Ortologie şi Ortofizică

Reamintesc, Limba Română în forma sa din epistema modernă (vezi conceptul acesta la Michel Foucault) este definită în primul rând prin Gramatica Românescă publicată la Sibiu în anul 1828. După cum subliniază, chiar în prefaţă, ideologul naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu, apoi, în mai multe studii, filologul naţionalist român George Băiculescu, „Gramatica de la Sibiu“ folosea drept linii diriguitoare un acquis filosofic şi lingvistic occidental, anume Gramatica filosofică scrisă de către Etienne Bonnot de Condillac, precum şi Gramatica generală scrisă de Ideologul thermidorian Antoine Destutt de Tracy. În Gramatica Românescă din anul 1828 era adoptat punctul de vedere comun al celor doi autori mai înainte menţionaţi, anume respingerea substanţialismului metafizic. Or, aşa cum arătase filosoful german Leibniz cu un veac mai înainte, această respingere este extrem de periculoasă, întrucât poate conduce la psittacism (adică “a vorbi papagaliceşte”). Bineînţeles, chiar o discuţie imediat după publicarea Gramaticii de la Sibiu, o discuţie epistolară între Ioan Eliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, arată o cale operaţională viabilă pentru prevenirea psittacismului. Toţi scriitorii noştri mari au descoperit singuri acea cale operaţională viabilă pentru evitarea psittacismului în Limba Română. Dar o subliniază pregnant şi în context metafizic, istoric, chiar protocronist! după un veac şi ceva de la acea discuţie capitală despre gramatica filosofică românescă, şi într-un mod total independent – aşa cred eu până acum- domnii Camil Petrescu şi Mihai Drăgănescu. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic de “prezenţă” – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea cuvintelor – în limba română. Echerul este orto-gonal (are un unghi drept). “Prezenţa” era un echivalent pentru substanţialismul metafizic, altminteri abjurat vehement de către Ideologii primari francezi. Prezenţa substanţialismului metafizic apare la Camil Petrescu (1894 — 1957) sub forma termenilor Ortologia şi Ortogeneza, iar la Mihai Drăgănescu (1929 – 2010) sub forma termenului Ortofizica.
Titus Filipas

La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

Nevoia de „dascăli de Românie”

Pe pagina a doua a ziarului România liberă din 4 iulie 2002, la rubrica VITRINA / Cărţi  de învăţătură, era   prezentată lucrarea filosofului Gheorghe Vlăduţescu, intitulată „Neconvenţional, despre filozofia românească”, propusă  cititorilor în limba română  de editura Paideia. Din textul neutru de prezentare, semnat cu iniţialele N.P.,  aflam despre carte că „este o lucrare care propune o privire nouă asupra gândirii  filozofice româneşti. Profesorul Gheorghe Vladuţescu identifică  patru secţiuni ale filozofiei româneşti : „Cele trei începuturi” : Dimitrie Cantemir, Samoil Micu şi Titu Maiorescu ; apoi „Direcţia nouă. Maiorescienii” : P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici şi Mircea Florian ; „Noua spiritualitate” : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Băncilă ; şi, în sfârşit, „Independenţii” : Vasile Conta, Camil Petrescu, I.D. Gherea, D.D. Roşca şi Lucian Blaga”.

