Posts Tagged ‘Constantin Ticu Dumitrescu’

Doi versanţi pe blogosfera românească

august 4, 2009

Discuţiile  foarte morale de la http://tachepedia.wordpress.com/2009/08/01/pe-un-sofer-il-cam-doare-la-blogosfera/ îmi amintesc aforismul pronunţat de  Jonathan Rée : „Oamenii sunt mai interesaţi în a depune mărturie privind corectitudinea lor morală, decât interesaţi în acumularea de cunoaştere.”. Jonathan Rée compara situaţia de acum, cu situaţia  existentă în urmă cu o sută de ani, în plină Belle Époque.  Atunci interesul  primar era ghidat de morala unui libido sciendi. Se pare  că programul lui Andrei Pleşu, –Minima moralia–, a reuşit. Când foarte comozii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu băteau cale lungă, pe drum obositor, schimbând trenuri şi autobuze, pentru a discuta cu un fost legionar, credeţi că ei nu scriau rapoarte la securitate despre acele discuţii ? Originalele rapoartelor rămâneau la securitatea românească, iar copii ale lor mergeau pentru analiză la servicii din două naţiuni foarte importante. Constantin Ticu Dumitrescu şi actualul şef SRI spuneau indirect că foştii legionari sunt supravegheaţi şi acum. După cum sunt supravegheaţi şi românii care au fost arestaţi pentru activitate anti-sovietică în cumplitul an 1956.

Titus Filipas

Timpul judecăţii

aprilie 26, 2008

Pentru cine face jocuri murdare Mircea Dinescu ? Este evident că el reprezintă nişte grupuri de interese, dar la acest moment nu îmi este clar pentru cine joacă. (i) Primul grup de interese, şi cel mai puternic, este al alogenilor care vor să pună mâna pe imensele proprietăţi tradiţionale BOR, prin forţarea unei demantelări a bisericii naţionale BOR sub pretextul acuzaţiei de colaboraţionism cu liderul naţionalist Nicolae Ceauşescu. (ii) Al doilea grup de interese este cel al sectelor care doresc demantelarea BOR pentru a obţine un spaţiu de prozelitism şi de asemenea o parte a proprietăţilor BOR. (iii) Şi last but not least este chiar grupul său minuscul de la CNSAS, alcătuit din personaje ignobile care îl folosesc drept paravan pe omul de paie Constantin Ticu Dumitrescu, trădător al intereselor româneşti numai pentru că este lipsit de discernământ, personaje care fac tot posibilul să nu permită deconspirarea dosarelor de cadre ale primului guvern Petre Roman format din oameni care îşi făcuseră studiile în West pe vremea “Împuşcatului”. Cine erau acei “specialişti tehnocraţi” care înainte de 1989 mergeau lejeri şi liberi la studii în West cu burse plătite de statul român ? De ce nu se interesează CNSAS de dosarele lor? După formarea primului guvern post- revoluţionar, acei miniştri cu studii făcute în West au subminat în mod deliberat economia naţională a României.

Veni- va timpul judecăţii lor?

Titus Filipaş

Nu vor fi vreodată reabilitaţi!

aprilie 12, 2008

În ziarul Romania libera de Marti, 22 Ianuarie 2008, a apărut articolul domnului Iosif Klein Medeşan, intitulat Despre eroi si criminali.

Este irelevant  ceea ce spune emfatic domnul Iosif Klein Medesan: ‘comunismul ca doctrina de stat a fost condamnat in Parlament de insusi seful statului (nici nu mai conteaza de ce a facut-o, important era sa se faca odata)’, dar urmeaza comentariul mult mai interesant : ‘Hotul nu poate decide Dreptatea, comunistul nu poate condamna comunismul.’

Iată că se mai poate vorbi corect româneşte! Domnul Iosif Klein Medeşan îşi termina fraza cu : ‘sutele de mii de români cu cazierele mânjite de condamnări – unele, nu puţine, la moarte –, bazate pe justiţia luptei de clasa, rămân, în acte, criminali.”

De ce nu spuneţi tot adevărul, şi numai adevărul, domnule Iosif Klein Medeşan? Luptătorii români antisovietici ai anului 1956 (care nu luptau împotriva comunismului românesc, daca el ar fi existat!, ci împotriva ocupaţiei sovietice ajutată de slugile internaţionaliste alogene) au fost judecaţi după codul penal din RPR ! În acord cu acel cod penal, acţiunea luptătorilor români avea ‘caracter fascist’! Constantin Ticu Dumitrescu a spus clar că aceia (toţi cei buni, luptătorii autentici)  nu vor fi vreodată reabilitaţi!

Titus Filipas

Jurnalul prinţesei Bălaşa Cantacuzino

martie 25, 2008

Fotografia care iluminează coperta blogului La porţile Orientului, vezi http://laportileorientului.wordpress.com/, este fotografia prinţesei  Bălaşa Cantacuzino ? Întreb aceasta după ce am comparat atent (în măsura în care îmi permite prezbiţia) iluminura de pe blogul menţionat, cu fotografiile care acompaniază  articolul In search of „Balaşa Cantacuzène” 5, by James O’Fee, care poate fi accesat la adresa :          

http://www.impalapublications.com/blog/index.php?/archives/2328-In-search-of-Balaa-Cantacuzene-5,-by-James-OFee.html

Ştiu că în perioada comunistă, prinţesa  Bălaşa Cantacuzino ţinea un jurnal personal ilustrat cu desenele ei, jurnalul o ajuta să găsească forţa de rezistenţă spirituală la opresiunea comunistă de inspiraţie cominternistă. Acel jurnal a fost confiscat de securitate. Fostul deţinut (politic?!) Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că absolut nimic din ce a confiscat securitatea în percheziţiile amănunţite (aici pot să depun mărturie!) pe care le efectua înainte de arestările de la domiciliu nu s – a pierdut, documentele se păstrează în arhive.

Este timpul să întreb ce studiază de facto oamenii aceia de la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)? Ei sunt destul de şcoliţi să ştie că trebuie să aleagă din Arhivele  Securităţii propriile lor ţinte de studiu, ţinte care interesează realmente societatea  românească. Omeneşte vorbind, cred că obiectivele studierii Arhivelor  Securităţii ar trebui orientate spre găsirea şi restituirea publică a mărturiilor scrise despre epoca de represiune, vorbesc despre manuscrisele literare şi jurnalele personale, printre care şi jurnalul prinţesei  Bălaşa Cantacuzino. Securitatea a confiscat manuscrise inedite din opera unor mari scriitori români care au suferit represiunea regimului comunist. De ce nu a cerut vreodată poetul proletcultist Mircea Dinescu, reprezentant tipic pentru noua „burghezie roşie” şi forţa ei de acum, restituirea manuscriselor confiscate de securitate de la poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu ?

Deoarece Biserica Ortodoxă Română a protejat mişcarea culturală Rugul Aprins al cărei umanism bizantin l – a influenţat şi pe Vasile Voiculescu, cred că BOR are acum obligaţia morală să dea în judecată CNSAS –ul,  în mod special  pe membrul Colegiului  CNSAS Mircea Dinescu,  pentru că ei nu au căutat şi nu au restituit ortodocşilor, dar  şi tuturor românilor interesaţi de cultura de calitate iar nu de umplutură, manuscrisele marelui Vasile Voiculescu!

Titus Filipas 

De ce, Humanitas?

februarie 15, 2008

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Ofiţerii de securitate care au ucis

februarie 9, 2008

Dictatorul Nicolae Ceauşescu a cerut alcătuirea unei liste (pentru un decret de graţiere) cu toţi ofiţerii de securitate care au ucis. Ordinul a fost executat, “întocmai şi la timp”. Această listă există la CNSAS. De ce nu este deconspirată de  CNSAS? Care este rolul jucat de Constantin Ticu Dumitrescu şi de Mircea Dinescu în blocarea acestei deconspirări? De ce ONG-urile care au protestat  vehement în Piaţa Universităţii împotriva deciziei impecabile, în pur stil Tribonian,  a Curţii Constituţionale a României, nu au cerut deconspirarea listei securiştilor care au vărsat sângele nevinovat al martirilor români?Titus Filipas

Andrea Varga rescrie istoria ?

ianuarie 4, 2008

Este ceea ce face cu expoziţia itinerantă „ECOUL EVENIMENTELOR DIN 1956 IN ROMANIA”.  De ce oare nu spune Andrea Varga pe nume cauzei care a provocat revolta din 1956 ? Cauza a fost : ocupaţia sovietică a României.  Nu înţeleg ce ideologie urmează Andrea Varga, şi ce planuri de brainwashing a populaţiei urmăreşte domnia sa în România. Acestea sunt indicii  că luptătorii români antisovietici îşi vor păstra eticheta de fascişti atribuită de regimul comunist şi nu vor fi consideraţi victime. Andrea Varga  ştie mai multe decât vrea să ne spună. Din noua lege de reabilitare a victimelor comunismului, pregătita de Constantin Ticu Dumitrescu,  luptătorii români antisovietici din perioadă vor fi probabil excluşi. Titus Filipas