„Să facem totul!”

„Să moară şi capra vecinului!” este o atitudine blamabilă. Dar când vecinul este USA ? Cred că gândiţi de două ori asupra condamnării înţelepciunii româneşti. Spuneam pe alt fir că „Washington consensus”, consensul de la Washington, impune prin globalizare în toate ţările cu economie de piaţă liberă modelul  de capitalism anglo-saxon. Mai spuneam că impozitarea forfetară a IMM-urilor la noi era destinată, în acord cu „Washington consensus”, să distrugă bazele capitalismului românesc, tradiţional bazat pe IMM-uri. Şi mai spuneam că speculaţiile financiare tipice  capitalismului anglo-saxon au dizolvat chiar şi „fondurile de dotare” (endowments) ale universităţilor particulare americane. Chiar şi fondurile de dotare ale Universităţii Harvard au fost micşorate considerabil. Însă fostul rector de la Harvard University,  a cărui singură „ideie iepocală” a fost principiul că „Săracii lumii trebuie să suporte poluarea lumii, nu bogaţii lumii!”, a fost numit consilier economic al preşedintelui USA. În principiu, acest consilier economic ar trebui să facă primele schiţe pentru o nouă doctrină economică a USA. Care, de ce să nu recunoaştem?, ar trasa noua linie de ghidare pentru capitalismul anglo-saxon. Problema este că noua doctrină economică a USA, –şi de aceea rîd eu cu bucurie foarte mare la reamintirea proverbului „Să moară şi capra vecinului!”–, este încapsulată în lozinca „Să facem totul !”. Nu sună a ceva cunoscut? Tot  asta era şi doctrina economică a lui Nicolae Ceauşescu începând cu anul 1973. De la acel moment, World Bank acorda împrumuturi masive regimului Nicolae Ceauşescu pentru accelerarea industrializării prin cumpărarea de fierărie high-tech din USA. Îmi aduc aminte, că într-una din analizele postului de radio Europa Liberă consacrată analizei situaţiei din România, cineva tocmai venit din ţară întreba cu năduf : „De ce i se dau atâţia bani lui Nicolae Ceauşescu? Singura condiţie care i se cere este să strângă şi mai mult şurubul ! De ce nu faceţi o emisiune pentru a discuta serios subiectul acesta ?”. Emisiunea a fost promisă, însă nu a venit niciodată. Dar, foarte bizar!, a venit în 1975 un fragment din viitorul „Raport Tismăneanu”! Un fragment împotriva protocronismului  românesc !  Se încurajau încă de pe atunci atacuri murdare împotriva protocronistului Ion Lăncrănjan  care,  prin autenticitatea naţională a florilor dalbe, prin vigoarea scriiturii rumâneşti,  îi deranja cumplit  pe apărătorii intereselor “păturii superpuse”.  În acel an 1975,  doamna Anneli Maier de la Radio Free Europe compunea un text denigrator care  politiceşte era foarte corect,  fiind tradus şi într- un raport în  limba engleză pentru a –şi informa şefii: “Caloianul, a Rumanian word of Slav origin, means a ritual object in human form which is buried or thrown into water in order to generate rain.” Originea slavă este varianta pe care ne-o impun ei. În fine… Ţarul bulgar Ioniţă Caloianul nu prezintă pentru noi, românii,  vreo însemnatate pozitivă,  decât numai pentru că era investit de Inocenţiu al III-lea ca paznic (Rex) pentru arhiepiscopia de Ohrid. Evenimentul având reverberaţie până în Polonia,  fiind reflectat şi în opera literară a  lui Henryk Sienkiewicz. Incultura doamnei Anneli Maier este crasă. “Caloianul românilor” este Ioan al II-lea Comnenul. Comnenii nu aveau herb. Însemnele heraldice sunt inventate în Occident, după ce Charles Martel îi învingea pe islamici în bătălia de la Poitiers. Abia Constantin Brâncuşi construieşte un însemn heraldic pentru Comneni,  „Coloana fără sfârşit” care leagă Cerul de Pământ. Aceasta era ideologia Comnenilor, temă pe care o întâlnim şi în descântecele Scaloianul  şi Scaloiţa. În acel an 1973, România a fost pusă în cumplită cumpănă,  când trebuia ori să continue pe calea cea bună, când îşi construia capital intangibil prin excelentul sistem de educaţie gândit de protocronistul Mircea Maliţa, fie să accepte să meargă pe calea cea rea spre care împingea World Bank. O analiză românească antamată la postul de radio Europa liberă în anul 1973 ar fi putut să ajute USA acum. Afirmaţiile secretarului trezoreriei americane despre soliditatea obligaţiunilor T-bonds au fost luate în derîdere de studenţii chinezi în faţa cărora vorbea la Pekin, iar reprezentanţii cei mai lucizi ai  capitalismului anglo-saxon realmente se tem de “gnomii din Shanghai”,  care sunt decidenţii ultimi pe cea mai puternică piaţă a industriei financiare  a lumii -“Bond market”  din Shanghai. „Să facem totul !” 🙂 cine spune acum ? WASHINGTON (Reuters): “U.S. must be open to second economic stimulus.” De unde banii pentru stimulus ? Din furtul generaţional. Doctrinarii economiei capitalismului anglo-saxon nu ştiu nici măcar echivalenţa ricardiană.

Titus Filipas

Naţionalitatea română în fluxuri arhetipale

“Cine a  trăit, nu moare niciodată.” Viersul romanticei Emily Brontë  (1818 –   1848) se potriveşte spre a caracteriza viaţa filosofului român Mircea Vulcănescu (1904 – 1952).  Intuiţiile sale de o luciditate extraordinară vin în memorie la această oră astrală a României. Ne ajută să înţelegem acest timp unic, printr-o integrală care pleacă din „ispita dacică” în specificitate si universalitate. Zalmoxismul, de la Herodot citire, spune că spaţiul cultural din Vestul Pontului Euxin este racordat la universalismul cultural inventat prin renaşterea saitică. Tracism este nume simplificat pentru ‘socii’-alizarea ilirilor, traco-daco-moesilor, iar după Zosimus, şi a populaţiilor aflate în secolul IV între Carpaţi şi Nipru..  

Mircea Vulcănescu percepea toate aceste fluxuri arhetipale şi le transmitea prin reprezentări ontologice. Or, cum scrie Constantin Noica,  „El n-avea măsură. Îşi spunea gândul (…) şi, în clipa când vroia să se oprească, venea ceva de dindărătul gândului. Nu atât torentul de cunoştinţe şi gânduri era copleşitor, nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă.” Mircea Vulcănescu a fost comparat adesea cu Emil Cioran. În percepţia timpului nostru istoric, intuiţiile lor sunt complementare. Date noi se conjugă spre înţelegere în structura limbii române pe care au vorbit-o cu patimă şi lumină. “Naţionalitatea este o însuşire metafizică, (”suflet românesc”, sau “spirit românesc”  spre deosebire de “naţiune”),   calitate ireductibilă, spirituală. Naţionalitatea română este imuabilă.”  

„Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?”, întreabă retoric Emil Cioran, vorbind depre naţionalitatea română. „Tragedia României este că  în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară  fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.”, adaugă un Cioran puţin descumpănit. Franţa se afirmă şi capătă „conştiinţa consecutivă actului de afirmare” prin victoria anti-islamică a lui  Charles Martel la Poitiers,  în anul 732. Abia prin conştiinţa  acelei victorii se creează faimoasa aristocraţie ereditară franceză  care va susţine statul francez un mileniu, până ce apar alte forţe victorioase pe scena istoriei. Naţionalitatea română se naşte  ca „romanitas” prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212. Jurisdicţia romană îşi desăvârşeşte plenar efectele (evaluarea istoriografilor de la Oxford University) până la 285 AD, când Imperiul Roman se transformă în Romania.

Titus Filipas

Iluminismul scoţian şi România

Între Iluminismul francez din secolele XVII – XVIII şi Iluminismul  scoţian clasic există o legătură de tip „vase comunicante”.  Relaţiile Scoţiei cu Franţa continentală  erau foarte vechi. Istoricii reuşesc să  dateze începutul remarcabilului tratat informal de alianţă între Scoţia şi Franţa în anul  732, când a fost purtată bătălia victorioasă  de la Poitiers. Charles Martel, liderul francic   întemeietor al  dinastiei  carolingiene,  ajutat de un detaşament de  pedestraşi  scoţieni, coordonează o sinergie extraordinară  care îi învinge decisiv pe arabii din Apus ce invadaseră Europa,  arabi care se dovediseră invincibili pînă la acel moment istoric. La Poitiers fusese marcat un succes absolut notabil, în care alianţa dintre Franţa şi Scoţia reuşea să adauge valoare în acţiunea militară împotriva islamicilor purtaţi  din victorie în victorie de Jihad, războiul lor cel sfînt. În cel de al doilea mileniu creştin, vechea alianţă, „the Auld Alliance”, a fost în modul cel mai concret formalizată prin tratate, necontenit reînnoite, veac după veac. Primul tratat formal a fost cel parafat în anul 1295 de  către Philippe le Bel (regele capetian care i – a deposedat  şi  distrus pe cavalerii templieri) şi  John de Balliol (1248 – 1314), cunoscut drept regele Ioan I al Scoţiei. De altminteri Mihai Eminescu începea proiectul de roman “Geniu pustiu” amintind “istoria unui rege al Scoţiei”.

În secolul XVI, prin legile de naturalizare a francezilor în Scoţia şi a scoţienilor în Franţa (Lettres de Naturalité générales et réciproques), francezii şi scoţienii dispuneau în Scoţia, respectiv în Franţa, de aceleaşi drepturi ca şi nativii ţărilor respective. În anul 1942, generalul Charles de Gaulle,  ce continua lupta Franţei republicane şi  democratice împotriva  nazismului, califica tratatul dintre Philippe le Bel şi John de Balliol,  într -un  discurs celebru pronunţat în oraşul scoţian Edinburg, drept  alianţa caracterizată prin cea mai îndelungată continuitate: „la plus vieille alliance du monde”. Pe fondul acestei alianţe, în secolul XVIII, îndelungata tradiţie de înţelegere reciprocă şi de sinergie reuşea să adauge o valoare imensă în  activitatea intelectuală  chemată pe româneşte Iluminism.  Deşi ideile Iluminismului se propagă în aproape toată Europa acelui timp, foarte puţini dintre  cărturarii români au putut participa la acea mişcare intelectuală, datorită  blocajului  şi regresului impus nouă de epoca fanariotă.  

Revoluţia din 1789 distrugea Iluminismul francez, dar lăsa intact Iluminismul scoţian. Care continuă şi în secolul XIX. La fel ca ideologii Junimismului de la noi, ideologul scoţian Thomas Carlyle (1795 – 1881) insista pe incorporarea dinamismului culturii germane, a ideologiei germane. Însă Junimismul nu este prima expresie a influenţei Iluminismului scoţian din  secolul XIX asupra culturii române. Cu toate că junimiştii clamau foarte vehement opoziţia lor la paşoptism, găsim cel puţin o dovadă că însăşi revoluţia de la 1848 din ţările româneşti a fost puternic marcată de Iluminismul scoţian din  secolul XIX care iradiază până la noi.

Una dintre cele mai frumoase imagini grafice despre revoluţia de la 1848  este tabloul „România revoluţionară”, pictat de Constantin Daniel Rosenthal, vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C5%A3ia_rom%C3%A2n%C4%83_de_la_1848 . Puţini ştiu însă că modelul feminin  a fost tînăra scoţiancă Mary Grant, vezi aici: http://209.85.135.104/search?q=cache:hbTeTKzamlUJ:en.wikipedia.org/wiki/Maria_Rosetti+maria+rosetti&hl=ro&ct=clnk&cd=6&gl=ro , care a devenit prin căsătorie Maria Rosetti.

Titus Filipas

Charles Martel

Domnia primului dintre împăraţii bizantini iconoclaşti,  Leon al   III-lea Isaurianul,  domnie începută la 717 AD,  este marcată de refacerea imperiului roman prin  victorii asupra arabilor. Sîntem îndemnaţi acum să facem o comparaţie şi  cu lupta anti-islamică  de pe „frontul de vest”. Într-adevăr, Charles Martel, liderul francic   întemeietor al  dinastiei  carolingiene,  îi învinge decisiv pe arabii din Apus  la Poitiers  în anul 732. Istoricii reuşesc să  dateze începutul remarcabilei alianţe dintre Scoţia şi Franţa  la  acest an  când a fost lupta victorioasă  a europenilor împotriva invadatorilor  arabi. Francii au fost ajutaţi de un detaşament de  pedestraşi  scoţieni. Charles Martel coordonează  sinergia  extraordinară a francilor şi  a muntenilor scoţieni – nemuritorii highlanders–, adăugând valoare în acţiunea militară împotriva islamicilor purtaţi  de Jihad. Charles Martel îi determină pe cavaleriştii aceia islamici, cei mai buni din lume   atunci,  tot la fel pe vremea  lui Napoleon Bonaparte, – generalul   descrie dialectic tactica adoptată pentru a-i învinge pe mameluci prin  „transformarea cantităţii în calitate”–, să comită  un act de pură folie: Descalecă  şi  luptă    împotriva ferengilor, cum le spuneau islamicii francilor,  ca pedestraşi! Titus Filipas