Referitor la filosofia românească,  e greu să afirmi şi că există,  şi că nu există, domnul N.P. avea dreptate să se menţină neutru asupra cărţii. Căci filosofarea nu-i  doar o filo-implicare şi dezbatere asupra altor filosofi,  ceea ce fac îndeobşte „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i  remarcabil de prezentă  în spaţiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esenţială pentru viaţa  culturală de la noi din ţară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acţiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar şi domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau  să trateze dispreţuitor, – dacă  nu chiar să elimine total, aşa cum face profesorul Gheorghe Vlăduţescu -, „literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării româneşti : „Să observ că acest literaturo-centrism e o stare de fapt generalizată, practic, în lume, peste tot avînd preeminenţa acei cugetători care creeaza şi în spaţiul literaturii sau au contingenţă cu ea”.  Or, aici observăm că domnul profesor Gheorghe Vlăduţescu dă dovadă de acea „înţeleaptă” reţinere pe care o arată orice universitar român cu  mare grijă  pentru succesul carierei sale academice : teama constantă de a nu părea, şi de a nu se transforma, într-un cărturar român ! Îl  putem asigura că nu trebuie să-şi facă vreun fel de griji în privinţa aceasta : în nici un moment al discursului său, incluzând  şi  textele altor cărţi mai vechi semnate de domnia-sa, profesorul Gheorghe Vlăduţescu nu riscă  să pară ceea ce nici nu este de fapt, adică un cărturar roman. Nu, pur şi simplu domnul Gheorghe Vlăduţescu este un universitar de mare succes în viaţa academică superficială din România. 

De-ar fi fost cu adevărat şi cărturar român, atunci când editează  în anul de graţie 2002 o carte purtând un asemenea titlu, ar fi fost tentat să scrie măcar o pagină despre filosofia care l-a ghidat, cu atâta succes, pe Ioan Eliade Rădulescu (1802 – 1872) la întreprinderea sa de trezire românească. În vremea marelui om, şi nu doar atunci, acţiunea socială era, dacă nu total identică, atunci  într-o foarte mare măsură congruentă cu  acţiunea naţională, vezi răscoala-revoluţie a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, – prin comparaţie, ceea ce s-a întâmplat la 1907 este de neînţeles chiar şi acum,  în contextul unei analize în care ar fi implicate doar forţe şi cauze pur româneşti -, o acţiune care, după  redeşteptarea neamului de către panduri, va fi mereu culturală. Ioan Eliade Rădulescu  devine  ideologul acestei mişcări naţionale după uciderea lui Tudor, plecarea lui Gheorghe Lazăr, şi până la exilul în care l-a aruncat rolul său de tribun al mişcării de la 1848. De altminteri principala sa grijă la 1848  a fost de a-i împiedica pe „căuzaşi” să devină „revoluţionari”, adică  să comită excese ; căci „schimbarea domnilor” a însemnat întotdeauna la noi  „bucuria nebunilor”. Iar  acea grijă ne arată un doctrinar ideologic primar dar nu primitiv, creat chiar în sensul originar al cuvântului ideologie, căci Ioan Eliade Rădulescu  a gândit, – repet, a gândit, un act cu totul neobişnuit chiar şi pentru mulţi dintre politicienii zilelor noastre -, un program de acţiune practică  într-un sistem comprehensiv de  idei europene învăţate din textele filosofice ale lui Étienne Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy.

Sistemul lui ideologic datorează infinit mai puţin, trebuie să subliniem aceasta, deşi formele „societăţilor secrete” din principate şi culorile tricolorului ne-ar putea deruta, influenţelor distrugătoarei  Revoluţii Franceze. Este posibil însă ca lipsa totală de interes faţă  de Ioan Eliade Rădulescu pe care o arată profesorul Gheorghe Vlăduţescu, deci faţă  de filosofia care a călăuzit acţiunea culturală  a lui Ioan Eliade Rădulescu, să  se datoreze unui respect exacerbat celor zise, mai deunăzi, de mult-regretatul Zigu Ornea : „Nu pretinse teme strict locale sînt rostul filosofiei (inclusiv ale celei româneşti), ci problematica general umană”.  Am să mă limitez doar la a insera, ca un comentariu la zisele respectatului  Ornea, un excerpt  dintr-un acquis european pe care cei mulţi (şi „corecţi”) din zilele noastre vor să-l facă uitat : „Il n’y a point d’homme en général „, (Condillac, La Logique, LivreII chap. V.). Astfel, între filosofia care l-a inspirat pe Zigu Ornea şi filosofia ce a inspirat deşteptarea românească  din secolul al XIX-lea trece cumpăna  apelor în ideologia de azi. Evident, domnul   Gheorghe  Vlăduţescu a ştiut  să  aleagă  mereu versantul „politiceşte corect”. Noi ne-am  aflat întotdeauna  pe celălalt versant.

