În anul 1063, murea sultanul selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau parte din imperiul selgiucid de atunci nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său, Muhammed ben Da’ud Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să imite atitudinea lui Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că la 1063 AD, după vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea preluarea puterii de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul Nizam ul-Mulk, numele său fiind traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea în Regat.
Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei „unităţii de stil” în cultura ce trebuie să le definească identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid, poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131), este mult mai bine cunoscut de occidentali, de ruşi, chiar şi de intelectualii români! Se ştie sigur că Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze religia islamică; abia atunci dobândeşte prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan, consiliat de vizirul său înţelept Nizam al-Mulk, a îmblânzit facţiunile opuse aflate în luptă fratricidă, consolidând astfel imperiul selgiucid. După ce a fost asigurată pacea pe cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual succesor în linie ereditară la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului fatimid începând cu anul 1050 provocase inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local din Alep, îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.
Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă acţiunea lui Alp Arslan se ducea într-un timp când împărăţia romană traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.
Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană. Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii recuceriseră de la arabi o parte din teritoriile pierdute, au putut prelua Siria (Isauria) de miazănoapte, şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană vedică există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să respecte principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat, şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute de bizantini. După ce trece Eufratul, aleargă cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se mândresc că naţiunea a fost „ctitorită” de Alp Arslan printr-acea acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”, adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a teologilor cappadocieni din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.
Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre Armenia şi Gruzia (Georgia), pe care le cucereşte la 1064. Asia Mică ori provincia Anatolia, unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin, va fi pierdută numai în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă, mărturisită brutal uneori, a fost jefuirea bogăţiilor din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat la anul 1261 oraşul Constantinopol fiind însoţit de o gardă de cavaleri selgiucizi! Este şi aceasta o lecţie a istoriei universale, despre care profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu publicat în 1993: „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’), pare să nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată de Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini turci acolo. În limba arabă, „Rum” înseamnă Romania. Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne, era o evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi: din Turan, prin Rum, la Constantinopol! Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de mongoli, Gaigaus cere Împăratului de aur dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale pe care o construia, la drepturile Romaniei. Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia, îi învoieşte numai temporar în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun început, adică plecând de la străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”! Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă că ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul. „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu vor ierta vreodată armata a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 