Posts Tagged ‘Cumania’

Basarabi în Cumania

decembrie 12, 2007

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte  dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România  se referea la anii de domnie ai voievodului  Nicolae Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat  întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă  sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai existat două   familii în Muntenia ce pretindeau că sunt  Basarabi:  familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’,  quintesenţial  tutorial  de  rezistenţă,  roman ce  ar trebui citit  azi de  toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod  amuzant, un  « black box » ascunzând  tâlc profund. “După câteva  expediente,  [Matei Basarab]  ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.          Ştiu să montez, zise el cu o simplitate excesivă, parcă  jenată, n-am ce mânca! Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.          Nu iei ? îl îndemnă el fără nici o nuanţă deosebită, rupând însuşi cu degetele câteva boabe de pe un ciocălău.Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi  cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal.           Cum te  numeşti ? întrebă directorul […]          Matei Basarab ! […]Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi,  cu desăvârşire serios:          Eşti rudă cu  Matei Basarab, voievodul ?          Da ! zise tînărul. “Iată  alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G. Călinescu:“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau  ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :          Ascultă, Matei, am auzit că vei avea un copil şi că vrei să te căsătoreşti.          E adevărat, prinţesă ! răspunse interpelatul.           Şi cum vei numi copilul ? se interesă aproape calm Hangerlioaica, deşi cu asprime de răguşeală în gît.           Neagoe dacă e băiat, Martha dacă va fi fată.          Ha ! Neagoe Basarab! Un drôle de nom  celui – là ! Vous allez  épater les prolétaires avec vos noms : Matei Basarab, Neagoe Basarab!”Constatăm, ‘Scrinul negru’  este « Black box » – „cutie  neagră” ce ascunde informaţie. Deşi se statuează  legături  de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare,  nu  există  dovezi sigure despre înrudirea lor.  Lipsa dovezilor  este irelevantă aici. Principala  problemă  despre Basarabi este  revelată într-o dispută avându-i  pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în  direct, lupta lor s-a purtat  pe terenul discursului.  O  jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs  pot fi interpretate, de alţii, diferit.Primul Basarab,  -numit de Heliad “Radul Negru”–,  ar fi fost prinţul  cuman  Basar Aba. Cu această asertare  normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului  său. Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost  de asemenea prinţ cuman?  putem întreba.După invitaţia academică lansată  de domnul Neagu Djuvara   la cugetarea  deasupra ‚prinţului cuman’  creator de istorie pentru noi,  gândim    invitaţia  lui Ioan Eliade Rădulescu  pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374):   “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”,  în literatura română,  era poate frivolă, însă  deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni  cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost  versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul  ‚Codex Cumanicus’,   de unde sunt extrase   „principiile normative”  despre cumani, ar fi  făcut un stagiu  în  biblioteca lui Francesco  Petrarca!   Circumstanţa  respectivă nu  confirmă  totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’  nu este înregistrat nici un  prinţ Basarab.  Credem  că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’  ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în  Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un  ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii,  în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu  ungurii,  alt  popor de călăreţi  ce  au simţit mereu ‘atracţia pustei’.  Unicul  rege ungur, Ladislau  Cumanul,  ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui  ctitor de ţară. Ladislau Cumanul  a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul  IV (1262- 1290).  Surprinzător,  casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata  prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence (1234-1267),  prinţesă care vorbea  ‘limbă romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu  Ladislau Cumanul!  Acesta  repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea  trăieşte în arhetipul legilor   ancestrale,   într-un anturaj  format exclusiv din cumani.   Ladislau Cumanul   nu  poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de  violenţii companioni. La  scurt timp este  prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa  vreun  moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile  cu populaţii diverse,  fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a  avut vreodată  cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 « fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui  Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară  a lui Charles Martel d’Anjou  pe când se afla la Florenţa. De  ce  se recunoşteau  prinţului  angevin Charles Martel din  Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise  în anul 1270 cu prinţesa Maria  de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda?   Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. Până când  pe tronul  Hungariei  -1  urcă un personaj istoric calm şi  înţelept. Ne referim aici la Carol  Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul  cu sânge regal din casa dinastică  Arpad  nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente  medievale să înţelegem mai curând  teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–,   unde  limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi  guvernarea  lui,  necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.  Abandonăm ipoteza prinţilor  cumani întemeietori de ţări rumâneşti.  Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi,  susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara,     “Basarab” este în fapt cuvântul  “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică “Basarab” înseamnă  “străbun nobil”.

