Posts Tagged ‘civilitate’

Civilitatea pe blogosferă

februarie 20, 2008

După ce am îndrăznit să scriu articolul “Debunking Dragoş Bucurenci”, calculatorul meu a fost supus unui puternic atac cu viruşi din ultima generaţie, iar pe panourile celor 2 bloguri s-au instalat niste linkuri permanente (tot forma de virusare)  către 2 bloguri răuvoitoare:

http://taraduveanu.wordpress.com/

http://iuleka.wordpress.com/

Habar nu am cum să scap de aceste linkuri care jignesc, apoi deschid ferestre de comentarii.

Nu se poate instala civilitatea pe blogosferă ?

Titus Filipas

PS

Personajele acestea din spatial virtual care au instalat pe panoul blogului meu linkurile  permanente (tot forma de virusare)  către http://taraduveanu.wordpress.com/  si http://iuleka.wordpress.com/ se prefac ca nu inteleg ca aceasta este lipsa de civilitate pe blogosfera. Imi aleg singur lecturile pe Internet. Ele trebuie sa fie de maxima calitate intelectuala. Nu genul de intellectual garbage oferit de blogurile amintite.

Fractura dimensiunii numenale

decembrie 14, 2007

 Când August Wilhelm Schlegel îşi punea întrebări despre sensul termenului „dramatic”, propunea şi răspunsul : „o mişcare vie a gândurilor”, implicând „viaţă şi acţiune”.

În „commedia dell’arte”, acţiunea la climax era prezentă într-o succesiune de „slapstick episodes”, adică „episoade mişto”. Ultimul cuvânt, aglutinat din expresia „mit Stock”, vine din germană, unde era folosit pentru descrierea bastonadelor teatrale. ” Mişto „-ul este acţiunea hilară asociată bastonului de lemn al lui Arlecchino. Băţul arlechinadelor, folosit numai pentru a zădărî, a enerva, a provoca rîsul printr-o improvizaţie fizică, semnifică lipsa categorică a dimensiunii numenale în dialogul din „commedia dell’arte”. Dar în dialogurile dramaturgiei româneşti celei mari, care atinge „universalitatea” ?

Constatăm, la Ion Luca Caragiale, că tot ce scrie are un sens. Care-i aproape întotdeauna, unul neaşteptat. În ” D-ale carnavalului „, chiar numele personajului (Miţa) Baston e o trimitere directă şi expresă la amintitul obiect de recuzită din „commedia dell’arte”. Este mărturisirea cheii unui întreg program de creaţie la Caragiale : Renunţarea la dimensiunea numenală, chiar şi acolo unde, întâmplător, ea fusese iniţial prezentă.

Succesul real şi autentic al dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, atunci când ea este tradusă în alte limbi, se limitează de fapt la o singură piesă : „O scrisoare pierdută”. Ce anume se ascunde aici, asigurându-i paşaportul la „universalitate”  şi la înţelegere pretutindeni ? Dar ce anume găseşte înţelegere pretutindeni, în ” lumea civilizată ” ? Ceva propriu spiritului uman numai în condiţii de ” civilitate ” : Discursivitatea, atât de comună şi atât de de rară în acelaşi timp.

În secolul XIX, discursivitatea, oricât ar fi de ciudat, nu este asociată numelor „populare” din literatura română, -Eminescu, Caragiale, Creangă-, ci unor scriitori aproape ezoterici, precum Ioan Eliade (Ion Heliade) Rădulescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Constatăm, într- „O scrisoare pierdută”, că Ion Luca Caragiale „parazitează” textele lor, retezând din ele dimensiunea numenală, tocmai pentru a putea fi incorporate, digerate, în tipul de dramaturgie pe care îl construia. S-a spus adesea cu privire la scriitura lui I.L. Caragiale că ţinteşte spre o vigilentă identificare a cancerului fraudei în pântecele limbajului unor personaje reale din societatea românească, urmată de extirparea tumorii. Dar uneori el procedează cu totul invers.

În 1872, se stingea din viaţă Ioan Eliade Rădulescu. În numele presei româneşti, cuvântul funebru la mormântul lui Eliade fu rostit de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Citiţi cu atenţie introducerea, observaţi patetismul extrem şi căutat din acest exerciţiu retoric cu iz de anaforă : „Domnilor !,…nu,… fraţilor ! Dacă în viaţa de toate zilele, când ne domnim mereu, şi domnindu-ne mereu ne certăm fără milă unii cu alţii, dacă nu în viaţa de toate zilele, cel puţin aici, în faţa mormintelor, suntem fraţi, numai fraţi, şi ca fraţi am venit a plânge pe ţărâna unui părinte”.

Marii scriitorii nu sunt cei care deconstruiesc, ci aceia cu destulă putere să ridice edificiul judecăţii logice asupra unor fraze, propoziţii, — uneori chiar asupra unui singur cuvânt -, înţelept împrumutate pentru a fi inserate într-un text propriu. Este aproape un loc comun acuzaţia că Haşdeu practica exagerarea retorică. Procedeele retorice ale lui B.P. Hasdeu au fost copiate de I.L. Caragiale în forjarea discursului lui Caţavencu :

„Domnilor !… Onorabili concetăţeni ! Fraţilor !… (Plânsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare…”.

Primul care a constatat, cu durere, prezenţa împrumutului şi intensitatea deriziunii trebuie că a fost însuşi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Motiv pentru care l-a „tăiat” în 1891 pe I.L. Caragiale de la premiul Academiei Române, premiul Heliade-Rădulescu. Dar Ion Luca Caragiale împrumută discursivitate, pentru a o deforma apoi, şi din scrierile lui  Ioan Eliade Rădulescu. Să citez doar o frază din ” Echilibrul între antiteze ” : „Unde nu e progres, nu e nici conservaţie, şi viceversa”. Ce construieşte, şi deconstruieşte în acelaşi timp, I.L. Caragiale, plecând de la fraza lui Eliade ? Pasajul din scrisoarea băiatului lui Trahanache, din care acesta din urmă citează cu admiraţie : „… vezi, tînăr tînăr, dar copt, serios băiat ! Zice :’Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…’”.

În acest caz este posibil însă ca influenţa să fi fost numai indirectă, iar I.L. Caragiale să fi folosit schema unui discurs electoral provincial, copiat şi deformat de mai multe ori.

Oricum, un fapt este incontestabil : dramaturgul Ion Luca Caragiale câştigă

dreptul la universalitate operei sale, parazitând ciornele rupte ale discursului

românesc, central sau provincial. Plecând de la observaţiile fine asupra

spaţiului discursivităţii româneşti,-ceea ce ne arată cel puţin că acest spaţiu

va fi existat la un moment dat !-, după mai bine de o jumătate de veac, Eugen

Ionescu va fi tentat să supraliciteze folosirea tehnicii aglutinării de

fragmente rupte fără noimă din discursuri ce şi-au pierdut complet orice

posibilitate de identificare, ca în „Englezeşte fără profesor”. În fond,

dramaturgia lui Eugen Ionescu se bucură de un succes imens în primul rând pentru

că explorează acel teritoriu al absurdului ce se alege atunci când se culege din

discursivitate numai zgomotul ei alb.

Titus Filipas