Dincolo de situarea geospaţială, parcurile eco – industriale trebuie să fie perfect aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde nemijlocit de judecăţi de valoare implicând preferinţe şi compromisuri.
Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii Pareto, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.
Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’, atunci şi expresia „dezvoltarea durabilă” este ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie caracterizând începutul mileniului ?
Regulile de contrapartidă situează compromisurile pe o frontieră de optimalitate Pareto. Aceasta poate fi o curbă de compromis – unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu două obiective conflictuale, o suprafaţă de compromis – unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto, adevărat „sanctuar” al intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii la jocul economic nu constituie un detriment pentru alţii.
Terminologia şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II, ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.
Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–, cum poţi exploata oferta în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă ?
Prin paradigmă, reamintim, se înţelege percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-, era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească” aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să fie luat de principiul mai general numit „adăugarea de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.
În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură truda ţăranului român din Principatele dunărene pe vremea Regulamentului Organic. Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”, se baza pe definiţia marxistă a „valorii prin muncă”. Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’ în condiţiile optimalităţii Pareto.
Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”. Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”, devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Româna sunt şi faţete diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea EMAS II între statele membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.
Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerială reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram).
Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite, –formate în Rusia comunistă dar şi în Occident-, a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia de vârf’ exprimate într-o limbă europeană, urmată de o transmutare şi o distribuire de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !
La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România, trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii româneşti” era interzisă de domniile fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema Epoca Luminilor ! Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–, prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor ideologi primari precum Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română, şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).
În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu–, furnizau în fapt modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, noi am dat neologismului „a implementa”, introdus în limba română după decembrie 1989, semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă „to carry out”, sau, în limba franceză, expresia compusă „mettre en oeuvre”.
Între cele două radicalisme în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei se află ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului în sine”!), şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.
Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este construită prin două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul conceptual descendent, şi ‘bottom up’, adică demersul conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.
Întrebuinţarea elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’
Utilizarea unor indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul descendent în atacarea problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi, –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din categoria abordării conceptuale descendente.
În abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală, o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.
Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine de abordarea ‘bottom up’. Abordarea conceptuală ascendentă începe de la fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’, nu de la principii abstracte.
Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.
Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă de intrarea României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor de viaţă’ din România, în domeniul intelectual, ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).
Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile. Cartarea cauzală este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.
Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi, în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”, a fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca alternativă la englezescul know how.
În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare, cel mai adesea în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România.
Exemplu revelator pentru Noua Economie este „Dinamica fluxurilor de ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări într-un motor boolean de căutare pe Internet. Proiectând acest fragment al discursului pe axa echităţii intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare” erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial!
Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs post-modern.
Textele pe care le propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră asupra conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.
Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România. Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune poate deveni o ideologie.
Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.
Titus Filipas