Despre o carte pierdută de la Craiova, un manual de Logică din Belle Époque, după care se preda la Colegiul Carol. Am mai vorbit pe aici despre legătura istorică şi organică dintre Şcoala Centrală din Craiova, unde Retorica şi Gramatica erau predate de profesorul Ioan Maiorescu, tatăl filosofului, estetului, omului politic Titu Maiorescu https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/ideologia-scolilor-centrale/ , şi Colegiul Carol din Craiova. La aşa-zisa “Reformă a învăţământului din anul 1948”, o mişcare politică represivă intenţionat dirijată de stăpânii alogenocominternişti către distrugerea fizică a oricăror mărturii privind legăturile istorice şi organice din istoria noastră culturală, legături care demonstrau fără de vreo tăgadă intrarea românilor în Epistema modernă la începutul secolului XIX, au fost distruse în mod sistematic toate documentele, cărţile, revistele care vorbeau despre Ideologia naţionalismului românesc ce incorpora, ca un acquis, paradigma thermidoriană. Liderii politico-ideologici ai “Reformei învăţământului din anul 1948” au fost Leonid Tismăneanu (tatăl lui Volodea Tismăneanu) şi Valter Roman (tatăl lui Petre Roman, primul ministru al României după aşa-zisa “revoluţie” din decembrie 1989, iar acum mare politician liberal nelipsit de la talk-show-uri). Deci există un hiatus prelungit în Ideologia naţionalismului românesc, care, totuşi, nu a murit vreodată. Marii noştri oameni de ştiinţă care au sprijinit-o public în dictatura lui Nicolae Ceauşescu, de exemplu academicianul Costin Neniţescu, au fost omorâţi premeditat de sistem, în acord cu ordinele date de Cabinetul 2 (“tovarăşa Elena Ceauşescu”). Cum am reuşit totuşi să refac legăturile în Ideologia naţionalismului românesc ? În familia mea de refugiaţi soroceni auzeam aproape zilnic vorbindu-se despre doctrina lui Constantin Stere. Proprietatea bunicilor mei dinspre partea mamei se învecina cu proprietatea părinţilor lui Constantin Stere. Am mai spus pe aici că, la surse, Ideologia naţionalismului românesc se află în sincronism cultural cu jeffersonianismul American şi Dekabrismul rusesc. Iar în exilul său din Siberia, tînărul Constantin Stere se afla în Agora discuţiilor cu studenţi din intellighenţia rusească formaţi ideologic în respectul pentru Dekabrism. Cum arăta Paul Goma, şi aceea a fost o cale prin care ideile Revoluţiei franceze ajungeau la noi, la românii din Răsărit adică. După 1989, ne-am concentrat excesiv pe Ardeal. Dar eu sînt sceptic că seniorul Corneliu Coposu a încercat vreodată să înţeleagă Ideologia naţionalismului românesc, tot după cum a fost cu totul şi cu totul străin de voinţa, şi dorinţa, de a realiza o sinteză între filosofia “continentală” din Ardeal, şi “filosofia analitică” din Vechiul Regat. I-am citat, dintre ardeleni, pe George Coşbuc şi Lucian Blaga printre intelectualii cu interes activ pentru această sinteză esenţială de filosofie politică. Pe acest fir de blog http://nastase.wordpress.com/2013/10/26/revista-ramuri/ , domnul Adrian Năstase l-a aşezat în acest grup de ardeleni iluştri, cu interese faţă de filosofia politică românească, şi pe Onisifor Ghibu. Îi mulţumesc. În fine, nu exclud nici rolul întâmplării. Când eram, tînăr profesor, la Liceul Economic din Craiova, a venit la mine un fost deţinut politic şi refugiat din Cadrilater (eu predam şi la seral). Mi-a făcut cadou o carte veche, anume Logica din Belle Époque după care se preda la Colegiul Carol. Nu ascund că m-a uimit, şi că nu ştiam unde să o încadrez. Am mai spus că am refuzat cu încăpăţânare să devin comunist (educaţie reacţionară primită din familie, un unchi prin alianţă şi vechi social-democat îmi spunea: “Cum adică, noi am fugit din Basarabia de bolşevici, şi venim aici ca să ne facem noi bolşevici ?” ). Însă, literalmente, nu ştiam prea multe despre Ideologia naţionalismului românesc în afară de ceea ce învăţasem din discuţiile personale cu profesori bătrâni şi reacţionari la Petrache Poenaru şi Fraţii Buzeşti. Totuşi, acel manual de Logică din Belle Époque după care se preda la Colegiul Carol se înscria şi el în Ideologia naţionalismului românesc. Nu elaborez mai mult. Poate altă dată, într-un discurs despre “gramatizare“. O temă de o importanţă colosală, pentru români, la acest moment.
Titus Filipas
Posts Tagged ‘Craiova’
Un manual de Logică din Belle Époque
octombrie 28, 2013Cu cine discut /sau nu Kant
iulie 25, 2008Cu fostul meu coleg de la Facultatea de Fizică din Bucureşti, Constantin (Costel) Marghitoiu. Colegul nostru comun, Meder Laszlo Ferencz, care a terminat această facultate extrem de dură cu 10 (zece) pe linie, spunea foarte serios despre Costel Marghitoiu că era cel mai “deştept” din generaţia noastră.