Ştim că  Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”. Există  o argumentaţie foarte plauzibilă  că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat  “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând  confuzia  fonetică „goţi” –  „geţi”,  îi aminteşte pe  „sarabi” ca  pe  „o tulpină veche, glorioasă, avută  şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii). 

Bine, în celebrul text al lui Iordanes, ceea ce exploatează în perfectă justificare acest  got romanizat este paralela istorică între „socii”-alizarea deja realizată a traco- daco -moesilor, recunoscută la 381AD prin proclamarea sintagmei Nova Roma de acel think tank  ghidat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni, şi „socii”-alizarea  goţilor arieni ce erau departe încă de integrarea în lumea germană, căreia îi vor transmite abia mai apoi  titlul nobleţei ariene. Cred că Benito Mussolini avea  perfectă dreptate când critica subtil barbaria nazistă într – un discurs public. Un atac ce plăcea nespus  fasciştilor italieni, dar îl delecta şi pe Winston Chuhrchill, care  trimitea epistole de entuziasm Ducelui.

 

Iar  în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării  unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul  îndeobşte cunoscut  ca « Rus ». Aceasta arată    în latina medievală  vestică, dar şi într-o neolatină orientală, “t” şi “s” puteau  fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna  nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă  surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII.  Apoi, întrucât Dacia noastră  rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că  prin aglutinare cu „aba”,  ce înseamnă tată,  din  Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe  construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’. Atâta de puţină  câtă  era  închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405)  distrug “imperiul”  eurasiatic   cuman. Reducând  exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante  folosite  ca “Lingua Franca” în Eurasia.Titus Filipas

WikiProiect împotriva culturii române

decembrie 9, 2007

Iată  că un episod nou  din războiul  implacabil 4GW –cea de a patra generaţie a confruntărilor  statale—purtat împotriva României se desfăşoară acum. În general procedurile războiului 4G sunt orientate specific împotriva fundamentelor culturii unei ţări. Iar în  cazul acesta, chiar  istoria României  este  ţinta. Pe Internet (vezi articolele Basarab I şi Familia Basarabilor de pe Wikipedia ; căutaţi cu Google, memoria cache Google restituie variantele mai vechi ale articolelor,  citiţi de asemenea ce scrie în casetele Discuţie) poate fi exemplificat în plină desfăşurare atacul, demn poate de a constitui subiectul unui studiu de caz.  Generalissimul Wikipediei care conduce acest episod de război cultural anti – românesc nu îşi dezvăluie numele real, şi mi -a fost imposibil să îl ghicesc. El semnează doar cu nickul  creat  lingvistic deformând intenţionat numele unui autor  clasic ce scrie printre  primii  despre  creştinism :  Plinul cel Tînăr.  Mesajul subliminal pe care astfel ni-l transmite Plinul cel Tînăr este acela că jonglează cu problemele de lingvistică. Sînt interesat numai de Lingvistica Descartes, nivel la  care  Plinul cel Tînăr  nu  a ajuns. Credeţi mă, nu am vreun chef să pătrund  în lumea virtuală  distorsionată pe care o creează  personajul real ce se ascunde îndărătul pseudonimului  Plinul cel Tînăr, o lume de intellectual garbage.  Însă Plinul cel Tînăr  expune  mult prea ostentativ intenţia planului WikiProiect, distorsionările dezvăluie din start esenţa programului din pubela intelectuală destinată “formării  gândirii” unei noi generaţii de cetăţeni ai României. Şi iată cum ceea ce se anunţa  a fi, altminteri foarte lăudabil, mărturisesc prima percepţie,  proiectul  unei noi comunităţii epistemice pentru România al cărei mesaj începea  cu ademenitorul : “Bine ai venit la WikiProiect România, un proiect menit să îmbunătăţească acoperirea subiectelor legate de România!”, se dovedeşte a fi numai bluff. De la redutabila şi  exemplara comunitate epistemică de intelectuali pentru cultura română care a fost  societatea Junimea, ştim că  într -o comunitate epistemică  de acest tip trebuie  respectată obligatoriu onestitatea intelectuală. Or, ascunderea sub nick dovedeşte  în chip flagrant absenţa onestităţii intelectuale la un segment important al celor care comandă WikiProiectul pentru România, ce se anunţă totuşi emfatic drept un proiect de nouă comunitate epistemică  a vorbitorilor de limba română.  Personajele/ persoanele care comandă WikiProiectul pentru România sunt  multiplicate în clonă  şi se prezintă a fi Sfatul Bătrânilor. Tot anonimi,  bineînţeles, asta îmi aminteşte cumva numele formaţiei  vechilor  rockeri sârbi  ‘Distroficii Anonimi din Beograd’, deşi  atacurile de pe web contra noastră  nu sosesc  de la  vecinii  noştri foşti  iugoslavi.  Pornind descendent şi condescendent din abstracţia unui  principiu, declar  franc că nu  intenţionez    lupt cu personajele  anonime şi virtuale, chiar dacă  astfel sînt atacat la modul cel mai virulent  de către  personajele  reale ce folosesc Sfatul Bătrânilor  şi Plinul cel Tînăr  ca paravane. De fapt în discuţiile purtate la articolele amintite (Basarab I, Familia Basarabilor)  din Wikipedia de limba română se punea în esenţă  problema combaterii, chiar stopării influenţei ideologice,  presupuse nefaste,  în cultura de limba română a  eseurilor scrise  de  personajul foarte real Titus Filipaş. Adică de mine. “Citarea unei lucrari auto-intitulate eseu scrisa de un tip cu numeroase articole dacomane. Halal informatie. Un eseu de pe un site obscur nu e o sursa de incredere. Plinul cel tanar 24 septembrie 2007. Excluderea oricarei referiri la proza domnului T.F. (care pana la urma nu   are pretentia de a fi mai mult decat un eseu). Plinul cel tanar 25 septembrie.” Or, punctul de vedere al semnatarului Plinul cel tanar nu este ceva nou şi nici măcar ceva absolut original. El reprezintă , – fără ca semnatarul să citeze sursa! –, doar abordarea anti-umanistă în tratarea istoriei susţinută  actualmente de filosoful  german  Peter Sloterdijk (născut la 1947) . Faptul că Plinul cel tanar nu îl citează pe  autorul Peter Sloterdijk  nu poate să fie calificat din start drept furt intelectul. Poate că omul real care, prudent, nu îşi dezvăluie identitatea într -un banal articol postat pe Wikipedia, a comunicat deja informaţia aceasta de esenţă,  şi care îl disculpă  deontologic, în Sfatul Bătrânilor. Dacă nu a făcut – o,  el discreditează foarte grav acest WikiProiect pentru România.  Apoi, faptul că ascunde colegilor oneşti şi  totodată partenerilor săi de la WikiProiect toată anvergura ideologiei lui Peter Sloterdijk în tratarea istoriei (vezi numai abordarea de tip Züchtung  preferată într un mod evident de Sloterdijk şi de anonimul care semnează Plinul  cel tanar,  dar combătută argumentat de alţi autori) dovedeşte  egregios lipsa de respect şi de consideraţie a Plinului  cel tanar faţă de partenerii săi cei mai oneşti. Aceasta este numai problema domniilor lor, pe care o vor rezolva în cercul restrâns de la WikiProiect România. Totuşi, considerăm noi,  după acea necesară viitoare dezbatere internă a chestiunii respective, WikiProiect România trebuie neapărat să scrie un articol privind poziţionarea acestui WikiProiect  faţă de ideologia despre istorie (‘filosofia istoriei’) a lui Peter Sloterdijk. Pentru că din cele două  articole de pe Wikipedia mai sus amintite, transpare clar faptul că şi WikiProiect România a îmbrăţişat punctul de vedere al lui Peter Sloterdijk în tratarea istoriei. De exemplu, variantele de articole care adoptă punctul de vedere umanist (unde sunt citate şi eseurile mele) au fost complet şterse la comanda Sfatului Bătrânilor din WikiProiect România (dar cine comandă în realitate Sfatul Bătrânilor?  este întrebarea la care nu vom afla vreodată răspuns). Eu am reuşit să citesc articolele mai vechi doar din memoria cache Google. Punctul de vedere umanist în tratarea temelor respective trebuieşte  reamintit  cu acest prilej : „Totuşi potrivit importantei lucrări despre cumani ,,Codex Cumanicus” nu a fost consemnat nici un prinţ cuman cu numele de Basarab, ceea ce contrazice ipoteza   domnului Djuvara[4].  O altă teorie, cea a lui Vasile Lovinescu, susţine spre deosebire de teoria lui Neagu Djuvara, că ,,Basarab” nu este altceva decât cuvântul ,,Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Plecând de la rădăcina cuvântului: ,,Tarab”,  argumentaţia care este foarte credibilă, arată că în Evul Mediu, cuvântul   dacic ,,Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat ,,Sarab”, după modelul ,,Rutean” – ,,Rus”. Documentele aflate la Vatican din secolul al X-lea folosesc scrierea şi pronunţarea ,,Rutenia” pentru cuvântul cunoscut ca ,,Rus”. Aceast lucru arată că în latina medievală vestică, dar şi într-o   neolatină orientală, „t” şi „s” puteau fi înlocuite, fiind ceva similar cu fenomenul rotacismului, sau cu tranziţia de la ‚,Matilda” la ,,Mafalda” în italiană [5]. Un alt aspect foarte important al argumentaţiei face referire la Iordanes, care în secolul al VI-lea, speculând confuzia fonetică „goţi” – „geţi”, îi aminteşte pe „sarabi” ca pe „o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică” a ,,goţilor”. De fapt Iordanes nu vorbea despre goţi ci despre geţi sau daci, iar ,,sarabii” erau o tulpină a dacilor[6]. Cum ,,Tarabostes” era denumirea pentru dacii nobili, ,,Sarab” ar fi putut însemna nobil vechi, nobil din Dacia. Trebuie menţionat şi că numele de Dacia a fost folosit chiar şi în secolul al XIII-lea, acest lucru fiind atestat documentar, în timp ce cumanii şi-au făcut apariţia la noi pe la jumătatea secolului al XI-lea. Deoarece pe pământul Daciei în Evul Mediu a existat un teritoriu numit Cumania, se presupune că prin aglutinare cu „aba”, ce înseamnă tată, din ,,Sarab” a rezultat ,,Basarab”, însemnând ,,străbun nobil”. In concluzie potrivit lui Vasile Lovinescu ,,Basarab” înseamnă străbun nobil din Dacia [7]. Precizez, nu eu am scris toate acestea pe Wikipedia, dar toate citatele sunt  către eseul lui Titus Filipas, Basarabi în Cumania, publicat  în revista Asymetria editată de omul de cultură român Dan Culcer. Varianta primă din articolul ‘Basarab I’ avea şi un link către Asymetria,  în varianta  a doua  această legătură externă spre Asymetria a fost tăiată  la Sfatul Bătrânilor din WikiPoiect România. Apoi, sînt învinuit de către personajul real ce semnează cu pseudonimul Plinul cel Tînăr  pentru crima de a fi scris „numeroase articole dacomane” , aceasta fiind o crimă de război 4G, evident   percep şi eu gravitatea acuzaţiei ce mi se aduce aici. Însă unele lucruri trebuiesc neapărat spuse. Incorijibil, le repet : „Ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–,  că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan !”Iată încă o declaraţie publică  pe aceeaşi linie făcută de mine :“În afară de justiţia naturală  a « drepturilor primului popor », iar în peninsula balcanică  este vorba despre « pelasgi » când identificăm “primul popor”,  există  drepturi  juridice încă  mai puternice :  moştenirea Romei, ideologia Şcolii Ardelene din veacul XVIII o sublinia. În mare măsură  conflictul ideologic capitalism – comunism,  dintre SUA şi URSS, masca  de fapt numai conflictul  pentru  moştenirea  juridică  a drepturilor Romei. După  1989 şi căderea ideologiei comuniste,  se propun ideologii   internaţionaliste  pentru citirea şi interpretarea istoriei noastre în  sensuri profitabile pentru alţii, dar contrare  intereselor   noastre.  Istoria este o ştiinţă  care se face pornind de la un set de valori predefinite, valorile fiind  ‘comoara în cer’, sunt principii imponderabile. În corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton pe o temă istorică adiacentă ce inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu,   Roma care îşi incorpora  provincia  Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi,  românii,   nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi  mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice  pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei  antice ! “Personajul anonim  ce se ascunde identificării, mult prea temător!  cu pseudonimul  Plinul cel Tînăr mai scrie egal de acuzator : “Codex Cumanicus nu aminteste nimic despre un print cuman numit Bassaraba, de fapt nu aminteste nimic despre nici un print cuman pentru simplul motiv ca este un manual de limba.” Să completăm noi.  Sub coperţile lui Codex Cumanicus erau adunate multe manuscrise provenind din surse disparate.  Ele au fost strânse  toate  sub aceleaşi coperţi  şi  fără discriminare de către genovezii din peninsula Crimea, probabil în jurul anului  1303.  Între coperţile acelui Codex Cumanicus  originar se găseau informaţii atât de interesante, încât primul  Codex Cumanicus  s- a aflat o  vreme şi în  biblioteca  poetului  Francesco Petrarca. Lecturile se pare că i- au influenţat  poezia. Paginile alese ulterior pe criterii strict lingvistice  reprezintă doar  un “Codex Cumanicus subţiat”, care este mai curând  o consemnare în pidgin  eurasiatic tradus  în limba latină.   În fine, chiar balivernele din Levantul scrise de poetul Mircea Cărtărescu, şi care servesc  acum drept temei pentru validarea marelui  canular al BRĂŢĂRILOR DACICE DE AUR achiziţionate de guvernul român pe bani grei luaţi din bugetul României,  m au determinat să aduc precizări asupra valorilor reale create de daci. Dar trebuie să înţelegem că, atacând  acest eseu, Sfatul Bătrânilor de la  WikiProiect România sprijină indirect şi teza autenticităţii brăţărilor dacice de aur? Credem că WikiProiect România trebuie să publice un articol pe această temă, dacă vrea să îşi mai păstreze un minimum de credibilitate în cultura  română ! Iată şi un text despre cumani şi Carol Robert d’Anjou, cu informaţii  ce nu au fost preluate de nici una dintre variantele celor două articole din Wikipedia sus amintite: Noi credem  că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’  ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în  Câmpia Română, bineînţeles, nu o şatră, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte incorect în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un  Xanadu în Bărăgan. Cumanii,  în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu  ungurii,  alt  popor de călăreţi  ce  au simţit mereu atracţia pustei.  Unicul  rege ungur, Ladislau Cumanul,  ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui  ctitor de ţară. Ladislau Cumanul  a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul  IV (1262- 1290).  Surprinzător,  casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel civilizata  prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence (1234-1267), prinţesă care vorbea  ‘limba romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu  Ladislau Cumanul!  Acesta  repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea  trăieşte în arhetipul legilor   ancestrale,   într-un anturaj  format exclusiv din cumani.   Ladislau Cumanul   nu  poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de  violenţii companioni. La  scurt timp este  prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa  vreun  moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile  cu populaţii diverse,  fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a  avut vreodată  cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 fief pontifical vacant. Îl alocă infantelui  Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară  a lui Charles Martel d’Anjou  pe când se afla la Florenţa. De  ce  se recunoşteau  prinţului  angevin Charles Martel din  Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise  în anul 1270 cu prinţesa Maria  de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria -1. Îl puteţi vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda?   Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. Până când  pe tronul  Hungariei  -1  urcă un personaj istoric calm şi  înţelept. Ne referim aici la Carol  Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul  cu sânge regal din casa dinastică  Arpad  nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente  medievale să înţelegem mai curând  teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–,   unde  limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi  guvernarea  lui,  necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.  Şi nici nu ascund că într adevăr am o linie ideologică în cele ce scriu. Este o linie dictată chiar de valorile  în care eu cred. Sunt valori care m au oprit mereu să devin membru al partidului unic PCR, deşi am  fost invitat de multe ori să depun adeziunea la acel partid. Ele sunt de asemenea  valori care m au determinat în anul 1956, –aşa cum ştiţi prea bine şi Dumneavoastră, însă  ceilalţi europeni ignoră totalmente, în lupta  românească antisovietică din perioada Războiului rece  anul de eminenţă a fost 1956–,  să editez în samizdat un ziar  manifest la Craiova, difuzat  clandestin pe străzile prăfuite ale oraşului meu. Fapt pentru care am fost arestaţi  de Securitate, eu şi colegii şcolari de la Petrache Poenaru care participau la luptă şi la proiectul antisovietic de Românism.  Iar generalissimul Wikipediei care conduce ostilităţile  de acum din WikiProiect România îndreptate contra culturii române atacă în mod specific aceste valori atunci când condamnă  în termeni vehemenţi adeziunea la protocronismul românesc : “Articolul despre Protocronism poate fi dezvoltat. Nu este rolul nostru sa recenzam toate aberatiile si sa le combatem. In articolele despre istorie se prezinta teoriile vehiculate de profesionisti.  Plinul cel tanar 23 septembrie 2007. Wikipedia are niste recomandari referitoare la   verificabilitatea si increderea surselor, de preferinta peer-reviewed si   iesite din university presses. Mai mult, acolo unde exista consens stiintific   acesta trebuie prezentat ca atare. Ideile stiintifice depasite sau cele pseudostiintifice trebuie prezentate fara a le atribui credibilitate. Metaforic vorbind nici laturile nu sunt o mancare nociva, nu sunt otrava, nu omoara pe nimeni.   Dar a servi intr-un restaurant laturi amestecate cu ciorba de burta nu mi se pare nici deontologic, nici etic, nici democratic. Plinul cel tanar 24 septembrie 2007.”  Remarc infatuarea ideologică a Chef-ului în toga Plinului.  Patronul restaurantului este Imperiul, valorile pe care le impune omenirii prin sistemul peer-reviewed, “gaşca noastră, parte şi judecător”, conduc doar la sporirea puterii Imperiului.   Reamintesc că tovarăşa “savant de renume mondial”  Elena Ceauşescu avea numeroase articole şi cărţi peer-reviewed,    publicate de university presses. Detalii privind linia ideologică a personajului Chef  în restaurantul cu menue tipărit  de university presses ?  Din  asemenea university presses  a ieşit  Raportul Tismăneanu,   elaborat  de  fiii victorioşi ai ‘Cominternismului reloaded’. De facto  raport  ‘Tismeneţki Reloaded’ – document oficial impus României  de clica Mare Timonieră în statul român de acum.  Ei bine, Raportul Tismăneanu  atacă şi el expres  şi  extins,  tocmai protocronismul românesc. Deci se dovedeşte că grupul cel voit anonim care conduce acest năstruşnic WikiProiect  “gastronomic” este strâns asociat ideologic cu puterea victorioasă de astăzi în România, putere  supranumită pe bună  dreptate ‘Tismeneţki Reloaded’. Precizări despre protocronism, pe de o parte, şi despre consecinţele nefaste ale Raportului Tismăneanu  care  conduce la falsificarea istoriei României, pe de altă parte, pot fi citite în eseul Buldozerul domnului Zub, un item cultural aflat la adresa de Internet  http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=347În continuare, sună a declaraţie ce spunem, chiar este declaraţie solemnă: În faţa  ideologiei declarat anti- româneşti  a  noului Cominternism  care conduce războiul 4G împotriva României,  noi suntem  forţaţi să opunem, umili şi fără vreo bază ori speranţă de putere politică, ideologia noastră protectoare. În hainele şi conceptualizarea Limbii Române moderne, protocronismul  este noua variantă  a  Românismului  promovat  pe vremuri  de filosoful Constantin Rădulescu –Motru.  Ce  vrem să  înţelegem  acum prin Românism? Faptul că noi, reprezentanţii de astăzi ai protocronismului românesc,  credem în această Limbă Română  sacră  capabilă să poarte valorile perene ale civilizaţiei universale. Subliniem că Limba Română sacră se deosebeşte  enorm de idiomul folosit de actualul preşedinte al României  în chip de vernaculară delocalizată, un preşedinte al României  care a năimit  tocmai potera  ‘Tismeneţki Reloaded’  să persecute iar România,  pe fiii şi fiicele ei ce mai cred  în Românism ori în setul de valori  ale omului românesc.Felul cum este privit Românismul acum, de  către  susţinătorii puternici ai  ‘Cominternismului reloaded’,  nu diferă prea mult de opinia despre Românism a puterii stăpânitoare  în Republica Populară Română  la anul 1956. Anume că Românismul  înseamnă “ideologie fascistă”, citez, nu confirm. Pentru că, şi iar nu ştiu de ce am  întârziat să spun aceasta, –dar cred că a sosit timpul–, în legislaţia statului român al anului 1956,  lupta românilor împotriva ocupantului  sovietic se considera în mod automat, prin lege,  că se asimilează activităţilor organizaţiilor fasciste. Astfel că am fost acuzat în anul 1956, de către reprezentantul Bucureştiului la securitatea din Craiova, un ofiţer “cool”  cum  Pacepa,  nu pentru că am scris şi  difuzat manifeste antisovietice,  ci pentru  că am creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! Mi- a promis  că nu voi  fi iertat vreodată,  deşi ofiţerii de securitate olteni manevraseră în aşa fel ancheta încât puteam pleca liber. Aveam numai doisprezece ani. Titus Filipas