“Fereastra Overton”

Fereastra lui J.P. Overton (http://en.wikipedia.org/wiki/Overton_window ) este o teorie ce spune că proiectul politicianist (reamintesc, după Destutt de Tracy, proiectul are o latură voluntaristă şi o latură intelectualistă – adică un set de idei) nu contează prea mult. Joseph P. Overton, fost vicepreşedinte la Centrul Mackinac pentru Politici Publice (http://en.wikipedia.org/wiki/Mackinac_Center_for_Public_Policy ), a lansat ipoteza că doar un set redus de idei este considerat a fi acceptabil, “primit”, de către public. Astfel, viabilitatea politică a unei idei este definită mai curând de această fereastră îngustă. Mi se pare a fi o noţiune de cunoaştere prudenţială din antropologia pragmatică.
Titus Filipas

Piramida egipteană cu vîrf retezat

În anul 1171, Saladin îi alunga din Egipt pe cruciaţii latini care împresurau oraşul Cairo, declara sfârşitul oficial al califatului fatimid, şi proclama  sultanatul ayyubid, ce va dura până la 1250 AD. A fost o perioadă uimitoare, în general prea puţin cunoscută, de hibridizare culturală între spiritul strategic militar kurd, al kurzilor de atunci, care mai păstrau în fiinţa lor ceva din spiritul roman (la primul contact militar între arabii islamici în Jihad expansiv şi kurzii parţial romanizaţi, arabii îi considerau pe kurzi nişte romani integrali!), şi vechea înţelepciune egipteană (spusă chiar şi în Noul Testament prin episodul „Fugii în Egipt” – în “delta biblicelor sinte” ţinea să ne reamintească Mihai Eminescu acel episod, dar poate cu trimiteri şi la cetatea Sais din Vechiul Testament), o cunoaştere prudenţială păstrată de preoţii creştini ai religiei copte. Se forjează atunci spiritul managerial ayyubid. Acesta  este amintit chiar şi pe Marele Sigiliu al Statelor Unite ale Americii, unde pe revers este reprezentată o piramidă egipteană cu vîrf retezat – fiind interzisă  pe sigiliul american chiar amintirea elitei conducătoare islamice din sultanatul ayyubid, adică vîrful piramidei. Există vreo doctrină oficială americană care să explice secretul şi semnificaţia piramidei  egiptene  cu vîrf retezat?  Se mărturiseşte  doar atât:  America are un succes managerial excepţional pentru că este ajutată de Providenţă. În perioada egipteană ayyubidă se situează şi  cruciada a cincea. Codul managerial ayyubid va fi preluat de cavalerii templieri şi va fi transmis apoi masonilor. Codul managerial ayyubid intră în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Mihail Sadoveanu,  un mason, va spune  : ‚Lumina vine de la Răsărit!’, fiind aplaudat frenetic de ignarii proletcultişti. Folosind codul managerial ayyubid, cavalerii templieri strâng o avere imensă. Regele capetian Philippe le Bel  i – a deposedat  şi  apoi distrus pe cavalerii templieri. Câţiva templieri care au scăpat de la execuţie au fugit în Scoţia. Tradiţia managerială din Orientul cruciat este păstrată acolo sub forma de cunoaştere ezoterică. Dar ea alimentează, în esenţă, cu ştiinţa prudenţială, curentul cultural scoţian ce evoluează în timp mai întâi ca Renaşterea scoţiană (Mihai Eminescu îl aminteşte, aluziv, la începutul proiectului de roman Geniu pustiu, pe regele  James IV care a patronat Renaşterea scoţiană), apoi ca Iluminism scoţian. Regele James VI al Scoţiei, care a patronat cea mai bună traducere a Bibliei într-o vernaculară, trăieşte în perioada de trecere de la Renaşterea scoţiană la Iluminismul scoţian. În fine, vechiul spirit de cuceritori al Templierilor creează în Scoţia un  impuls imperial. Scoţienii încearcă mai întâi proiectul nebunesc al creării unui imperiu în America Centrală. Eşecul va determina o migraţie ulterioară masivă în America de Nord, va stimula şi unirea cu Anglia. În fine, în primul deceniu după 1700, un scoţian ajuns în America de Nord devoalează Codul managerial ayyubid şi al templierilor, pentru a crea în America de Nord masoneria de rit scoţian.

Titus Filipas

“Neghiobimea ortodoxistă” este în Grecia ?

Despre sintagma “neghiobimea ortodoxistă”, inventată de tînărul teolog ortodox  român Cristian Bădiliţă, am găsit comentarii la multe adrese URL:

http://www.rostonline.org/rost/aug2008/lamuriri.shtml

http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2008/06/o-punere-la-punct.html

http://infocrestin.wordpress.com/2008/06/

http://groups.yahoo.com/group/credinta_ortodoxa/message/13178 .

Toată această discuţie mi se pare futilă. Dacă este să aleg  între Petru Pavel Aron şi Popa Tunsu, îl voi alege pe acela care a luptat realmente pentru cauza românismului. Iar cauza românismului a fost slăbită şi de chinga limbii slavonice inventată  de iluştri cărturari ai primului umanism bizantin, şi de influenţa neogrecismului stopată abia cu intervenţia statală a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Chiar şi în perioada comunistă de la  noi, unii cărturari români care vizitau Grecia constatau, neplăcut  surprinşi, atmosfera  culturală prăfuită, provincială, de la Atena. Nu avem ce să învăţăm de la neogreci, chiar  şi în materie de ortodoxism! De aceea am rămas deconcertat să văd promovată, pe blogul domnului Victor Roncea, cartea mitropolitului grec Hristodoulos Paraskevaidis – Razboiul impotriva satanei, vezi postarea: http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/sfintii-arhangheli-si-razboiul-nevazut.html .

Este adevărat, fraza liminară scrisă de Victor Roncea este inteligentă şi coerentă : „SFINTII ARHANGHELI SI RAZBOIUL NEVAZUT/DESPRE RAZBOIUL IMPOTRIVA SATANEI, IN CARE SUNTEM AJUTATI PERMANENT DE SFINTELE PUTERI  INGERESTI”.

Arhanghelul Mihail era numit  într-un limbaj medieval: „căpetenia peste cetele de puteri fără de trupuri”. Traducând limbajul românesc medieval într-un limbaj modern, trebuie să explicăm că „Puterea fără de trup” este Valoarea, imaterială şi imponderabilă, valorile alcătuind un „set de valori”  însemnând  „cetele de puteri fără de trupuri”.  Toate acestea ţin nu doar de teologie, ci şi de cunoaşterea prudenţială în general.  Mă aşteptam ca mitropolitul grec Hristodoulos Paraskevaidis să ne prezinte aici, http://www.razboiulnevazut.org/carte/113/Razboiul-impotriva-satanei , “tactica şi strategia” acestui război dialogic, plecând  de la o definiţie a valorilor şi de la felul cum valorifică ortodoxismul neogrecesc de azi, ca ideologie, vechile arhetipuri culturale bizantine. Nu neg, tema este foarte interesantă. Dar  am rămas la fel de însetat după această cunoaştere prudenţială. Cartea mitropolitului Hristodoulos Paraskevaidis este provincială şi prăfuită. Noi, românii, nu avem ce învăţa din ea, şi trebuie să spunem aceasta la modul intelectualiceşte cel mai onest şi politiceşte corect.

Titus Filipas

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Filosofie politică şi morală în Teoria Dreptăţii

Totalitatea legilor unui stat este incorporată în conceptul de justiţie. Aşa cum se ştie, taxonomic există trei tipuri de justiţie:

(i) justiţie distributivă („distributive justice‟, în limba engleză);

(ii) justiţie retributivă („retributive justice‟, în limba engleză);

(iii) justiţie restaurativă („restorative justice‟, în limba engleză).

Deoarece legislaţia ambientală este incorporată în justiţia distributivă, nu vom trata justiţia retributivă, şi nici justiţia restaurativă.

Justiţia distributivă este incorporată şi în economia politică normativă. Principiile justiţiei distributive sunt principii normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaţionale) care se găsesc în cantitate redusă.

Ca discurs, justiţia distributivă se concentrează asupra caracterului acceptabil, ori asupra caracterului drept, al (re)distribuţiei bunurilor în societate. În contextul social, chestiunile etice tratate în justiţia distributivă sunt considerate a fi acute, grave, importante. Din cauza aceasta, justiţia distributivă trebuie să fie divulgată, popularizată, învăţată. Pe web există deja două generaţii de situri unde persoanele doritoare de cunoaştere prudenţială pot învăţa justiţia distributivă prin profile statistice, interviuri, jocuri video. Conţinând şi multă grafică, siturile educaţionale din generaţia a doua pentru achiziţionarea elementelor de justiţie distributivă sunt redactate în limba engleză, majoritar. Există şi fericite excepţii de la acest exclusivism al englezei educaţionale pe web. Enumerăm două notabile cazuri balcanice: situri de etică distribuţională redactate în limbile croată şi turcă, vă puteţi imagina aşa ceva ?

Totuşi, dacă doriţi un limbaj facilitând realmente accesul Dumneavoastră la conceptele noi, –se spune uneori că această vorbire ţine de categoria limbajelor sacre –, recurgeţi la engleza vorbită ori scrisă de profesorii de la Harvard University. Textele de justiţie distributivă cele mai citite, actualmente, îl au ca autor pe filosoful harvardian John Rawls (1921 – 2002). După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific în cel de al doilea război mondial, consecinţele infernului aruncat dintr– un avion american peste oraşul creştin japonez Hiroshima îl îndeamnă pe John Rawls să studieze atent filosofia morală. John Rawls reflectă mult asupra temei, dar publică prea puţine articole ştiinţifice.

John Rawls scrie lent şi eficient marele text educaţional de cunoaştere prudenţială intitulat: “O teorie a dreptăţii” (A Theory of  Justice). Care vedea lumina tiparului în anul 1971.

În paginile cărţii “O teorie a dreptăţii”, lectură minimalistă obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale (la nivelul discursului academic, pentru că elementele utile ale filosofiei morale se deprind prin arhetipuri culturale învăţate în “cei şapte ani de acasă”), John Rawls încearcă să rezolve problemele justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale de Contract Social. În construcţia discursului din textul “A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632 – 1704), Jean -Jacques Rousseau (1712 – 1778), şi Immanuel Kant (1724 – 1804).

Contractul Social înseamnă la John Rawls o cooperare conştientă între grupuri, prin negocieri pe un set de valori etice. Cursul lui John Rawls despre teoria dreptăţii şi distribuţia bogăţiei a influenţat nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea în dezvoltarea durabilă (vezi articolul nostru mai vechi la http://blogecologic.wordpress.com/2008/02/08/dezvoltarea-durabilă/).

Titus Filipas

Îngerii precum concepte abstracte

Fluieraşul (pseudonim de blogger) întreabă : “Ce părere aveţi voi, cum se reproduc îngerii?”

blogideologic spune: 3, februarie, 2008 la 1:46 pm

Prin arhetipuri culturale. Pentru că “îngerii” sunt numele din cultura populară medievală pentru Valori, adică “puterile fără trup”.

fluerasul spune: 3, februarie, 2008 la 1:59 pm

Blogideologic, interesantă  idee, privirea îngerilor ca pe nişte concepte abstracte. Te întreb însă, ce valoare mai au astăzi conceptele în absenţa unei materializări?

