Posts Tagged ‘Damasc’

Stupor Mundi

Decembrie 30, 2007

După moartea împăratului Henric al  VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie  1198,  ghibellinii l -au ales pe Filip de  Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat  Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de  Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu  papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de  Swabia  trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în  chestiunea succesiunii imperiale.  Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la  conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de  Palestrina, legatul papal, anunţă în  catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui  Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei  este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în  Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi  prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul  lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe  21 iunie 1208  modifică datele.  Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte  o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen,  Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată  cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt,  pe 2 decembrie 1212,  în prezenţa legatului papal şi a capetianului  Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen  are loc în Aachen, pe 12 iulie  1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a  născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai  încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază   dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea,  până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa  Honorius al  III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211,  preluă  tot cu acel prilej  al  încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum.  Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să  ducă până  la  perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două  Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă  legislativă  având ca model fiducial verdictele  scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală)  din  Ariano,  organizate de bunicul său,  Roger II de Hauteville în anul  1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial,  –benchmark, cum se spune acum –,  instituit de normandul Roger II, Assizele din  Capua. Textele legilor  scrise vor fi  promulgate în Constituţiile de la   Melfi din  1231,  legislaţie cunoscută  de asemenea cu numele  Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile  de la   Melfi au servit drept primordială sursă  de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în  anul 1227  Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru  a recâştiga  binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea  cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit,  pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă).   Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică.  Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea  cu Yolande – Isabelle,  fiica  lui Jean  de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea  pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim.  Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului,  pe data de  18 martie  1229,   s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică  al creştinilor, arabilor,  şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile  justificau  deplin  numele  Stupor mundi.  Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen  se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil.  Frederick al II-lea Hohenstaufen   negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului,  Nazaretului şi Betleemului, fără lupte.  Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că  arabii  din Ierusalim priviră  cu multă atenţie şi mare curiozitate  fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia.  Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui  Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut  atunci pe împăratul  în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.”  Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi,  ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi  Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă  purtând încă stigmatul excomunicării,  stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că  recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din  căsătoria lui Federigo  cu Yolande – Isabelle de Brienne   se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen  din căsătoria cu  frumoasa regină Constanţa de Aragon,  se alie cu Liga Lombardă  şi clamă pentru sine coroana  imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania.  În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas

Reclame

Puşca din oţel de Damasc

Decembrie 29, 2007

În compartimentul  de tren am ascultat  povestea  dintr-o  călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu  este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte  prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi  milioane de euroi.  În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere,  în cadouri  făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’  care veneau la el în vizită aducându-i în dar  o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.”  Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat  şi  s-a  difuzat  pentru prima oară pe canale şi cablu  celebrul reportaj al televiziunilor mari din  România,  filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult  cu două versuri  dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir  Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister”  desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori  efectul loviturii Didi, fie  un vîrtej de praf  cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul  twister,  ţinând  mult să arate de aproape  camerelor  de televiziune –  o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă  „oţelul  de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria  un turnir al Onoarei şi Armelor Albe  în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc.  Se crede,  după silitoarea  parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară  secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor  erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă  niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară  acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa  între armele din vestul Europei şi armele  Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să  taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă  de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb,  ‘Stiletul’, un înscris cizelat  de Marcel Gafton (1925-1987),  literatul ce a tradus din ruseşte  romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie,  cuţitul  vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească  a cuvântului ” oţel ”  – ” Stali „. Alegerea dovedea şi  înclinaţia  ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul  premierului Adrian Năstase, „puşca  din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând  înclinaţie spre înşelătoarea  lovitură  „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat  şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’  numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă  din oţel de Damasc”, domnul  Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul  Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă  din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca  din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau  multe  într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat,  fiind invitat  la cină,  un asemenea „cuib de nobili”  din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul  de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele   de conac ale unor aristocraţi ruşi  din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane  de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii  albi din Basarabia–,  este plauzibil.  Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat,   atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar  scenariul acesta  despre „mătuşa Tamara”,  vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant?  Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului  Adrian Năstase se născuse  într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas

*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg