Posts Tagged ‘cultura română’

Există crima de lèse-Andrei Pleşu ?

martie 12, 2009

Nu puteai să mergi periodic la Păltiniş, pentru a discuta cu un legionar,  fără să ai acordul instituţiei de supraveghere şi represiune chemată Securitatea ! Am fost învinuit, prin comentarii plasate pe blogul meu, că am comis crima de lèse-Andrei Pleşu în cultura română ! Printre altele, sînt acuzat că am adoptat faţă de Andrei Pleşu atitudinea lui Paul Goma (un refugiat basarabean ca şi mine, fie spus în treacăt). La primul meu articol de blog, “Ideologia Şcolilor Centrale”, mi se recomanda în mod expres să citesc ce a scris Andrei Pleşu despre ideologii! Am rămas cu impresia că “filozoful” nu a citit autorii esenţiali, ori că nu a meditat suficient asupra lecturilor. Şi totuşi, după 1989, Andrei Pleşu a fixat “linia directoare” în cultura română! Din cauza aceasta textele mele rămân neînţelese, cum mi se mai reproşa deasemenea.

Doamne, dar este suficient că eu divulg, pe româneşte, nişte subiecte poate cumplit de grele ! Unii, care ştiu  româneşte la fel ca mine, le înţeleg.

Titus Filipas

Rachel şi Bălcescu

noiembrie 29, 2008

La 1848 Anglia instiga revoluţiile din Europa, „flacăra”   izbucnind din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi  constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei în Sicilia, marele politolog  Alexis de Tocqueville anunţa colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848 : „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sînt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!”

Agenţii englezi  din Trinacria stăpâneau, direct ori prin interpuşi,  clădiri comerciale de interes public, aflând de exemplu în hoteluri, chiar şi prin pereţi, ultimele zvonuri din şoaptele oamenilor. Toate metodele de spionaj politic ale vienezului Metternich (1773-1859) erau practicate şi de  englezul Palmerston (1784-1865):   „Hat der Teufel einen Sohn / Das ist sicher Palmerston!” („De-ar avea Dracul un fiu/Este sigur Palmerston!”), ţinea să ne reamintească Dan Amedeo Lăzărescu (singurul dintre liberalii români de după 1989 capabil să conferenţieze despre Destutt de Tracy; mai există vreunul în viaţă?) politica englezească într-un studiu despre „revoluţia intelectualilor” de la 1848.  La  „sfatul” imperativ al  lordului Palmerston, s-a organizat   chiar şi celebra întâlnire dintre revoluţionarii paşoptişti  Kossuth şi Bălcescu, amândoi fiind masoni şi agenţi englezi. Nicolae Bălcescu purta numele conspirativ „Conrad”.  Dimitrie Bolintineanu  îl  dezvăluie  într-un  titlu de  operă  literară  al cărei conţinut a fost parodiat de G. Călinescu în anii   şaizeci. Dar  în vremuri recente,   Ioana M. Petrescu (de  ce este atât de puţin publicată ?) evaluează  poemul „Conrad” într-o   frază  frumoasă : « O muzică a lumii se face simţită în acest poem al eternei rătăciri. »

Iată cum îl  zugrăveşte Bolintineanu pe Bălcescu: „Cotind pe Cornul d-Aur, ieşia în Propontide / Un vas spărgând cu peptul tărâmele lichide. / Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat ? E trist sau este mândru ? mai mulţi au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială : / Că Ţara Românească   e ţara sa natală. /Conrad e al  său nume ; că este exilat, / El pentru libertate, poporu-a rădicat. / Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce / Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce ”.  În „Memento Mori”, Eminescu va cânta integrala ciclurilor de civilizaţie care au trecut peste lumea noastră, reluând temele antice  din poemul „Conrad” al Bolintineanului. 

Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatelor francezului Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus!”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. 

Cum ajunsese Bălcescu agent  englez ? Recrutarea lui Nicolae Bălcescu pentru a lucra în serviciul Imperiului Britanic a fost  mijlocită probabil de  actriţa  franceză  Rachel (1821-1858). Egeria  pozase  ca  model  al  celebrului bust  cu bonetă frigiană:  „Marianne”,  simbolul Republicii franceze. În nuvela  ‘Iubita lui Bălcescu’, aflăm numai despre abstracţiunea chemată România,  ca şi cum G. Călinescu s –ar fi  temut  să elaboreze tema frumoasei Rachel.  Dar nici în piesa de teatru  „Bălcescu”, dramaturgul Camil Petrescu nu o foloseşte pe Rachel, această Marianne I a Franţei republicane,  ca personaj principal ori măcar expediată pe un rol secundar.  

Agentă engleză,  inteligenta  actriţă Rachel fusese şi amanta  acelui Theophile Gautier care  influenţase  Junimea şi cultura română atât prin ideologia ‚artei pentru artă’,  cât şi prin „ideologia cărţilor cochon”.

Nicolae Bălcescu o cunoscuse  pe  frumoasa Rachel în revoluţia de la  1848 din capitala Franţei. Să mai notăm ca în anul 1842 se confirmase declanşarea ftiziei  lui Bălcescu, de care el va muri exact peste zece ani, la Palermo, şi să facem un calcul.  Dacă Rachel a  murit din  cauza aceluiaşi bacil la  1858, devine plauzibil că l-a căpătat în 1948.  Dar în acel an, mesajul imperios al lordului Palmerston de conciliere româno-maghiară  fusese  transmis de alt  mason paşoptist, Christian Tell, care ţinea foarte mult să asiste personal la discuţiunea,  în toate privinţele istorică,  dintre  Bălcescu şi Kossuth. Masonul Ludovic Kossuth   favoriza politica „Divide et Impera”,  şi astfel creează o diversiune,  prezentându-le  junilor munteni  pe frumoasa lui nepoată. Al  cărei joc de „nehotărâre” în alegere va determina declanşarea unui duel între Christian Tell şi Nicolae Bălcescu, cei doi tineri uitând  jurământul solemn de fraternitate pronunţat la societatea „Frăţia”.

Titus Filipas

Ideologia Partidei Naţionale din România

noiembrie 20, 2008

Ideologia primară a fost inventată în puşcăriile Terorii din Marea Revoluţie franceză.  După deschiderea thermidoriană, Destutt de Tracy a fost eliberat, şi ideologia lui influenţează răsăritul european ajungând până la Gheorghe Lazăr, Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi Eufrosin Poteca (bunic al lui Constantin Rădulescu-Motru, creator de sistem filosofic în limba română prin utilizarea “filosofiei ca slujnică a teologiei” după exemplul marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV). Deja în secolul XIX apar primele ideologii deformate, mutante, deviante: ideologia iudeo-creştină şi ideologia comunistă (simultan, şi nedespărţită la început de aceasta, apărea ideologia sionistă). După ce ideologia sionistă se desparte oficial de ideologia comunistă, iată că sub influenţa ideologiei sioniste apare şi ideologia extrem de periculoasă şi de agresivă a panslavismului, care vieţuieşte şi acum, se manifestă şi pe blogul fostului prim-ministru Adrian Năstase, unde Mihai Eminescu este numit Eminovici, ca şi cum linia directoare a lui  Iosif Vulcan în cultura română nu merită a fi luată în seamă!

În fine, de la acel moment amintit din secolul XIX, ideologia sionistă şi  panslavismul pravoslavnic generează ceea ce un autentic şi actual ideolog de stânga precum Andrei Marga proslăveşte : ideologia iudeo-creştină, invenţie mistificatoare. Ideologia lui Destutt de Tracy, de asemenea filosofia şi pedagogia senzualistă a lui Condillac (ideolog primar avant la lettre), influenţau ideologia Partidei Naţionale din România. Am mai spus şi repet, vezi http://nastase.wordpress.com/2008/11/17/tratament-consensual-sau-paleative-ieftine/ , ideologia în care îmi pare a crede domnul Adrian Năstase este de facto  continuatoarea ideologiei Partidei Naţionale din România. 

