1500 şi 1600

Portetul lui Ştefan cel Mare, făcut de Grigore Ureche, este calchiat după portretul lui Hannibal scris de Tit-Liviu. Însă despre Mihai Viteazul, datele istorice de care dispunem sunt cu mult mai precise. Să reamintim mai întâi că la anul 1526, în bătălia de la Mohaci, dispăruse pentru totdeauna din istorie Ungaria Mare, salvată oarecum de către Bela al IV-lea după marea invazie mongolă. Apoi, după regii angevino-sicilieni ce i-au persecutat cumplit pe valahi, venise ca o relaxare împăratul Sigismund de Luxembourg. A acordat drepturi depline în administraţie şi conducerea militară valahilor sau Universităţii valahe (numele nu-i de la o instituţie scolastică, dar de la Univers, în sensul că valahi erau în toată Europa). Iancu de Huniade sau Cavalerul Alb (dintr-o confuzie Blac/Blanc) şi Matei Corvin au profitat din plin de legislaţia lui Sigismund de Luxembourg şi au refăcut aproape complet Ungaria după cumplita lovitură mongolă. La 1526, osatura armatei maghiare era alcătuită tocmai din aceşti valahi care îşi abandonaseră ortodoxia şi trecuseră la romano-catolicism. Dar la Mohaci ei nu au fost sprijiniţi de maghiarii reformaţi, nici măcar logistic. Trădare pe faţă ! A fost o hecatombă la Mohaci printre cei de sorginte valahă. Vaticanul, mereu pe teren, a făcut o analiză foarte lucidă a situaţiei nou create. În concluzie, mai departe a mizat pe valahi. De aici şi poziţia proeminentă pe care o capătă Mihai Viteazul, sprijinit cu bani de la Roma pentru ocuparea Stambulului (ce urma să redevină capitala bisericii ecumenice). Mihai Viteazul a folosit banii pentru unirea celor trei palatinate neolatine –ţări româneşti- la anul 1600. Sigur că a fost alegerea sa personală. Pohta sau Dezideratul se numeşte acel act de alegere. În personalitatea Viteazului se uneşte Voinţa sa cu intelectualismul baroc al Contra-Reformei. Cele două condiţii necesare ale unui Proiect, considerate în Ideologie, au fost îndeplinite atunci. Şi astfel Mihai Viteazul a fost primul român modern.
Titus Filipas

Cavalerul Alb

Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă  asupra ‘Cavalerului alb’: „Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă  vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/  Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl  percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan  Huniade  contrastează cu  percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau  « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe  atunci,  –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-,  confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele  franceze îl consemnau pe Ioan  Huniade  drept   «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în  managementul modern – « The White Knight ».

 

Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost  compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul  ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell  a  murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la  Valencia în  1490,  romanul catalan  Tirant lo Blanc  este păstrat  ca  incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să  găsească  o explicaţie, ori să  propună  o justificare pentru  comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–,  ar fi  scris „la novela total”.  Romanul  Tirant lo Blanc   era  foarte apreciat de  acel caracter  pur livresc care a fost Don  Quijote.  Dar volumul  « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima  trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ  aflate pe rafturile  bibliotecii  lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al  primei  părţi,  Miguel de Cervantes  dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă  peste măsură : « Află  deci că  se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară  de desfătări şi o mină  de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán,  şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care  pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună  carte de pe lume.»  Am împrumutat excerptul din  varianta  românească  îngrijită  de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o  retipărită   de Editura Hyperion de la   Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii  unde  este amintit  cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând  că nu-i  lămurire,  mai curând  reacţie  la numele propriu  Quirieleison   din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună  foarte ciudat. »  Don Quirieleison de Montalban,  un caracter din romanul Tirant lo Blanc,  era modelat după un personaj catalan real avându-şi   fieful  în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc  este într-adevăr  „novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum  spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru  o nouă  ediţie franceză a romanului. Îmi place  sunetul  prologului cu  titlul  în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar  nu şi în termeni politiceşti. În fine,  într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu  asupra valorii şi  posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte  anticipa  cumva ideea  lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic,  trecând  nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică,  de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu  îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu  a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm  că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu  în toscană au pregătit traducerea perfectă  din Dante pe care o realizează George Coşbuc. 

Prima variantă publicată a  Scrisorii  de provocare la luptă  era  de fapt  în limba franceză,  fiind prolog apocrif la ultima  editare  franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză  fusese  tradusă şi tipărită  în Epoca Luminilor, mai exact la  anul 1737, fiind îngrijită de   contele de Cailus. S-au păstrat mai multe „scrisori de provocare”  alcătuite  sub pana lui  Joanot Martorell, dar nicio „carte” după sfârşitul luptei  ca  posibil epilog.