Culturnicii nostri oficiali şi criticii lor de serviciu au refuzat constant să  recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Radulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune pur filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română. În plus, chiar dacă  te cheamă  Gheorghe Vlăduţescu iar nu Noam Chomsky, nu eşti scutit a  şti  că pe la 1828 majoritatea gramaticilor erau considerate încă scrieri filosofice. Nimic din toate acestea nu întâlnim în ultima carte (Publicam prima oară textul acesta în anul 2002, pe un forum electronic ţinut de unul din ziarele centrale din România,  dădeam o adresă de e-mail la care aşteptam comentariile, am primit atunci un singur e-mail cu un virus!), de fapt o lucrare foarte convenţională, a domnului Gheorghe Vlăduţescu. De ce ? Pentru că, şi nu doar „general uman” vorbind,  este cam greu să gândeşti  „neconvenţional” aflându-te pe versantul „politiceşte corect”. Paradoxul cu domnul Gheorghe Vlăduţescu e totuşi  acela că fără să reuşească să  afirme  idei personale a reuşit o  strălucită afirmare personală.

Titus Filipas

Gramatica generativă a civilizaţiilor

Urmând un puternic filon de tradiţie lăsat moştenire de boierii  Craioveşti,  în Oltenia  propăşirea culturală Neoacquistica a început mai devreme decât secolul XIX. Într-una din cronicile sale publicate de  prestigioasa revistă  ‘România literară’, Şerban Cioculescu (1902 – 1988) remarca fervoarea învăţării limbii latine   în Oltenia după anul 1718. Şi acele studii latineşti din Oltenia începutului de veac XVIII vor determina în secolul următor renunţarea la alfabetul chirilic, o renunţare acceptată cu  plăcere aproape unanimă,  în favoarea alfabetului  latin, considera pe bună dreptate academicianul Şerban Cioculescu. În secolul XIX, copiii protipendadei craiovene care îşi continuau studiile liceale la Paris se impuneau  în  mediul şcolar străin, în primul rând prin fluenţa lor în latina  clasică şi scolastică (este cazul primarului Craiovei, Nae Romanescu).În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată,  supranumită   „Gramatica de la Sibiu”, pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang*. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică  şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, este  « Şcoala de la Sfântul Sava ». Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor destinat iniţial doar „liceelor din Franţa”, instituţie intelectualiceşte încă vie,  născută din ‚Ideologia Şcolilor Centrale’. Cuvântul „interesant” este  semnal pentru  apariţia unei  imagini  dintr-un conglomerat de propoziţii. Este interesant că şi  renaşterea ideologică a Partidului Naţional Liberal  românesc după decembrie 1989 a fost iniţiată de către Dan Amedeo Lăzărescu plecând de la vechile surse inspiratoare pentru liberalismul românesc din secolul XIX, anume ideologia lui Destutt de Tracy. Singura ţară din Africa neagră francofonă  în care a fost menţinută şi după decolonizare metodica învăţării  gramaticii limbii franceze exact în tradiţia instituită de Condillac şi Destutt de Tracy,  proba de gramatică fiind  prezentă la examenul de bacalaureat, nu a cunoscut lovituri  de stat militare, devenind  Tehnopolis african singular  pentru delocalizări de servicii implicând comunicarea şi telematica. Aceasta demonstrează ostensiv înflorirea civilizaţiei când este cunoscută şi aplicată gramatica: ‚Oştenii propăşirii’ acelui  stat african  au ştiut mereu cum să redacteze ordinul de luptă corect. Gramatica este importantă şi în lumea informaticii. Succesul fenomenal al companiei Google.com se explică prin faptul că a incorporat într-un program de computer mai multă gramatică decât motoarele de căutare precedente. Prelungirea studiului gramaticii Limbii Române  în anii de liceu ar fi cea mai bună introducere la studiul gramaticii generative, a lexiconului generativ, şi a reprezentarilor ontologice, atât de necesare astăzi în contextul dezvoltării durabile.  Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Aceasta transformare implică lucrul gramaticii generative. Invers, plecând de la o gramatică generativă,  Adrian Rogoz speculează literar în povestirea sci-fi  „Altarul zeilor stohastici”, situaţia când o reprezentare ontologică controlează contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă.Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. Discutând  ‚gramatica generativă românească’,   surprindem de fapt  ‘calitatea organică’ a reprezentărilor ontologice în limba română, când lectura textelor este o experienţă ontică valorizantă. În cea de a doua jumătate a veacului XIX, învăţătorul Ion Creangă  numea: „cumplit meşteşug de tâmpenie”,  textul  în care nu este prezentă  calitatea  organică.  Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului. „Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”, se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Menţinem privirea  insistentă  către  educaţia românească. Studiul gramaticii Limbii Române  şi al  reprezentărilor ontologice în anii de liceu este cea mai puţin costisitoare cale de a pregăti nu doar specialişti în comunicare şi informatică, dar şi viitori ofiţeri, capabili sa gândească şi să enunţe ordinul  de luptă  ca o reprezentare cu alegeri corecte. Şi după integrarea României în NATO, ofiţerul român trebuie să aleagă numai în funcţie de interesele României.  Aşa s-a întâmplat mereu. Ofiţerul român Ion Antonescu a ordonat la 1907 să se tragă în ‚jacquerii’ –  acesta e termenul cel mai exact, pentru că n-au existat vreodată  „ţărani români  răsculaţi”,  ori „răscoale ţărăneşti în România” –  sintagmele aparţin unor ideologii secundare şi terţiare. Viitorul Conducător militar al statului român în condiţiile când politicienii tradiţionali  se temeau să conducă, nu „ştia”, ori mai curând nu vroia să acţioneze „politiceşte corect”  când  era în joc existenţa României.  Cum va spune mai târziu istoricul Neagu  Djuvara încercând sa-l scuze : „Politiceşte, Ion Antonescu habar n-avea ce face.” Intervenţia armatei române în interiorul României la 1907 a creat modelul  fiducial urmat în lunga ‘Stare de asediu’ dintre cele două războaie mondiale, criticată virulent de internaţionalistul I. Ludo într-un  roman. Chiar  şi Albert Einstein semnase manifestul internaţionalistului Henri Barbusse pentru o victorie a ‘răscoalei din Tatar Bunar’. După cel de al doilea război mondial, lucrurile  se schimbă  în România exact în sensul  dorit de  Albert Einstein.  Soldaţii Armatei Republicii Populare Române au primit ordin să reprime cu violenţă mişcarea românească armată anti-comunistă.  Au fost acele ordine legitime ? Să nu uitam că Armata  R.P.R. s-a născut în jurul diviziei « Tudor Vladimirescu », recrutată dintre prizonierii de război români ţinuţi în lagărele din Uniunea Sovietică. Ceea ce se uită mereu a fi spus, este faptul că pe teritoriul Uniunii Sovietice, soldaţii diviziei « Tudor Vladimirescu » au fost  hrăniţi cu alimente trimise de S.U.A.  