România şi fiii săi, cei sortiţi faimei

Radu Portocală: +România suferă de un grav şi vechi beteşug: ea nu a izbutit niciodată să recunoască printre fiii săi pe cei sortiţi faimei, şi nu s-a hotărât să-i iubească decât atunci când a fost prea târziu. Şi nu comunismul e de vină, cum ni se spune mereu, ci nepăsarea cronică, blocajul zămislit de adânci complexe, incapacitatea de a descifra mişcările viitorului – toate aflate în chiar genele noastre, fără legătură cu regimurile politice. Daca ar fi să întocmim lista românilor – de la artişti la oameni de ştiinţă, de la literaţi la inventatori – care, înainte de instalarea comunismului, au trebuit să se exileze pentru a se putea împlini şi pe care îi revendicăm acum gălăgios, ne-ar speria lungimea ei. Şi, în loc să ne simţim stânjeniţi de această înşiruire, ne mândrim cu faptul că atât de mulţi au făcut în străinătate ceea ce n-au putut face în ţară. „L-am dat Franţei pe Brâncuşi”, sună lauda nătângă a momentului, cu subînţelesul ei de generozitate mioritică. De ce oare nu putem, într-un suprem efort de luciditate, să ne mărturisim noua înşine că l-am împins mai degrabă pe Brâncuşi la exil? Că el nu ne-a interesat în 1903, când a părăsit România, după cum nu ne-ar fi interesat nici mai târziu dacă n-ar fi devenit celebru în Occident. Lăsând la o parte perioada comunista – si totodata penibila „condamnare” a sculptorului de către Comitetul Central, căruia Academia prin glasuri vehemente i-a ţinut isonul -, ne putem întreba ce a făcut pentru Brâncuşi România revenită la „normalitate”, România de după 1990. Răspunsul e simplu: nimic! Nici un muzeu, nici o casă memorială, nici o manifestare artistică, nici măcar un colocviu anual care să-i poarte numele. Cine caută „Constantin Brâncuşi” pe Internet descoperă că prima pagină Wikipedia care îi este consacrată e în franceză. Cea în româna nu e uşor de găsit – dovadă că cititorii din ţară şi-au manifestat rar interesul pentru sculptor. Dar dacă oamenii şi operele lor ne preocupă prea puţin, suntem, în schimb, avizi de revendicări şi ceremonii funebre. De unde succesul îndoielnicei iniţiative guvernamentale de a transfera în România osemintele lui Constantin Brâncuşi. Născut în 1876, plecat din ţară în 1903, ajuns în Franţa în 1904, mort în 1957, Brâncuşi a trăit 27 de ani în România şi 53 de ani la Paris. Cu excepţia complexului de la Târgu-Jiu, opera lui majoră a fost creată în Franţa. În 1951, după ce autorităţile de la Bucureşti au refuzat lucrările pe care voia să le lase moştenire României, el a cerut cetăţenia franceză, exilul lui căpătând astfel o dimensiune legală. Se pare chiar (dar în haosul care ne înconjoară nici măcar asta nu s-a putut afla cu precizie) că a renunţat la cetăţenia română. În 1956, cu un an înainte să moară, şi-a cumpărat un loc de veci în cimitirul Montparnasse de la Paris, dând astfel posterităţii indicaţia cea mai limpede cu putinţă asupra locului unde dorea să fie înmormântat. Acum, după aproape 60 de ani, un guvern în pană de idei, închipuindu-şi fără îndoială că a descoperit o formidabilă temă de marketing electoral, îşi propune să-l reînhumeze în ţară pe Brâncuşi. Fibra patriotică a multora va fi astfel măgulită, iar onorariile extravagante cerute de avocaţii francezi cărora li s-a încredinţat dosarul pot fi considerate drept cheltuieli de campanie plătite din banii statului. O combinaţie în care toată lumea câştigă, numai Brâncuşi nu. În cimitirul Montparnasse se afla mormintele a sute de personalităţi ilustre, iar valoarea artistică a mormintelor a făcut ca parcele întregi să fie clasate în Inventarul Monumentelor Istorice. În fiecare zi, aleile îi sunt străbătute de nenumăraţi vizitatori, veniţi să se reculeagă sau, pur şi simplu, să regăsească în acest loc al memoriei reperele trecutului. Brâncuşi odihneşte aici în locul, în pământul pe care el însuşi l-a ales, iar această vrere nu are nimeni dreptul să i-o încalce. Aduse în România, ce se va întâmpla cu osemintele lui? Vor fi înhumate la Bellu? Printre cei care au spus despre el că „nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte” (George Călinescu), că „a speculat prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze” (George Oprescu), că „în jurul operelor lui Brâncuşi se grupează antidemocraţii în artă” (Alexandru Graur)? Asta e mizerabila eternitate pe care vrea să i-o ofere România – ultim şi batjocoritor exil? Sau poate se socoteşte nimerit să i se ofere un mormânt la Hobiţa, unde în câţiva ani piatra funerară i-ar fi năpădită de buruieni, nu departe de părăginita casă a copilăriei lui? Ce importanţă pot avea asemenea „detalii”, din moment ce propaganda îşi atinge scopul? În România nu contează respectul pentru cei care au fost, ci foloasele pe care le pot trage unii sau alţii din punerea în scenă a umbrelor. Mulţi români dorm încă în cimitirele lumii. De ce oare îi lăsăm încă în pace? Să înfiinţăm un Minister al Revalorizării Morţilor, să-i dezgropăm pe toţi, să închiriem avioane care să transporte oase dinspre toate orizonturile, să organizăm mii de înmormîntări cu discursuri înlăcrimate şi prapuri politici. Câtă dreptate şi-ar face România dacă i-ar aduce înapoi, morţi, pe toţi cei care, vii, au fost împinşi s-o părăsească! + Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2013/05/radu-portocala-brancusi-tratat-ca.html
Pentru comformitate,
Titus Filipas

