Deosebirea între Bine şi Rău

Dacă dezvoltăm ideile lui Thomas Hobbes (care face o distincţie clară între omul social şi animale), Justiţia constituie  una dintre funcţiile regaliene ale statului, şi este totodată parte a Contractului Social. Justiţia pune în aplicare principii universale, adică principii aplicabile fiecărei fiinţe umane. Principiile din Justiţie fac distincţia dintre  Bine şi Rău, acesta este un imperativ categoric. Dezincriminarea incestului propusă de „noua lege românească” este şi un îndemn subliminal de „trecere la act”. Cum arată exemplul tragic al relaţiei dintre romancierul Lawrence Durrel şi fiica sa, în relaţia incestuoasă dispar sentimentele de lealitate şi deferenţă reciprocă. Prin dezincriminarea incestului dispare verecundia, fără de care nu poate să fie gândită comunitatea  umană. Este adevărat, pentru omul postmodern toate valorile au dispărut, a dispărut şi verecundia. Dar este vremea ca România să intre în cea de a doua modernitate a sa, în care valorile să fie re-instituite. Linia de ghidare? Ea marchează deosebirea între  Bine şi Rău.

Titus Filipas

Copilul sălbatic

Eram frustrat în liceu pentru că nu mai studiam gramatica generală,  eram tentat să pun mereu întrebări de  „gramatică filosofică” despre care sistemul şcolar comunist inducea în mine sentimentul că  este numai „rătăcire a gândului”. De altminteri celebra probă de ‘filosofie’ din bacalaureatul francez nu este în fond nimic mai mult decât o probă de ‘gramatică filosofică’.  Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,  şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.  Lucrurile în sine, inaccesibile experimental, constituiau la Immanuel Kant realitatea  accesibilă prin discursul de cauzalitate. Eu  mai  cred că şcoala înseamnă toţi profesorii ei, chiar şi aceia trimişi la canal pentru că au „simpatizat cu legionarii”!  Prin aplicarea  imperiosului dicton leninist „Învăţaţi, învăţaţi, invăţaţi!”, mulţi dintre noi, care ne-am primit educaţia în deceniile, -căci 7 ani nu ajung-,  de după cel de al doilea mare război, n-am învăţat limba  germană. Majoritatea profesorilor români de limba germană, legionari sau simpatizanţi cu legionarii, săpau la canal ori tăiau stuf  în deltă, aşa că  noi nu-l citeam pe Goethe nici în traducere,  nici  în original,  iar mitul lui  Faust  nu ne interesa. De vină mai era poate, fără să-i scuzăm  pe ideologii secundari  ce ne-au ucis profesorii, şi starea limbii române,  pribeagă  într-o Nirvana pastorală, de-ar fi să-l credem pe Ioan Eliade Rădulescu, -dar cine-l mai ia în serios?-,  când Occidentul  inventa  conceptele din Epoca   Luminilor. Şi chiar dacă, după  Eliade,  am avut  profesori de română buni,  la capitolul de  literatură universală, când ajungeau la mişcarea  Sturm  und Drang, ni se traducea Furtună şi Elan. Cum din  lecturile prohibite aflaserăm  noi câte ceva despre Drang nach Osten, sinapsele rebele, nebune pentru că refuzau controlul ideologiei secundare,    încercau  să facă legătura. Despre tema interzisă nu ne  vorbise niciun adult, cei  care ştiau putrezeau prin puşcării, şi fără dascăl de sprache n-am păşit  îndeajuns în Walhalla. De  mergeam   câţiva paşi în direcţia  arătată de lehrer, l-am fi întâlnit poate  pe Goethe. Şi l-am fi  recitit pe Faust adeseori, dacă nu în original, atunci în orice traducere românească de sărbătoare. „Elan”-ul pus în locul lui  Drang l-am împrumutat de la francezi, englezii traduc infinit mai bine,  Storm and „Stress”, starea de tensiune este aceea care  dă relevanţă şi forţă mişcării intelectului, brainstorming-ul, furtuna mentală. Sigur, acel stress este comun interpretat ca accent pus pe  subiectivitate,  însă  realizam, făcând legătura  cu Drang nach Osten, că-i vorba despre o tensiune  ce are incorporată  foarte multă energie. Energia unei tendinţe. Energie mintală care te  ferea, de pildă,  de acceptarea carnetului  roşu. Se spune că  Sturm und Drang ar fi pornit de la ideile lui Jean -Jacques Rousseau despre educaţia copilului liber.  Dar  timpul Sturm und Drang este şi Geniezeit, iar acel Genius  pre-romantic  nu-i cumva chiar „Copilul Sălbatic”  al lui J.-J. Rousseau? Astfel, să ne liniştim,   Sturm und Drang, prin sălbăticia sa,  n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o atitudine „politiceşte corectă”. Atunci, este ceva nou sub soare ? Da, pentru prima oară interzicerea spontaneităţii gândului apare ca o clauză impusă nouă, -celor care încercăm să gândim-,  de   Contractul Social postbelic, – şi mereu a fost şi va fi câte un război să-l întărească-,  vigilent Contract Social ce interzice,  represiv şi violent, cărţile noi care se abat de la dogmele ideologiilor  secundare şi terţiare.  „Copilul Sălbatic”,  intelectualul genuin lipsit acum  de orice drept al  exprimării libere,   individul care fuge de educaţia forţată  printr-un  curriculum de lozinci, căutând  izvorul tămăduirii în cărţile arse, în cărţile confiscate, în cărţile interzise, ori în înţelepciunea celor vechi, este  redus prin activa poliţie politică a   noului Contract Social, -cu   potere de voluntari  pe orice Media–, la condiţia mintală    de  „copil al străzii”, căruia sistemul îi livrează zi şi noapte,  prin mass-media, supradoza de auro-lac informaţional întotdeauna „politiceşte corect”.

Titus Filipas