Posts Tagged ‘Critica raţiunii pure’

Scrisoare despre noumen şi fenomen

martie 24, 2008

Dragă Tit, o să fac câteva evaluări* asupra textului prelegerilor domnului Nae Ionescu, nu mi-e clar cam la ce te aştepţi, eu nu pot fi măsurat decât cu propria mea măsură, ca oricare altul, şi din păcate măsura mea, cum o fi, nu intră în etaloanele de măsurat realitatea, aparţinând altor minţi. Dacă mă introduc în textul ionescian, sînt posibile evaluări negative, inerente datorită distanţei temporale, şi mie îmi displace să fac asemenea comentarii critice, asupra unor oameni de calitate şi bună credinţă care aparţin istoriei, şi pe lângă faptul că nu pot răspunde la obiecţii, mai sînt şi legaţi de un moment conceptual director, care îi obliga, volens nolens, să susţină anumite puncte de vedere, pe care evident viitorul le va schimba în proporţii variabile. Ceea ce are definitoriu nea Nae este claritatea stilului, pe care se pare că nu o găseşti la scrierile mele, şi capacitatea de a fi un bun şi corect interpret al punctelor de vedere ale marilor filosofi precum  Hegel, Kant, etc pe care onorabilul Nae îi face accesibili printr-o prezentare clară, simplificată dar păstrînd esenţa conceptuală  a autorilor. Eu mă interpretez pe mine şi nu alţi autori, cu toate că am calitatea, cred, de a separa tăios şi net limitele, (pe care le identific cu puterea mea discriminativă, evident),  ale altor proze filozofice. Dar mai mult mă interesează noutatea decît răsfoitul prin lada cu amintiri a istoriei.

Eu am citit de mult pe dl. Nae, e cel mai bun interpretor român al filosofiei clasice cu o capacitate unică de a simplifica, fără a neutraliza, textele baroce şi obscure ale unor filosofi precum Hegel, chiar Kant. Are şi un simţ sănătos al umorului şi ceva dispreţ bonom cu care priveşte lumea nefilosoafă, chiar şi pe studenţii lui, dar a fost tare şi a ştiut bine ce valoare avea într-o lume în care, ca şi acum, metafizica nu era cine ştie ce. Aş vrea să intru şi eu în legătură cu inteligenţele actuale, agresive dar stupide, –cum zici!–, să văd şi eu cum înţeleg sau nu înţeleg ele lumea.

Probabil cutia Pandorei a fost deschisă în spaţiul filosofiei europene când metafizicianul David Hume a afirmat că  nu se poate întemeia relaţia de cauză-efect, de identificare a legăturii între un lanţ de evenimente tratat ca efect,  şi lanţul evenimentelor cauză, pe actul percepţiei sau pe raţiune. Ce vrea să spună această presupoziţie?

Nimic mai mult decât că în realitatea în care este scufundat omul, perceperea unui segment procesual nu oferă informaţii suficiente pentru predicţia continuării procesului, deasemeni că nici un raţionament făcut asupra unui segment de percepţie nu indică ce se va întâmpla în continuare. […]

Consecinţa ar fi că relaţia cauză – efect nu se poate întemeia pe culegerea şi prelucrarea de date perceptuale, anterioare producerii unui eveniment, nici pe anumite presupuneri şi încercări de raţionament asupra continuării unei stări naturale tratată drept cauză, într-o altă stare considerată efect.

Pentru a întări argumentarea, Hume afirmă că dacă extragem un om din lanţurile fenomenale ale universului cunoscut şi îl deplasăm într-o lume complet diferită, în care atât formele cât şi dependenţele procesuale sunt deosebite de cele ale lumii noastre, la început individul nu poate face nici o presupunere validă asupra cauzalităţii noii sale lumi, indiferent câtă experienţă cauzală şi câtă abilitate intelectivă asupra lumii lui anterioare ar poseda. Pentru a nu lăsa problema fără rezolvare, Hume presupune că observarea sistematică şi experienţa sunt izvoarele care consolidează relaţia cauzală,

astfel dacă culegem sistematic informaţii asupra desfăşurarii evenimentelor, în mintea noastră se fac tot felul de legături de dependenţă, şi aceste legături particulare, repetate sistematic sunt sursele conceptului de cauzalitate, ca principiu universal care acţionează în lumea noastră. Mai mult decât o presupunere cu o anumită probabilitate asupra desfăşurării unui lanţ de evenimente bazată pe observarea sistematică a secvenţelor anterioare, nu se poate face, relaţia de necesitate absolută între cauză şi efect nu este oferită de nici un instrument senzorial sau raţional uman.

 

Niciodată natura umană nu va putea arăta dinainte ce efect va corespunde unei serii procesuale considerate cauză, deasemeni nici o cauză nu va putea fi asamblată cunoscând doar specificitatea efctului.

Percepţia după Hume nu face decât să ofere serii de evenimente, fără a ne spune care sunt relaţiile necesare şi stabile între ele  şi dacă realmente ele funcţionează în afara percepţiei, sau sunt doar rodul imaginaţiei umane, care pune în natură mai mult decât conţine ea însăşi, adică pune cauza şi efectul ca proprietăţi esenţiale si veşnice ale dinamicii lumii, acolo unde ele nu există. O asemenea presupunere a non necesităţii raţionale a principiului cauzalitatii pare puţin ridicolă azi, dar nu era acum câteva secole, când în ştiinţa Europei se decanta şi rafina conceptul de cauză generalizată şi modul cum trebuie el înţeles şi manipulat.

Hume afirma de fapt că singurele propoziţii care aduc cunoaştere relevantă provin din experienţă, nici percepţia izolată, nici raţiunea neputând furniza noutate fenomenală minţii umane. Propoziţiile furnizoare de cunoaştere, rod el experienţei nemijlocite, sunt

numite în filozofie ‘propoziţii sintetice’, spre deosebire de cele ‘analitice’ în care întreaga cunoaştere este redundantă, conţinută în subiect.

 

Cea mai bună întemeiere filozofică a cauzalităţii şi a diferitelor metode de analiză a naturii se consideră a fi fost făcuta de Kant, care în ‘Critica raţiunii pure’ dă o justificare temeinică, el crede,  izvorului cauzalităţii generalizate, ca principiu al intelectului, mai mult chiar, Kant vrea să întemeieze întreaga cunoaştere ştiinţifică şi metafizică pe baze solide, care să nu poată fi puse la îndoială de nici o raţiune destul de abilă, pentru a îi înţelege argumentaţia.

 

Pentru Kant poziţia formulată de Hume asupra incapacităţii extragerii conţinutului cauzei şi efectului din percepţie şi raţiune este profundă, ea l-a trezit din somnul dogmatic, după cum afirma el şi l-a pus în situaţia de a găsi o întemeiere suficientă şi bine argumentată a pricipiului cauzalităţii, a provenienţei lui şi sferei de cunoaştere pe care o acoperă. Efectul acestei rezolvări este celebra lucrare ‘Critica raţiunii pure’, unde marele gânditor german îşi prezintă sistemul categorial al cunoaşterii umane.

 

Kant pune întrebările fundamentale:

1-Cum este posibilă matematica pură?

2-Cum este posibilă fizica?

3-Cum este posibilă metafizica în genere şi ca ştiinţă?

 

A discuta despre cum e posibil ceva, legat de modalitatea funcţională a gândirii umane, implică a încerca să formulezi un model informaţional al fenomenului mental, şi să îl implementezi pe un sistem informaţional autonom, independent de mintea umană, în a cărui caracteristică operaţională  modelul să producă conţinuturile mintii, adică să genereze concepte şi raţionamente, iar în final teorii ştinţifice şi discursuri metafizice asupra realităţii. Evident asemenea lucru nu putea concepe Kant, nici ca modalitate experienţială mentală, el nu avea cunoaşterea conceptului de model fenomenal predictiv abstract, sau model logico – generativ al logicii umane, prin care sunt separate proprietăţi, ca bază a justificării ‘fenomenului raţionalităţii’, propriu gândirii.

Dar chiar şi în varianta restrânsă de argumentare ipotetico-discursivă, a caracteristicilor minţii, metoda kantiană este revoluţionară, pentru că în primul rând identifică şi formulează explicit o problemă de o dificultate extremă, anume mecanismul funcţional al minţii umane şi geneza cunoaşterii, aici se încearcă o primă şi inevitabil incompletă soluţie.

Kant nu ne spune ce înţelege el prin întrebarea : ‘cum e posibilă  o activitate mentală’, care de fapt ‘este şi se dezvoltă neîncetat’, el înţelege prin ‘posibilitate’, temeiurile raţionale (având o anume reprezentare a raţionalităţii, dependentă de momentul istoric), pe baza cărora omul generează diferite varietăţi conceptuale abstracte şi le aplică cu succes variabil la înţelegerea fenomenalităţii lumii. Soluţia kantiană la întrebările asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice este identificarea surselor percepţiei şi a formelor abstracte ale raţionamentului în intelect. Rezolvarea problemei posibilităţii cunoaşterii derivă din ipoteza unei existenţe apriorice a formelor sensibilităţii în fiecare intelect uman, a unor forme de abordare a dependenţelor care alcătuiesc textura de realitate a lumii. Prin existenţa apriorică filozoful înţelege existenţa unor caracteristici mentale, idependent de orice experienţă bazată pe regularităţile percepţiei.

După părerea lui Kant există propoziţii sintetice care nu provin din experienţă, ci din resursele intelectului, din forma lui funcţională apriorică, aceste propoziţii aduc cunoaştere doar pe baza unui mecanism mental specific, existent în mintea umană, independent de actul experienţial, acest mecanism numit cunoaştere prin intuiţie oferă omului cunoaştere fără obligativitatea acumulării şi analizei datelor percepţiei. Propoziţiile sintetice apriorice aparţin domeniului matematicii, fizicii şi evident metafizicii, prin ele putem cunoaşte realitatea fără observaţie, dar cu o certitudine superioară celei furnizate de observaţie .

Kant afirma că temeiul tuturor însuşirilor minţii este ascuns în existenţa unor forme apriorice ale sensibilităţii, şi a unor forme apriorice ale gândirii raţionale, care se găsesc în intelect, şi care permit atât modalitatea percepţiei concrete spaţio – temporalizată, cât şi plasa de invarianţi conceptuali care instalează ordinea cauzală în haosul fenomenal.

Există  în metafizica Kantiană două stări fundamentale ale lumii,  anume  ‘Fenomenul’, identificat drept efect al percepţiei, şi ‘Noumenul’ , acel existent obscur, intangibil şi incognoscibil care se află în spatele fenomenului. Omului îi e dată faţeta fenomenală a noumenului şi numai atât, dar asta nu înseamnă că în spaţiul fenomenal nu există o cauzalitate riguroasă şi că ea nu poate fi desprinsă şi justificată, dar nu experimental ci prin formele apriorice ale sensibilităţii,  anume spaţiul şi timpul,  şi prin modurile gândirii.

Formele apriorice ale sensibilităţii sunt responsabile de percepţia spaţială tridimensională, şi mai ales de caracteristica de temporalitate a curgerii seriilor fenomenale, pe care omul le translatează conştient în spaţiul investigativ raţional, care are deasemeni o structură specifică pe familii conceptuale generale, numite ‘categorii’. Modurile ‘categoriale’ sunt tipurile de concepte distincte, necesare şi suficiente, pentru a surprinde şi analiza dinamica de cauzalitate a realităţii.

Într-o formulare modernă am putea spune că sîntem cablaţi genetic să percepem cum percepem şi să gândim precum gândim, toate ni le oferă apriorica structură perceptual operaţională  a minţii, ea este atât sursa felului în care observăm, cât şi sursa modului în care ‘înţelegem sau cunoaştem’ ceea ce percepem. Evident totul este consecinţa ipotezei asupra originii proprietăţilor intelectului uman, care chiar discutată pe sute de pagini, nu este demonstrată în sensul actual al asamblării unei demonstraţii. Dar pentru Kant ipoteza formelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii, a părut complet satisfăcătoare, şi a fost dezvoltată  într-o lucrare de mari dimensiuni, relativ dificilă, care citită atent poate aduce plăcere unei minţi curioase, abile şi răbdătoare.

Ar mai fi de menţionat ceva ce pare a fi scăpat subtilităţii kantiene şi anume că postulând existenţa  ‘noumenului oarecare’ ca sursă a ‘fenomenului oarecare’, e necesar să existe un ‘meta noumen’ generator al fenomenului care este ‘individul raţional’. Cu alte cuvinte trebuie să existe şi ‘un individ în sine’ corespunzător  ‘individului pentru sine’, fenomenal. Despre caracteristica cognitivă a ‘individului în sine’ nu putem face prea multe ipoteze, dar nu putem exclude posibilitatea cunoaşterii noumenului, adică a lucrului în sine, de ‘metanoumen’, adică de individul în sine, a cărui existenţă decurge cu necesitate logică din premisele kantiene. Cumva Kant îşi neagă ipoteza ‘non cognoscibilităţii noumenului’, prin necesitatea existenţei ‘meta noumenului’ subiect supracunoscător, sursă a individului normal, uman a cărui cunoaştere este doar fenomenală. Nu vom urmări în detaliu caracteristicile cognitive probabile ale metanoumenelor, ‘subiecţii gânditori în sine’, ele ies din sfera metafizicii.

Putem afirma că Nae Ionescu a fost cel mai bun cunoscător şi prezentator interpretor  român al filozofiei clasice, cel care a pătruns cel mai bine în litera şi inima textelor filozofice, şi a tradus limbajele personalizate ale metafizicienilor, (uneori obscure, alteori ambigue până la pierderea nucleului ideatic, într-un halou de afirmaţii fără frontiere nete), în lanţuri de propoziţii clare, coerente, expresive şi păstrând maximul de specificitate explicativă, aparţinând gândirii celor prezentaţi. Dată fiind importanţa solutiei kantiene la problema posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice, Nae Ionescu pătrunde adânc în lava incandescentă a conceptelor kantiene, separă, reconectează şi transparentizează înţelesuri adânci şi face în final o acţiune de restaurare a discursului Kantian, distilând esenţa lui şi înlăturând ecoul redundant, uneori prolix, al frazei dense şi lungi, greu de urmărit şi mai greu încă de decodat complet.

Interesant nu e numai cât de performantă este mintea lui Nae Ionescu în descifrarea şi asimilarea gândirii maestrului gândirii critice, dar şi o anume deconectare şi relaxare evaluantă  a înţelegerii gândirii acestuia, exprimată printr-o atitudine critică faţă de metoda critică a lui Kant. Nae Ionescu afirma că au fost alese de Kant 12 categorii dar puteau fi alese şi mai multe sau mai puţine, alegerea nu i se pare un imperativ necesar, ci mai degrabă o problemă de convenţie, personalizabilă diferit.

A identifica lipsa de argumentare satisfăcătoare a necesităţii celor 12 categorii, care surprind în perspectiva kantiană modurile conceptuale ale realităţii, este un semn de profunzime mentală puţin remarcat de exegeţi, o dovadă inedită că Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.

E inutil să refacem întreaga măiestrie tehnică a lui Nae Ionescu în reconstituirea

românească a filozofiei marelui Kant, e suficient să spunem că nici o altă prezentare nu e mai transparentă, captivantă chiar, completă şi acută conceptual, că nimic din ceace este esenţial kantian nu a scăpat minţii Ionesciene, care chiar a detectat convenţionalul şi declarativul, într-o filozofie care îşi propune să fundamenteze însuşi temeiul cunoaşterii.

 

Plăcerea de a parcurge gândirea lui Nae Ionescu, profunzimea ei oglindită în opera acestui mare profesor şi îndrăznim a zice şi autentic filozof, rămâne încă vie, cu condiţia ca acela care vrea să savureze cristalul irizant al unei minţi clare şi profunde, să cunoască cât mai complet spaţiul metafizicii şi să fie capabil să aduca la lumina propriei minţi, strălucirea multi cromatică a marilor minţi ale trecutului depărtat sau apropiat  în ale căror creiere s-au petrecut sintezele profunde şi abstracte ale conceptelor fundamentale contemporane. Pe structura acestor concepte sunt clădite marile teorii ştiinţifice actuale, care aruncă peste realitate, aşa cum o primim prin simţuri, o reţea predictivă, consecinţă a interpretării unor formalisme matematice de mare amplitudine şi subtilitate. Iartă greşelile şi incompletitudinile inerente, nu am urmărit să intru în specificitatea textelor, asta poate plictisi minţile fără antrenament.

Costel Marghitoiu, http://www.filozofiadesueta.com/

*La rugămintea mea, Titus Filipaş