După moartea împăratului Henric al VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie 1198, ghibellinii l -au ales pe Filip de Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de Swabia trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în chestiunea succesiunii imperiale. Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de Palestrina, legatul papal, anunţă în catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe 21 iunie 1208 modifică datele. Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen, Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt, pe 2 decembrie 1212, în prezenţa legatului papal şi a capetianului Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea de Hohenstaufen are loc în Aachen, pe 12 iulie 1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea, până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa Honorius al III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211, preluă tot cu acel prilej al încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum. Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să ducă până la perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă legislativă având ca model fiducial verdictele scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală) din Ariano, organizate de bunicul său, Roger II de Hauteville în anul 1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial, –benchmark, cum se spune acum –, instituit de normandul Roger II, Assizele din Capua. Textele legilor scrise vor fi promulgate în Constituţiile de la Melfi din 1231, legislaţie cunoscută de asemenea cu numele Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile de la Melfi au servit drept primordială sursă de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în anul 1227 Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru a recâştiga binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit, pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă). Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică. Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea cu Yolande – Isabelle, fiica lui Jean de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim. Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului, pe data de 18 martie 1229, s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică al creştinilor, arabilor, şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile justificau deplin numele Stupor mundi. Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil. Frederick al II-lea Hohenstaufen negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului, Nazaretului şi Betleemului, fără lupte. Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că arabii din Ierusalim priviră cu multă atenţie şi mare curiozitate fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia. Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut atunci pe împăratul în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.” Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi, ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă purtând încă stigmatul excomunicării, stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din căsătoria lui Federigo cu Yolande – Isabelle de Brienne se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen din căsătoria cu frumoasa regină Constanţa de Aragon, se alie cu Liga Lombardă şi clamă pentru sine coroana imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania. În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas
Posts Tagged ‘Damasc’
Puşca din oţel de Damasc
decembrie 29, 2007În compartimentul de tren am ascultat povestea dintr-o călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi milioane de euroi. În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere, în cadouri făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’ care veneau la el în vizită aducându-i în dar o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.” Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat şi s-a difuzat pentru prima oară pe canale şi cablu celebrul reportaj al televiziunilor mari din România, filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult cu două versuri dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister” desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori efectul loviturii Didi, fie un vîrtej de praf cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul twister, ţinând mult să arate de aproape camerelor de televiziune – o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă „oţelul de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria un turnir al Onoarei şi Armelor Albe în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc. Se crede, după silitoarea parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa între armele din vestul Europei şi armele Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb, ‘Stiletul’, un înscris cizelat de Marcel Gafton (1925-1987), literatul ce a tradus din ruseşte romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie, cuţitul vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească a cuvântului ” oţel ” – ” Stali „. Alegerea dovedea şi înclinaţia ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul premierului Adrian Năstase, „puşca din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând înclinaţie spre înşelătoarea lovitură „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’ numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă din oţel de Damasc”, domnul Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau multe într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat, fiind invitat la cină, un asemenea „cuib de nobili” din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele de conac ale unor aristocraţi ruşi din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii albi din Basarabia–, este plauzibil. Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat, atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar scenariul acesta despre „mătuşa Tamara”, vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant? Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului Adrian Năstase se născuse într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas
*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg