Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică: “Un succedaneu popular pentru Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu fusese marcat în formarea sa intelectuală de spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat că patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–, a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea de a permite condiţiile legăturii celei mai fertile între gândirea filosofică şi teologie.
Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că spiritul abatelui francez Bonnot de Condillac influenţase ideologic şi formarea Partidei Naţionale a primilor liberali români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960, iată cum şi comuniştii naţionalişti români realizează importanţa educaţiei, precum şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice autentice.
Tot la fel, ministrul culturii din guvernul patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976), un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler, demonstra totuşi că era tensionat de Absolut atunci când pronunţa fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”). Era poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie umplut.”- „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François Rabelais. Prin expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile bisericeşti exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.
Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are dreptate să caracterizeze urmările uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!, a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai propice de restaurare, sinceră şi larg acceptată, a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal foarte iubit de popor. Aceasta pentru bunul motiv că Henric al IV-lea dorea ca fiecare familie franceză să aibă duminical o găină grasă în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege doar dintr – un simplu capriciu personal. El nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă baniera cu florile de crin va fi votată ca drapel naţional de către cetăţenii Quebec-ului modern !
Paul Langevin, –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–, a fost savantul francez care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904), acela care observa după zdrobirea Comunei din Paris că Republica franceză nu avea legitimitate, şi propunea un apendice legislativ cunoscut ca ‘amendament Wallon’. Amendamentul înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon din secolul XIX are şi ideea septenatului prezidenţial. Îl va inspira mai târziu pe generalul Charles de Gaulle pentru textul instituţional la crearea celei de a V-a republici franceze.
În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca profesor meditator particular – maître libre, pentru citire şi scriere, însă la înălţimea spirituală a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră–strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană). Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.
În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea, va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii veniţi de la Universitatea din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel, extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei copilului mic” de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă contează extraordinar de mult felul în care combatantul selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.
Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat pus la noi pe ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei triada „Pleşu, Liiceanu, Noica”, a obliterat din cultura română influenţa lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă, ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După ce am scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă a libertăţii noastre”. Mă chinuisem, ce-i drept, să înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?) în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/ Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […] Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară, pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul “Despre limită”. Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă umană porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează propria noastră putinţă de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără să ne aparţină propriu zis, ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.
Am văzut pe canalul TV Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală, şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin medicaţia ciclonică prescrisă de medic.
Nu cunoşteam în mod concret până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva, bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui Henri Wallon despre „psihologia copilului mic” traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român, însărcinat de comuniştii naţionalişti cu traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din „Jurnalul fericirii” ţinut de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg de facultate cu Albert Einstein!): „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă adresez (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt capăt al firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3. Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todiraşcu [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.”
Personalitatea academicianului Alexandru Duţu influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982, “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: « … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând: „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă în poemul cu acelaşi titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar să amintească, poate influenţat prea mult de spiritul modern promovat de Montesquieu, ipocrizia bizantină a lui Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.” Era invocată în versuri deriva epistemică, într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura efortului cerut pentru a înainta « contra curentului » pe cascada înaltă şi violentă care se scurge pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din „Logica rezonanţei” a lui Ştefan Odobleja: „Ritmurile scandează activitatea noastră psihică, marchează momentul propice unei diversiuni fortuite, unei asociaţii oportune, unui ocol necesar, unei schimbări a punctului de vedere, unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile diferă de la un individ la altul. Ele diferă de asemenea cu vîrsta.” Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile sunt una dintre cauzele ce îl sustrag acţiunii obiectului, favorizând distracţiile sale. În activitatea sa, influenţele succesive au predominanţă asupra scopurilor….În oricare moment, activitatea senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între incitaţiile organice interne, şi cele exterioare, obiective.” Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă palatabilă şi convenientă atât la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe care se bazează logica „agentului raţional” din economia de piaţă liberă. Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul” ca stare de fapt, în exteriorul acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl atrage pe Henri Wallon către un anumit grad de reconsiderare pozitivă a psihanalizei; totuşi pentru el Condillac va rămâne totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud. Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998). Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’ am putut imediat înţelege Instrumentalismul lui John Dewey care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti. Dacă anii, şapte la număr, deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România. Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România, o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca noutate editorială absolută era ceva neobişnuit. Opera psihanalitică a lui Sigmund Freud producea în cultura secolului XX dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese favorizată de autorităţile germane de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români. Cărturarul selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i, –temporar, doar până în decembrie 1989–, pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice, provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă, însă nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea. Traducerea românească oferită nouă de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa, este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui Wallon era precizat în mod expres: „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială. În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător. Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde arta identificării şi definirii valorii economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!), psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt abilităţi esenţiale pentru succesul durabil.
Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice! Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 