În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că  şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/  Oastea mea cu flamurile,/ Codrul  şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să  ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.”  Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne  arată şi un  Mihai Eminescu sculptor de  ‘statuie senzualistă’ à la Condillac.  Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist  precum  statuia senzualistă a lui Condillac, notează  epilogul apocrif  la Scrisoare III  compus de scriitorul monah  Valeriu Anania,  ca  discurs  exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia „De din vale de Rovine”).

Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell,  epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”?  Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul,  nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase  moştenire un magnific tradus Don Quijote, în  parteneriat egal cu Ion Frunzetti.  Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de  Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu,  pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog  apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.

Titus Filipas

În căutarea Graalului

Idealul Dulcineei din Toboso, pentru care lupta Don Quijote,  este mai mult “sex-in-armor” hollywoodian, decât căutarea « Sfântului Graal », ţinta cavalerilor rătăcitori luaţi ca model de „iscusitul hidalgo”. Cavalerul rătăcitor medieval căuta valorile în Răsărit, chiar înaintea viziunii romaneşti a  poetului Ezra Pound, supranumit „Poets’s Poet” – poetul poeţilor, fie-ne permis a-i  reaminti numele.  Circumstanţa că Don Quijote nu pleacă în căutarea Graalului poate fi considerată la urma urmelor dovada peremptorie a comportamentului raţional al  “Cavalerului tristei figuri”. De ce? Pentru că Miguel de Cervantes  şi toţi spaniolii timpului său interesaţi de tematică  socoteau că problema Graalului fusese deja rezolvată. Cu participarea spaniolilor.

În literatura consacrată acestei teme, istorisirea clasică  despre ,Cavalerul rătăcitor plecat în căutarea Graalului’ se înscrie în ciclul arthurian  aflat la intersecţia între mitologia celtică şi mitologia creştină. Ţin să subliniez că frumuseţea şi moralitatea legendelor celtice contrazice flagrant  pretenţia  adevărului  universal acordat de ideologia anti-sămănatoristă faimoasei clamări  despre „pericolul confuziei între etic, estetic şi etnic”. Această aserţiune a criticului literar  Eugen Lovinescu (1881-1943) îl înfuria pe unul dintre legionarii notorii, marele intelectual ezoterist român  Vasile Lovinescu (1905-1984), fiul avocatului Octav Lovinescu,  fratele  amintitului  critic.

 

Cel mai mare dintre autorii medievali ai  „romanţului arthurian”, Chrétien de Troyes (a cărui dată a naşterii nu se cunoaşte, dar despre care se ştie că a murit pe la 1185, aşa că scădeţi rezonabil câteva decenii) folosea  deja în poemul neterminat  «Le Conte du Graal », compus ori numai înregistrat de istoria literaturii pe la 1180, numele comun  “un graal”. Totuşi, dacă ‘graal’-ul este un cuvânt celtic, ori aparţine limbii franceze vechi, constituie încă subiect de aprinsă dezbatere. Căci într-o altă interpretare, legenda « Sfântului Graal » s-ar fi născut  din sintagma în limba franceză  veche  “sang rial”, –adică  ‘sânge regal’–, transcrisă  deformat de unii dintre copiştii medievali ca “san grial”. În fine, Miguel de Cervantes, vechiul luptător din bătălia pe mare de lângă   Lepanto (1571) condusă  de  amiralul  genovez Andrea Doria,  putea chiar alege între două  clamări de Graal regăsit. Numai cea dintâi  variantă era  notată în cronica spaniolă. Când regele  Alfonso al VII-lea de  Castilia a cucerit  Almeria de la mauri  în anul 1147, cu ajutorul armat al  genovezilor, ar fi recuperat şi  “un uaso de piedra esmeralda que era tamanno como una escudiella”, adică „un vas de piatră smarald ce era taman ca un potir”. Extaziaţi de aceasta dovadă materială a existenţei divinităţii!,  genovezii i-au cerut   regelui   Alfonso al VII-lea  potirul   drept unica lor plată pentru ajutorul dat la asediu.

 

Auzim altă  poveste a Graalului de la  Guillaume de Tyr (1130-1190), arhiepiscop al Tirului cruciaţilor.  Scriind despre Sfântul Potir pe  la 1170,  prelatul  dezvăluie că „un  vas dintr-un singur  briliant verde, având formă de bol”,  ar fi fost găsit de cruciaţi într-o moschee din Cezarea  (Caesarea) la  anul 1101,  şi este  vorba aici despre Cezarea de pe coasta Samariei, nu despre Cezarea Cappadociei. Sfântul Apostol Pavel a vizitat Cezarea Samariei  atât imediat după  iluminarea  lui de către Divinitate, cât şi în cea de a doua şi în cea de a treia călătorie misionară   (Faptele 9:30, 18:22, 21:8).  Genovezii,  gândind că  Sangraalul era cizelat dintr-un singur mirific  smarald mare, l-au acceptat drept răscumpărare a vieţii musulmanilor din Cezarea, în locul unei sume de bani în monedă. Potirul de smarald a fost trimis şi păstrat la catedrala San Lorenzo din Genova. Atunci când Napoleon Bonaparte a cucerit Italia, l-a inclus în prada de război. În consecinţă, Sfântul Potir aflat în Genova a fost expediat  la Paris. Dupa eşecul napoleonian de la Waterloo, Sfântul Potir a fost retrimis în Italia. Un accident de transport, când  potirul s-a spart, a revelat că  materialul nu era smarald, ci  sticlă verde  de o extraordinară calitate, fabricată  de alchimişti  egipteni, probabil ca în atelierele saitice din delta Nilului. Revelaţia aceasta de după  Waterloo a constituit  preţios punct de sprijin pentru masonii din Ordinul Orientului. Vasul cel de sticlă verde se păstrează acum la catedrala din Genova, sub  numele de   Sacro Catino.

 

Ori poate mai curând Miguel de Cervantes identifica “Potirul Sfânt” cu  “Santo Cáliz”,  marea cupă dintr-un singur cristal de   agat păstrată  la catedrala din Valencia. Pe latura pocalului  este gravată o inscripţionare în araba coranică. Ciudat, dar pentru spanioli, această veche inscripţionare adăuga veridicitate “Potirului  Sfânt” păstrat la Valencia.  Cea mai veche referire a cronicarilor spanioli la  “Santo Cáliz” datează din 1399. Când vasul de agat a fost obţinut de clericii de la mănăstirea Martin I de  Aragon, în schimbul unei cupe de aur  foarte banale, de la cineva care nu îi prevestea şi valoarea simbolică.  Ajuns la Valencia, i s-a inventat uşor  o legendă : “Santo Cáliz” ar fi fost adus din Ierusalim la Roma chiar de către Sfântul Apostol Petru!

 

S-a mai spus şi că Graalul ar fi vechiul mit despre Cornucopia (Cornul Abundenţei), revăzut  şi revizuit de creştinism.  Domnul Dan Culcer îmi semnalează această dovadă în Transilvania. În textul unui  colind, şi  din aceasta cauză veridicitatea lui ca mit pentru  Cornucopia sporeşte, este  invocată „floarea grâului” (sursa abundenţei) după invocaţia  „Leroi dai, leroi Doamne!”. Surprinzător, apar în acel colind scurt,  şi aluzii la ‚Drumul mătăsii’: „Asta-i casa, nus’ de casă./  Şi-n mijlocul casiei/ Este-o masă de mătase;/ Şi-n mijlocul mesiei/  Este un pahar d-aur./  Şi-n toartza paharului/ Scrisă-i raza soarelui;/ Şi-n buza paharului/ Scrisă-i floarea grâului.”  Colindul are  un mesaj  holistic exact din trecut, cu o unitate de  măsură vitală  şi pentru  prezent. Căci impactul ambiental produs de poluarea sistemelor industriale  în Europa se măsoară diferenţial  acum, după 2000 AD, prin paharele  de grâu  pierdute la  creşterea ‚încărcărilor poluante din mediu’ !

 

Miturile medievale pot fi  analizate şi cu mijloacele manageriale cele mai noi. Legenda   Graalului  poate fi descompusă    în cinci „nivele de realitate”, identificate prin cinci ‘diagramări Pareto’. Aşa cum legenda ‚Cavalerului Alb’,  ori  ‚the White Kight’,  este folosită  ca nume în managementul modern pentru desemnarea unei anumite strategii de salvare economică a întreprinderilor cu mari dificultăţi, tot la fel,  în prezent prin „căutarea Graalului” se mai înţelege  şi „descifrarea realităţii” într-o situaţie complexă.

 

Căutarea Graalului continuă  în viitor şi în spaţiul cosmic. Se întâmplă în paginile romanului  sci-fi „Nova”, scris de Samuel R. Delany, unul dintre precursorii mişcării ‚cyberpunk’. În ‚Trei povestiri despre Atlantida’ („Atlantis: Three Tales”), scriitorul afro-american arată cum  se evită conceptul de ‚negritute’ prin imersarea in spaţiul  mitului oceanic  „Atlantida”, care se poate extinde oricând şi în ‚spaţiul  cosmic’.  Cutezătoare idee! Cred că şi noi,  românii,  avem drept de acces la acest universalism pragmatic.

 

Titus Filipas