s- a remarcat poate în primul rând prin absenţa totală a dezbaterilor ideologice. Dacă nu citeai sigla PNL dezvoltată explicit în formula „Partidul Naţional Liberal”, pur şi simplu nu realizai despre ce fel de partid este vorba, analizând conţinutul fad (în sens ideologic) al luărilor de cuvânt la tribună. Iar atunci când liderul partidului european liberal, invitat la congres, a spus că PNL a început ca partid fiind inspirat de textele lui John Locke şi Adam Smith, nimeni din sală, ori din prezidiu, nu aducea corecţii!  În realitate, aşa cum bine arătase Dan Amedeo Lăzărescu, „Partida naţională”, vechiul nume al PNL, începea ideologic inspirându – se nu din textele englezeşti, ci din textele franţuzeşti ale lui Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy. Titus Filipas