Acum, Costel Marghitoiu întreţine un site de filosofie la această adresă, http://www.filozofiadesueta.com/ . Un articol pe care mi l- a trimis în urmă cu câţiva ani prin e-mail, şi l -am salvat pe blog-ul meu sub titlul Scrisoare despre noumen şi fenomen, a fost accesat de peste 100 de ori. Sigur, în alţi termeni şi alte categorii aceasta poate înseamnă prea puţin, dar amintesc faptul că aici este vorba, totuşi, despre un articol de filosofie!
Recent, exprimându -mi opinia privind felul cum se învaţă limba română în respublika Moldova, am inserat un comentariu benign pe un blog care nu este redactat în limba română, spun aceasta din nou foarte clar, ci redactat într- o subvernaculară pseudo – neolatină extrem de grotescă, pe care eu o denumesc limba moldovenească numărul “n”, vezi aici http://urdumheit.wordpress.com/2008/07/18/savatie-bastovoi-din-nefericire-inca-un-bou/ .
Ca refugiat basarabean din vechiul judeţ Soroca, cu drepturile mele clare de răzeş, deţin legitimitatea să mă exprim pe această temă. Insertul meu pe acel blog suna aşa : +Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova, şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.+
Amuzant, dar colectivul urdumheit (bănuiala mea este că sunt mai multe personaje acolo, persoane fizice reale ce lucrează în ture şi primesc salarii ruseşti foarte bune pentru ceea ce fac) găseşte necesar să comenteze:“Din vagile cognoscinte kantiielniţe, ştiam que Ding an Sich-ul ie inaccesibil de tăt, allora putem cognoasce doar qu.il existe….dar s-ar putea sa ma inselez….cu Vernunftu n-am mai discutat de hăt ani de zile.”
Fiind vorba despre Kant, trimit prin e-mail acest comentariu colegului meu Costel Marghitoiu:
“Dragă Costele,
După cum ştii, Rusia este în plin proces expansiv în toate domeniile. Iată un comentariu kgb-ist, absolut autentic, la Kant.”
Fostul meu coleg de facultate mi – a răspuns pertinent:
“Dragă Tit,
Simpatic comentariu şi nu de tot stupid. Ding an sich ar fi ‘lucrul în sine, sau lumea în sine’, a lui kant, iar vernunft-ul ar fi raţiunea criticată-explicată de Kant în celebra lui carte. Rusul tău moldovean greşeşte când spune că lumea în sine poate fi argumentată ca existând, dar nu poate fi şi cunoscută, ea nici nu este sau nu este existenţiabilă pe vreo cale fie ea şi demonstraţională. Din păcate ai noştri cetăţeni nu prea discută de loc cu vernunftu lor, dar omul tău zice că o face din când în când, stare evident superioară. “
Apoi, colegul meu a continuat : ”Găsesc pe internet tot felul de texte interesante, despre numen, sau lucrul în sine, şi despre alte alea, dar nu aş zice că sunt ceva promiţător. Există o complexitate banală, adică metafizica [filosofia, n.n.] care nu implică efecte interesante. Păcat că nu eşti amator, aş putea discuta cu tine despre confuziile şi contradicţiile kantiene, evident în viziunea mea. Spre exemplu despre faptul că noi putem cunoaşte fenomenul dar nu noumen-ul, presupusa lui sursă. Dacă ‘noumenul’ este un obiect-proces, similar cu fenomenul îl cunoaştem prin fenomen, iar dacă este mintea care creează fenomenul, atunci mintea asta ‘noumen’ nu mai e o lume, fie ea şi în sine, nu mai e un lucru sau colecţie de lucruri corelate cauzal, ea este un algoritm generativ de lucruri în conştientele reprezentante. Toate astea le-au înţeles filozofii din Orient care au admis doar vidul universal şi lumea impresie sau iluzie, lumea desfăşurată în minte dar căreia nu îi corespunde nici o realitate efectivă, fie ea şi în sine.”
Titus Filipas
Excerpt din eseul “De ce, Humanitas?”