Divizia « Tudor Vladimirescu » care a  jucat un rol decisiv la instaurarea comunismului în România a fost pregătită şi întreţinută în URSS din fonduri  votate de Congresul USA. Conivenţa Americii la  instaurarea regimului comunist din România a fost totală,  America s-a comportat ca  un stat având sigla  D.R.A., adică « Democratic Republic of America ». Charles de Gaulle  era atât de republican, încât va refuza să pună crucea  de Lorena,  simbolul organizaţiei sale în lupta de rezistenţă la ocuparea Franţei, pe tricolorul francez. Republica România căpăta legitimitate totală  în primăvara anului 1968, când  dictatorul Nicolae Ceauşescu primea în numele României vizita generalului Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Eram pe atunci într-un antrenament militar prn zona ripariană a rîului Bistriţa,   şi ne-am oprit cu plutonul să îl ascultăm la un radio portabil pe generalul Charles de Gaulle pronunţând celebrul său discurs în faţa membrilor Marii Adunări Naţionale prezenţi în  sala de şedinţe din clădirea Parlamentului de pe Dealul Mitropoliei. Erau parlamentarii României de atunci, iar dictatorul îi împiedica să voteze legi egoiste.  Acel discurs,  atent ascultat de intelectualii francofoni ai ţării, a legitimat atunci şi instituţia Marii Adunări Naţionale, nu doar republica România. Foarte multă lume din România l-a perceput atunci pe Charles de Gaulle ca pe un al doilea Charlemagne, acela din arhetipul românesc Lerui. Sentimentul meu ascultându-l  pe de Gaulle a fost că ascultam colindul Florile dalbe, poate cel mai mare moment de optimism de pe parcursul vieţii mele de intelectual român. La simulacrul de proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, prin insistenţa lui  : « Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale », vroia să invoce legitimitatea câştigată în 1968. O democraţie modernă este un lucru extrem de fragil, pe care România interbelică nu a reuşit să îl realizeze, pentru că a trebuit mereu să se apere de pericolul internaţionalist. Dar este o naivitate fără seamăn să crezi că o lovitură de stat instituţionalizată printr-un pulover purtat de ideologul terţiar Petre Roman, fiul activistului Valter Roman adus pe tancuri sovietice,  va reuşi să construiască o democraţie modernă în România.Uniformizarea impusă de Nicolae Ceauşescu pe teritoriul României urmase de fapt  modelul republican  francez, care nu admite enclave pe teritoriul Republicii. Probabil că ar trebui scrisă o întreagă carte pe tema aceasta. Participarea Armatei Române la reprimarea instigărilor de tip Tatar Bunar  care duceau cel puţin la enclave, dacă nu chiar la desfiinţarea completă a visului Romania Neoacquistica,   a fost perfect legală până în ziua de 22 decembrie 1989. Pentru armată legalitatea ordinului încetează abia când ofiţerii care comandau trupa află despre fuga dictatorului. A vorbi despre « crimele armatei române » până  la acel moment din 22 decembrie 1989 este non-sens, cel puţin din motivul că a fost urmat riguros un model fiducial instituit la 1907. Respectul popular faţă de Armata Română,  constatat în toate sondajele de opinie,  este şi  respectul faţă de ştiinţa redactării ordinului de luptă corect şi perfect. De altminteri,  câteva fragmente  literare din ordine de luptă româneşti,  efective în războaiele mondiale,  au intrat în cultura  populară. Iar ordinul: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”, care a intrat în cultura populară de după 23 august 1944 sub forma „ Români, vă ordon treceţi Prutul!”, este legat de chestiunea drepturilor strămoşesti asupra  pământului (expresia ‚pământul nostru’ mi se pare pleonastică). Şi îmi mai place să cred că doar  plecând de la redactarea  ordinelor  de luptă pe româneşte, în nenumărate variante şi pentru situaţii strict teoretice, ofiţerul român Nicolae Bogza va fi  determinat să se transforme în scriitorul Radu Tudoran.Titus Filipas

*Big Bang Pentru cei care intră la acest articol pentru fenomenul Big Bang din astrofizică, îi reorientez la cartea De la mitul astral la astrofizică, de Titus Filipas, care poate fi descărcată liber de la http://www.astroclubul.org/sarm/carti/