Titus Filipas

Dan Culcer despre “Exportul de cultură română”*

august 16, 2008

In jurul scandalului privind activitatea Institutului cultural si a diverselor sale filiale confuzia este întretinuta, fiindca presa si diversele interventii oficiale, oficioase si polemice pun accentele unde vor, în functie de interesele grupusculare. Comentez doar unul din aspectele scandalului. Acela al exportului de cultura, a modului in care se defineste interesul cultural si rolul artistului în societate. In jurul scandalului privind activitatea Institutului cultural si a diverselor sale filiale confuzia este întretinuta, fiindca presa si diversele interventii oficiale, oficioase si polemice pun accentele unde vor, în functie de interesele grupusculare. Este pentru mine evident ca în anumite cazuri, si cele citate privind activitatea artistilor români de la New York, prezentati de Centrul cultural local, intra în aceasta serie, este vorba de o aplicarea contraproductiva a principiului sincronismului. Este inutil sa se arate, la New York, ca si în România exista o arta de strada, provocatoare, protestara, socanta, etc. Tagurile de banda si folosirea bombelor de culoare exista de decenii, revistele specializate au recuperat de mult revolta care statea la baza aparitiei lor. Se face azi comert cu aceste „arte”. A lua aceste forme de arta ca expresii ale unei neoavangarde localizabile si exportabile cu care ar fi bine sa ne mândrim, dupa ce ele se practica, din nevoi interne ale culturii americane, si nu prin imitatie si conformism retroactiv, nu este decât reînvierea vechii pratici a crearii cu orice pret a falitilor nostri. Argumentul ca aceste tipuri de expresie grafica ar fi aparut si in alte tari ale lumii nu face decât sa ne întareasca convingerea efectelor uniformizatoare ale globalizarii,  prin existenta unor medii de comunicare accesibile transfrontalier. E bine ca ele exista, dar e ridicol sa credem ca ele produc in domeniul artistic altceva decât imitatie, o forma insinuanta de conformism care se mentine la nivelul efectelor de moda in industria textila. Apoi, sa descoperi tematica erotica si practicile sexuale care in toate societatile exista si sa le transformi in mesaj specific al culturii române actuale, tinere sau senescente, sa ironizezi soit-disant nazismul la NY, este o forma a prostiei conformiste. Putem consulta toate siturile de pornografie si vom vedea ca pornografia este forma cea mai banala a pseudoprotestului „social”, când nu e vorba de simpla „perversiune”, adica de practicile sexuale monomaniace, obsedante. Putem experimenta din curiozitate orice, nu înseamna ca aceste practici sunt sursa de arta, desi pot fi, cu conditia ca sa existe talent. Ceea ce era cazul cu Salvador Dali, de pilda, si nu cu oricine altcineva. Un tânar pentru care e important sa socheze burghezia newyorkeza pe banii statului român, dupa ce, vorba vine, a socat-o pe banii nostrii pe cea de acasa, este un simplu profitor al naivitatii si prostiei promotorilor acestui fenomen de export, fara nici o valoare artistica adaugata.  Fiindca, totusi, arta mai implica înca originalitatea. Imitatia, cum spun copii la gradinita, nu are valoare. Ati uitat asta, doamnelor si domnilor? In conditiile în care în România se mai moare de foame, de sida si de tuberculoza, când neoburghezia sindicalista si partinica se face ca e sensibila si comizeratoare, in vreme ce delegatii ei platesc cu 500 de euro o camera de hotel la Paris, ca sa tina un discurs la vreo reuniune internationala de vârf, nonconformist nu e sa te masturbezi în fata Luvrului ci sa faci macar ce faceau graficienii polonezi pe vremea comunistilor. Adica arta cu adevarat protestara. Asa ca aici se afla punctul nevralgic. Nu doar ce exportam ci si ce cred acesti artisti ca poate sau trebuie sa exprime pozitia lor în societate româneasca si în satul mondial.

Dan Culcer

*Text preluat din revista electronică Asymetria

“Aseara, am fost in parcul Georges Brassens”

iulie 25, 2008

Acest text a fost început ca un comentariu pe blogul domnului Adrain Năstase la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/07/23/raspunsuri-23/ .

@ Corina, cu tot respectul cuvenit*, în fond sîntem comentatori pe acelaşi blog. Dumneavoastră îl blamaţi pur şi simplu că există. Eu îl frecventez pentru aspectele sale culturale. Care incontestabil că există. Vreau să reamintesc o mostră : “Aseara,  am fost in parcul Georges Brassens, locul unde se intalnesc, saptamanal, multi din anticarii din Paris. Am gasit, cu multa sansa, si foarte ieftin (25 euro) doua volume de poezii ale lui Ilarie Voronca, publicate, dupa razboi in Franta, cu dedicatii pentru prieteni francezi si o carte foarte speciala, varianta bibliofila, semnata de Vladimir Ghika, cu gravuri executate dupa desenele lui, din 1919. Va trebui sa va vorbesc mai mult despre cartea asta. Oricum am descoperit, pe internet, un site foarte interesant si am vizionat un filmulet documentar, realizat de B1. Fascinanta si dramatica viata lui, incheiata in anii ‘50 la Jilava, la 80 de ani. M-a impresionat si discursul colegului Chelaru, din Senat, pe acelasi subiect. Am mai gasit, aruncata intr-un cos, si cu geamul spart, o fotografie care cred ca este a printului Franz Ferdinand, cu o dedicatie, in spaniola, pentru mama lui, scrisa in spaniola. Sper ca nu m-am inselat. O sa verific acasa.”

De ce vă displace? În ce măsură consideraţi că acest text violentează cultura română?

Aştept cu sincer interes răspunsurile dumneavoastră.

*Cer anticipat scuze dacă sună impertinent întrebările mele.

Originalul excerptului  se găsea pe firul

http://nastase.wordpress.com/2008/07/21/reuniune-la-paris/   .

Abia după ce distinsa ziaristă, Doamna Roxana Iordache, a comentat,  iulie 22, 2008 la orele 7:05 ante meridian : +@Adrian Năstase. Foarte interesant. […] Sunteţi norocos pentru cărţi.+, am îndrăznit să adaug. “Sunteţi norocos pentru cărţi.” Aşa vroiam să spun şi eu. Nişte probabilităţi incredibile pe intervalul acela de timp scurt. Când se merge anticipat pe distribuţii Poisson. Dar n-a fost poisson d’avril.

Titus Filipas