blogideologic spune: 4, februarie, 2008 la 4:37 am

@ Fluieraşul

Mulţumesc. Dar pot adăuga. Există multe feluri de cunoaştere. În focalizarea politică pe dezvoltarea durabilă, acum contează vreo trei: (i) cunoaşterea tehnico-productivă; (ii) cunoaşterea teoretică; (iii) cunoaşterea prudenţială. Agregarea lor este dificilă şi riscată. Valorile („îngerii”) sunt obiect de studiu pentru cunoaşterea prudenţială. Iar materia (fizică, biofizică) e studiată cu metodologii din categoriile (i) şi (ii).Titus Filipas

 

Valoare şi Calitate

O naţiune devine bogată când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: teoretică, tehnico-productivă şi prudenţială.  Legea  învăţământului comunist din anul 1948 a eliminat în mod sistematic cunoaşterea  prudenţială din educaţia  românească. După 1989, niciun proiect de lege a învăţământului nu a  încercat să se apropie, măcar ca intenţie politică, de punctul de basculare pentru  eliminarea consecinţelor  reformei învăţământului din 1948.

Conceptele centrale din cunoaşterea prudenţială sunt Valoarea şi Calitatea. Cunoaşterea prudenţială înseamnă ştiinţa identificării Valorii şi Calităţii. Discursul real şi realist despre bogăţia naţională aparţine în esenţă cunoaşterii prudenţiale.

Numai prin agregarea cunoaşterii teoretice, a cunoaşterii tehnico-productive şi a cunoaşterii prudenţiale se poate produce o reală deplasare  de paradigmă în societate. Titus Filipas

Eliminarea unui acquis anticomunist

Reforma învăţământului comunist din anul 1948 a eliminat sistematic cunoaşterea prudenţială din educaţia românească. După cum a eliminat şi titularizarea cadrelor din învăţământul preuniversitar. Nicolae Ceauşescu a dovedit marele curaj de  a reintroduce  titularizarea cadrelor didactice în şcoli, ceea ce era în mod clar un act anti-comunist. Astfel profesorul titularizat  nu mai era la cheremul vreunui activist local de partid, fie el directorul şcolii ori  primarul comunei. Acel acquis anticomunist asigura un loc de muncă până la vârsta de pensionare pentru oricare virtual „Domnu Trandafir”. Proiectul noii legi a  învăţământului elimină un acquis anticomunist asigurat prin dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu. Legea gestionată de Cristian Adomniţei,  cu binecuvântarea lui Mircea Miclea,  nu doar că nu se apropie de punctul de basculare pentru eliminarea consecinţelor reformei comuniste a învăţământului din anul 1948, dar adaugă, iată, şi mai multă subordonare obligatorie faţă de interferenţa incompetenţei capricioase a  politicienilor Rednecks  (care pot fi de la orice partide)  în sistemul de învăţământ românesc. Titus Filipas

Principiul precauţionar la Cartesius

Găsesc pe blogul http://brainstormer07.wordpress.com/2007/12/24/frica/ , excerptul: “Frica sau groaza, care este contrariul cutezanţei, nu-i numai o răceală, ci şi o tulburare şi o spaimă a sufletului; ea îi taie puterea de a rezista nenorocirilor pe care le bănuieşte la tot pasul. (…) De aceea, nu-i un sentiment particular; e numai un prisos de laşitate, de spaimă si de teamă întotdeauna vicios. (…) Şi pentru că principala cauză a fricii este surpriza, nu-i leac mai bun ca să te fereşti de ea decât acela de a folosi premeditarea şi de a te pregăti să întâmpini toate evenimentele care pot stârni teama.” După Descartes, “Les passions de l’âme”.Citatul cartezian este bine ales pentru sfârşitul de an 2007, când s-a tot vorbit despre dezvoltarea durabilă. Este chiar formularea carteziană a principiului precauţionar din cunoaşterea prudenţială, parte necesară de weltanschauung postmodern.Titus Filipas