Aspecte regaliene în dictaturile Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu

Mai întâi să spunem că definiţia cuvântului „regalian” din DEX, (vezi  http://dexonline.ro/search.php?cuv=regalian ), este restrânsă excesiv, fiind menţinută doar în starea particularizată. Incompletitudinea şi tautologia lipsesc definiţia de acurateţe. Intervenim, completând.

Adjectivul “regalian”  este un termen format de la cuvântul latin  rex, regis, el fiind ataşat de atributul suveranităţii statului, indiferent de faptul dacă statul este organizat ca monarhie (“L’Etat c’est moi”), ori ca republică (puterea este a poporului). Întrucât statul deţine monopolul violenţei legitime (vezi Leviatanul  lui Thomas Hobbes, http://en.wikipedia.org/wiki/Leviathan_(book) ), atunci prerogativele lui legitime  sunt adesea identificate cu domeniile unde folosirea forţei în impunerea legii şi normelor este justificată. Funcţiile îndeplinite de stat în aceste domenii se numesc « funcţii regaliene* ». Minimalist ori liberal considerate, acestea sunt :

1/Asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi apărare. 

2/ Asigurarea securităţii interne a statului şi a ordinii publice.

3/ Definirea dreptului şi furnizarea justiţiei. 

Sigur că ar fi fost necesar să începem expunerea noastră cu  dictatura carlistă. Dar întrucât regele Carol al II-lea a neglijat asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi o politică de apărare (Carol al II-lea era suficient de inteligent ca să îl blameze pentru aceste deficienţe pe Nicolae Titulescu), de asemenea el a recurs la execuţii sumare în “păstrarea ordinii publice”, considerăm că acest rege a abdicat de la exercitarea drepturilor regaliene absolut legitime. Trebuie să spunem în mod expres că legitimitatea drepturilor sale provenea din adhocraţie, adică din hotărârea Divanurilor ad-hoc din secolul XIX care au precedat Unirea cea mică.

Acelaşi respect pentru personajul European  important care a fost Mihai Viteazul îi domina pe  dictatorii Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu.

Dacă discutăm despre dictatura lui Ion Antonescu, trebuie să începem cu acea repunere în discurs a sursei de legitimitate pentru  drepturile regaliene după crearea statului numit, poate superficial,  România Mare, deşi era numai un fragment al marelui proiect Romania Neoaquistica iniţiat la 1600  de Mihai Viteazul. Dar el nu era un proiect spontan românesc, ci un proiect european, un proiect extraordinar de bine elaborat în spiritul timpului. Într-adevăr, Contra-Reforma lansată în secolul XVI  era un proiect al ecumenismului destinat să reconstruiască  lumea prin Biserica Universală construită în Anul Domnului 381 la Nova Roma. Deşi Nova Roma căzuse, în  Spania Habsburgilor se recunoaştea atunci geniul pictorului  ortodox cretan  Domenikos Theotocopoulos (1541-1614), cunoscut   mai ales sub numele hispanizat El Greco, http://en.wikipedia.org/wiki/El_Greco  . Imaginile pe care le creează, ele sugerează regelui, aristocraţilor, şi în fond oricărui hidalgo capabil să viseze, faptul că Spania era, sau putea să fie considerată, Nova Romania. Să reamintim că pe vremea antichităţii precreştine, în Creta fusese construit Labirintul  care ascundea Minotaurul. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţieni. Care nu interferă  cu  ideologia înălţătoare a Comnenilor,  după cum îngăduie şi  noua ideologie a Paleologilor  în teritoriul ce-l vor păstra până la 1669.  Astfel că înregistrăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică bizantină!  Uniunea pe care Comnenii o vedeau între Cer şi Pământ era transpusă de pictorul cretan în tablouri  cu personaje  hieratice  tensionate  între cer şi pământ. Cretanul acesta educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, pe nedrept clasificat ulterior a fi fost un “pictor expresionist timpuriu”,  era acuzat de contemporanii săi pentru posesia unui nemaipomenit hubris. Când soseşte la Roma,  declară senin  că  el pictează  mai bine decât Michelangelo! Ideologul pictografic ortodox  Domenikos Theotocopoulos vroia numai să sublinieze faptul că isihasmul lui Grigorie Palamitul este mai important decât renascentismul promovat de Varlaam din Calabria!