iulie 8, 2008[…] Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas, tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, “Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scris de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnat cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar. Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. […]
Cartea [“Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”] mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. “Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află. […]
Titus Filipas
Pensiile “fasciştilor români”
iunie 13, 2008“Tot ieri am participat la o conferinta organizata pentru a marca 15 ani de la infiintarea INST….”, am citat din articolul de blog al domnului Adrian Năstase, vezi complet la http://nastase.wordpress.com/2008/06/13/15-ani-de-la-infiintarea-institutului-national-pentru-studiul-totalitarismului/ . Articolul îmi prilejuieşte comentariul :
@ Adrian Năstase
Eu nu am fost invitat, deşi sînt membru AFDPR. În 1956 am fost arestat de securitate pentru că am creat ziarul- manifest anti- sovietic intitulat “Adevărul” şi organizaţia de tineret care îl distribuia la Craiova. În acord cu Codul penal al RPR din 1956, acea organizaţie avea “caracter fascist”, pentru că era anti- sovietică! Iredentiştii maghiari arestaţi în 1956 sau în alţi ani sunt consideraţi luptători anti – comunişti şi primesc pensii babane, iar lupătorii români anti – sovietici ai anului 1956 şi ai altor ani sunt consideraţi tot “fascişti români”. Ei sunt supravegheaţi şi acum de “organe”, aşa cum declara directorul SRI într – un interviu cu Ion Cristoiu. Pensiile “fasciştilor români” arestaţi în 1956 de securitate pentru activitate antisovietică sunt acum în jur de 1 (un) leu nou.
Titus Filipas
De ce, Humanitas?
februarie 15, 2008Jurnal / 2001, în primăvară
„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.
Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?
Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.
Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.
Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!
Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.
Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.
Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.
La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.
În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.
Titus Filipas
2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.
Arme ideologice
ianuarie 21, 2008În secolul XIX românesc, armele noi ale « ostaşului propăşirii », sintagmă propusă de Alecu Russo, erau ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi de ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle, pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne, căci suprastructura ideologică primară potenţează proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.
Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România, un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc a fost hulit din toate părţile, deşi el ar fi păstrat capetele ca recipienţi pentru cunoaşterea prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică. “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia « Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var” în gropile comune ordonate de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan, Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea” cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964), judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc, a permis un cadru de viaţă lipsită de mizerie, –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981), avatar de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.
Catinca Ralea ne-a dăruit traducerea O poveste cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte fiul meu cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ?
Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină” era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese traversat de împăratul Traian, însoţit de legiunile lui, pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză, aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui Ezra Pound. Bineînţeles, a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound nu este „politiceşte corect”.
După lectura textului englezesc scris de Ezra Pound, este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare, să fi vizitat şi el în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’? Cred că un Isidor din Sevilla, –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.
Legătura etimologică între cuvintele hobbit şi Hobiţa pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea. „O poveste cu un hobbit” ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile din J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?, să o prindă. Titus Filipas
Reforma protocronistului Mircea Maliţa
decembrie 16, 2007A existat o reală încercare de reformă creativă în scoala românească din vremea regimului Nicolae Ceauşescu. O reformă întreprinsă pe vremea domnului ministru Mircea Maliţa. Care a construit atunci nişte licee industriale formidabile, competitive cu oricare instituţii similare din lume. Mircea Maliţa aplica fructuos principiul lui W. Edwards Deming: ‘Nu-i suficient să faci tot ce-i mai bun. Întâi trebuie să ştii ce să faci, apoi să faci ce-i mai bun.’ Am fost profesor timp de doi ani şi jumătate la un liceu industrial din Craiova, şi pot să depun oricând mărturie despre atmosfera de emulaţie între copii, despre calitatea intelectuală a conversaţiilor între ei, despre lucrurile noi pentru laboratoare pe care le construiau ei înşişi în atelierele şcolii. Iar când am corectat într-un an, la faza naţională a olimpiadei de fizică, lucrările unor elevi selectaţi prin calitatea răspunsurilor din fazele judeţene, am rămas uimit de gândirea lor extraordinar de puternică. Numai sistemul managerial din industrie a blocat progresul României, căci elite autentice existau şi atunci. Sistemul educaţional implementat de Mircea Maliţa nu a rezistat totuşi decât 7 ani (sunt posibile şi alte evaluări, ele ar fi interesante), dar a fost un septenat al excelenţei în şcolile româneşti, când liceele noastre industriale erau într-adevăr cele mai bune din lume. Însă un lucru bine realizat de sistemul comunist a fost distrus tot de sistemul comunist. În primul rând pentru că liderii decizionali de atunci, care se doreau şi ‚lideri de opinie’, nu cunoşteau elementele teoriei New Economics, de altminteri la fel ca şi liderii de acum. În New Economics, scoala este chiar întreprindere economică dotată cu un capital intangibil, imperceptibil, inefabil, şi prin aceasta cu atât mai puternic, un capital intangibil care este chiar ştiinţa de carte a profesorilor, transmisă inevitabil şi elevilor care vin în şcoală dotaţi din familiile lor cu arhetipul cultural numit curiozitatea intelectuală, un arhetip cultural fundamental pentru lumea de astăzi. În ‘noua economie instituţională’, şcoala trebuie să fie principalul motor care asigură dezvoltarea durabilă către prosperitatea naţională. Nomenclatura victorioasă de azi (în alegeri libere, se putea altfel?) este văzuta prin prisma ‚noii economii instituţionale’ în acurateţea ei factuală: indiferent de siglele partidelor, totdeauna nomenclatura victorioasă reprezinta o pătură superpusă ce toacă bugetul statului, un buget din greu adunat. Ciudat, reforma protocronistului Mircea Maliţa este criticată în mod expres în unele trimiteri bibliografice de la Raportul Tismăneanu !Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 