Influenţa  cretană  asupra noastră a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului.

Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în  pictura  din bisericile Craioveştilor din Oltenia. Dar  privind canalul de televiziune ‘Discovery’, am fost stupefiat să văd cum Mănăstirea Bistriţa din nordul Olteniei, şi ea o ctitorie  a boierilor Craioveşti, era  prezentată drept ctitorie a etniei rroma, într-un  spectacol dizgraţios al conectării celor sfinte  cu dorinţa de îmbogăţire  prin ‘trecerea pe sub masă’. Scena a fost retransmisă şi propagată, mereu şi mereu, în lumea întreagă.

Ideologia Comnenilor, adică ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, este incorporată  de sculptorul de la Hobiţa în  Coloana fără Sfârşit. De altminteri Constantin Brâncuşi declara  în mod explicit semnificaţia complexului sculptural de la Tîrgu Jiu : “Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.”

Ideologia Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas  cu ideologia  europeană Neoacquistica într-o sinteză care va influenţa incontestabil educaţia prinţului Dimitrie Cantemir. Tot în Occidentul european,  Ideologia Comnenilor despre Împărăţia Cerească  îl va inspira  pe Bossuet, Jacques Bénigne (1627 – 1704), să compună   predicile acelea pline de speranţă  despre îngerii şi oamenii ce formează „un même peuple et un même empire”.  Poate că nu este întâmplare fără  cauzalitate faptul că Emil Cioran,  care scria în România  “Pe culmile disperării” (1934),  după ce ajunge  în Franţa scrie  treptat plin de optimism creştin, precum  Bossuet. Emil Cioran a fost păzitor al cunoaşterii prudenţiale la fel ca Jacques Bénigne Bossuet. În fine, chiar în timpurile  comuniste  de la noi, cred că G. Călinescu era  stăpânit de ideologia  Comnenă a unirii cerului cu pământul, vezi în „Bietul Ioanide”  portretizarea  arhitectului  balcanic perfect care proiectează domul ca ‚domă’ prin care se pot vedea stelele.

Mihai Viteazul fusese educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, la fel ca El Greco. Pentru proiectul Romania Neoaquistica, Mihai Viteazul a primit sume imense de la Habsburgi. Motiv pentru care unii îl numesc condottier. Justificat, în măsura în care proiectul Romania Neoaquistica  era văzut ca un mare proiect european. Altminteri  trebuie să privim imaginea împăratului Rudolf  al II-lea precum tabloul de abundenţă şi bonomie pictat de Arcimboldo, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Arcimboldovertemnus.jpeg .

Dictatorul Ion Antonescu demonstra că era stăpânit şi el de ideologia Comnenilor, în măsura în care admitea drept sursă de legitimitate pentru exercitarea funcţiilor regaliene ale statului român, tocmai Biserica Ortodoxă Română. Apoi, trebuie să vedem modul în care a decis exercitarea funcţiei regaliene pentru asigurarea securităţii externe a statului, strict în condiţiile dure ale celui mai mare război în care a fost implicată România vreodată. Ce a fost bun, ce a fost rău în hotărârile lui, oare ne putem da noi cu părerea? Orice encomium în  care dictatorul Ion Antonescu ar fi portretizat drept un mare personaj istoric este considerat a nu fi „politiceşte corect” şi ar fi iute pedepsit de potera internaţionalistă. Nu scriem noi acel encomium. Pentru că Ion Antonescu se află dincolo de istorie.

Despre dictatorul Nicolae Ceauşescu putem spune că deşi funcţiile regaliene ale statului comunist numit mai întâi RPR, apoi RSR, nu aveau legitimitate, Nicolae Ceauşescu a împins numărarea funcţiilor  regaliene cu mult dincolo de limitele Hobbes.  Nicolae Ceauşescu a extins exercitarea funcţiilor regaliene ale statului şi la aspectele construcţiei şi producţiei economice. Fără îndoială că România a progresat atunci extrem de rapid de pe urma extensiilor ceauşiste ale funcţiilor regaliene. Dar numai în aspectele care privesc “capitalul tangibil”. “Capitalul intangibil” şi ideologia au fost blocate. Adăugăm că aspectele ideologice şi blocajele de “capital intangibil” în  România, antamate de Valter Roman, Gogu Rădulescu, Ghizela Vass  şi Silviu  Brucan la incitarea sovietică  şi cu sprijin sovietic, au fost continuate  după 1989 de GDS la incitarea americană şi a ţărilor ce instrumentalizează UE şi NATO  împotriva României.

Titus Filipas

*vezi şi

https://blogideologic.wordpress.com/2008/10/19/functiile-regaliene-ale-statului/
https://blogideologic.wordpress.com/2009/02/01/sursele-drepturilor-regaliene-pentru-noi/

Arme ideologice

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas