Filosoful scoţian David Hume considera că nu există propriu zis un principiu al cauzalităţii independent ori „în sine”. Iară ceea ce era denumit de către alţi filosofi, contemporani lui, principiul cauzalităţii, David Hume considera că reprezintă numai o aplicaţie a principiului asociaţionismului. Conjuncţia constantă a evenimentelor care permite să se extragă relaţii cauzale stabile se bazează pe asociaţionismul subiacent. Este mai întâi şi mai întâi imersia inductivă a omului în fluxul experienţelor. În felul acesta, cauzalitatea în evenimentele simple ajunge să poată fi „explicată” ca un fel de astrologie a conjuncţiilor terestre cotidiene încercate de un om (inquiring mind).
Titus Filipas
Posts Tagged ‘cauzalitate’
David Hume despre asociaţionism şi cauzalitate
februarie 2, 2015Chestiunea economică în epoca brâncovenească
august 17, 2008Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil, în sensul cel bun.
De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +
În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care, intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul Giambattista Vico se instruise în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută ca ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet, pentru Romania şi pentru România. Jules Michelet chiar implementează doctrina lui Vico despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet sprijină din exterior, prin entuziasm uimitor şi titanic efort, formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse de Scienza Nuova. Prin formula bine-cunoscută: „Bizanţ după Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor. Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că prin conceptul „luptei de clasă” el ar fi găsit un sens în fiecare nouă învârtire a „roţii” civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o apropie de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa decizia politică a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă a lui Karl Marx.
Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.
Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”
Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.
Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică, despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.
Istoria evenimentelor umane, credea Robin George Collingwood (1889-1943), idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente semănate pe brazda timpului. Pentru a desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu de „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină despre Constantinopol. Comnenii încep să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine, această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143), – supranumit de contemporanii săi Caloianul, fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui, Kira Anna, celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ, „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul şi Scaloiţa cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.
Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte de ritualul şamanic, sunt limpede specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să deschiză porţile, / Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să crească legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea, vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca stil.
Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.
Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.
Titus Filipas
Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’
iunie 29, 2008Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din
http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .
‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât Vasile Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul este ca pielea de sagri, se reduce în permanenţă. La noi se vede dispreţul măreţ al unor Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–, să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între coperţile semnate de Marius Oprea.
Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, a fost un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.
Titus Filipas
Despre Nae Ionescu
mai 18, 2008Este vorba despre două comentarii pe blogul domnului Adrian Năstase la postarea : http://nastase.wordpress.com/2008/05/18/din-nou-la-iasi/
Primul comentariu era semnat de bloggerul Mihnea Georgescu care spunea, mai 18, 2008 la 10:58 :
“Îmi aduceţi aminte de modul în care se prezenta NAE IONESCU.
– Eu sunt NAE, negustor de cărţi. Şi, în timpul liber, profesor universitar….”
Pentru mine, tentaţia comentariului a fost prea mare. În consecinţă, blogideologic spune, mai 18, 2008 la 1:11 pm, @ Mihnea Georgescu:
Chiar nu ştiam această butadă a cojanului brăilean Nae Ionescu. Dar nu ştiam eu multe despre Nae Ionescu. Aţi citit prelegerile anului 1926, acelea despre realitate şi cauzalitate ? Eu le-am citit abia după anul 1989. Dar când eram student prin anii ’60 am auzit, fără să vreau, un fragment de conversaţie la cantina din pasajul Victoriei, în care cineva pronunţa o frază extrem de inteligentă. Abia după 1989 am recitit fraza în prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926. Dovadă că prin anii ’60 mai erau în Bucureşti oameni care păstrau texte de Nae Ionescu, şi chiar le reciteau cu mare atenţie!
Titus Filipas
Scrisoare despre noumen şi fenomen
martie 24, 2008Dragă Tit, o să fac câteva evaluări* asupra textului prelegerilor domnului Nae Ionescu, nu mi-e clar cam la ce te aştepţi, eu nu pot fi măsurat decât cu propria mea măsură, ca oricare altul, şi din păcate măsura mea, cum o fi, nu intră în etaloanele de măsurat realitatea, aparţinând altor minţi. Dacă mă introduc în textul ionescian, sînt posibile evaluări negative, inerente datorită distanţei temporale, şi mie îmi displace să fac asemenea comentarii critice, asupra unor oameni de calitate şi bună credinţă care aparţin istoriei, şi pe lângă faptul că nu pot răspunde la obiecţii, mai sînt şi legaţi de un moment conceptual director, care îi obliga, volens nolens, să susţină anumite puncte de vedere, pe care evident viitorul le va schimba în proporţii variabile. Ceea ce are definitoriu nea Nae este claritatea stilului, pe care se pare că nu o găseşti la scrierile mele, şi capacitatea de a fi un bun şi corect interpret al punctelor de vedere ale marilor filosofi precum Hegel, Kant, etc pe care onorabilul Nae îi face accesibili printr-o prezentare clară, simplificată dar păstrînd esenţa conceptuală a autorilor. Eu mă interpretez pe mine şi nu alţi autori, cu toate că am calitatea, cred, de a separa tăios şi net limitele, (pe care le identific cu puterea mea discriminativă, evident), ale altor proze filozofice. Dar mai mult mă interesează noutatea decît răsfoitul prin lada cu amintiri a istoriei.
Eu am citit de mult pe dl. Nae, e cel mai bun interpretor român al filosofiei clasice cu o capacitate unică de a simplifica, fără a neutraliza, textele baroce şi obscure ale unor filosofi precum Hegel, chiar Kant. Are şi un simţ sănătos al umorului şi ceva dispreţ bonom cu care priveşte lumea nefilosoafă, chiar şi pe studenţii lui, dar a fost tare şi a ştiut bine ce valoare avea într-o lume în care, ca şi acum, metafizica nu era cine ştie ce. Aş vrea să intru şi eu în legătură cu inteligenţele actuale, agresive dar stupide, –cum zici!–, să văd şi eu cum înţeleg sau nu înţeleg ele lumea.
Probabil cutia Pandorei a fost deschisă în spaţiul filosofiei europene când metafizicianul David Hume a afirmat că nu se poate întemeia relaţia de cauză-efect, de identificare a legăturii între un lanţ de evenimente tratat ca efect, şi lanţul evenimentelor cauză, pe actul percepţiei sau pe raţiune. Ce vrea să spună această presupoziţie?
Nimic mai mult decât că în realitatea în care este scufundat omul, perceperea unui segment procesual nu oferă informaţii suficiente pentru predicţia continuării procesului, deasemeni că nici un raţionament făcut asupra unui segment de percepţie nu indică ce se va întâmpla în continuare. […]
Consecinţa ar fi că relaţia cauză – efect nu se poate întemeia pe culegerea şi prelucrarea de date perceptuale, anterioare producerii unui eveniment, nici pe anumite presupuneri şi încercări de raţionament asupra continuării unei stări naturale tratată drept cauză, într-o altă stare considerată efect.
Pentru a întări argumentarea, Hume afirmă că dacă extragem un om din lanţurile fenomenale ale universului cunoscut şi îl deplasăm într-o lume complet diferită, în care atât formele cât şi dependenţele procesuale sunt deosebite de cele ale lumii noastre, la început individul nu poate face nici o presupunere validă asupra cauzalităţii noii sale lumi, indiferent câtă experienţă cauzală şi câtă abilitate intelectivă asupra lumii lui anterioare ar poseda. Pentru a nu lăsa problema fără rezolvare, Hume presupune că observarea sistematică şi experienţa sunt izvoarele care consolidează relaţia cauzală,
astfel dacă culegem sistematic informaţii asupra desfăşurarii evenimentelor, în mintea noastră se fac tot felul de legături de dependenţă, şi aceste legături particulare, repetate sistematic sunt sursele conceptului de cauzalitate, ca principiu universal care acţionează în lumea noastră. Mai mult decât o presupunere cu o anumită probabilitate asupra desfăşurării unui lanţ de evenimente bazată pe observarea sistematică a secvenţelor anterioare, nu se poate face, relaţia de necesitate absolută între cauză şi efect nu este oferită de nici un instrument senzorial sau raţional uman.
Niciodată natura umană nu va putea arăta dinainte ce efect va corespunde unei serii procesuale considerate cauză, deasemeni nici o cauză nu va putea fi asamblată cunoscând doar specificitatea efctului.
Percepţia după Hume nu face decât să ofere serii de evenimente, fără a ne spune care sunt relaţiile necesare şi stabile între ele şi dacă realmente ele funcţionează în afara percepţiei, sau sunt doar rodul imaginaţiei umane, care pune în natură mai mult decât conţine ea însăşi, adică pune cauza şi efectul ca proprietăţi esenţiale si veşnice ale dinamicii lumii, acolo unde ele nu există. O asemenea presupunere a non necesităţii raţionale a principiului cauzalitatii pare puţin ridicolă azi, dar nu era acum câteva secole, când în ştiinţa Europei se decanta şi rafina conceptul de cauză generalizată şi modul cum trebuie el înţeles şi manipulat.
Hume afirma de fapt că singurele propoziţii care aduc cunoaştere relevantă provin din experienţă, nici percepţia izolată, nici raţiunea neputând furniza noutate fenomenală minţii umane. Propoziţiile furnizoare de cunoaştere, rod el experienţei nemijlocite, sunt
numite în filozofie ‘propoziţii sintetice’, spre deosebire de cele ‘analitice’ în care întreaga cunoaştere este redundantă, conţinută în subiect.
Cea mai bună întemeiere filozofică a cauzalităţii şi a diferitelor metode de analiză a naturii se consideră a fi fost făcuta de Kant, care în ‘Critica raţiunii pure’ dă o justificare temeinică, el crede, izvorului cauzalităţii generalizate, ca principiu al intelectului, mai mult chiar, Kant vrea să întemeieze întreaga cunoaştere ştiinţifică şi metafizică pe baze solide, care să nu poată fi puse la îndoială de nici o raţiune destul de abilă, pentru a îi înţelege argumentaţia.
Pentru Kant poziţia formulată de Hume asupra incapacităţii extragerii conţinutului cauzei şi efectului din percepţie şi raţiune este profundă, ea l-a trezit din somnul dogmatic, după cum afirma el şi l-a pus în situaţia de a găsi o întemeiere suficientă şi bine argumentată a pricipiului cauzalităţii, a provenienţei lui şi sferei de cunoaştere pe care o acoperă. Efectul acestei rezolvări este celebra lucrare ‘Critica raţiunii pure’, unde marele gânditor german îşi prezintă sistemul categorial al cunoaşterii umane.
Kant pune întrebările fundamentale:
1-Cum este posibilă matematica pură?
2-Cum este posibilă fizica?
3-Cum este posibilă metafizica în genere şi ca ştiinţă?
A discuta despre cum e posibil ceva, legat de modalitatea funcţională a gândirii umane, implică a încerca să formulezi un model informaţional al fenomenului mental, şi să îl implementezi pe un sistem informaţional autonom, independent de mintea umană, în a cărui caracteristică operaţională modelul să producă conţinuturile mintii, adică să genereze concepte şi raţionamente, iar în final teorii ştinţifice şi discursuri metafizice asupra realităţii. Evident asemenea lucru nu putea concepe Kant, nici ca modalitate experienţială mentală, el nu avea cunoaşterea conceptului de model fenomenal predictiv abstract, sau model logico – generativ al logicii umane, prin care sunt separate proprietăţi, ca bază a justificării ‘fenomenului raţionalităţii’, propriu gândirii.
Dar chiar şi în varianta restrânsă de argumentare ipotetico-discursivă, a caracteristicilor minţii, metoda kantiană este revoluţionară, pentru că în primul rând identifică şi formulează explicit o problemă de o dificultate extremă, anume mecanismul funcţional al minţii umane şi geneza cunoaşterii, aici se încearcă o primă şi inevitabil incompletă soluţie.
Kant nu ne spune ce înţelege el prin întrebarea : ‘cum e posibilă o activitate mentală’, care de fapt ‘este şi se dezvoltă neîncetat’, el înţelege prin ‘posibilitate’, temeiurile raţionale (având o anume reprezentare a raţionalităţii, dependentă de momentul istoric), pe baza cărora omul generează diferite varietăţi conceptuale abstracte şi le aplică cu succes variabil la înţelegerea fenomenalităţii lumii. Soluţia kantiană la întrebările asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice este identificarea surselor percepţiei şi a formelor abstracte ale raţionamentului în intelect. Rezolvarea problemei posibilităţii cunoaşterii derivă din ipoteza unei existenţe apriorice a formelor sensibilităţii în fiecare intelect uman, a unor forme de abordare a dependenţelor care alcătuiesc textura de realitate a lumii. Prin existenţa apriorică filozoful înţelege existenţa unor caracteristici mentale, idependent de orice experienţă bazată pe regularităţile percepţiei.
După părerea lui Kant există propoziţii sintetice care nu provin din experienţă, ci din resursele intelectului, din forma lui funcţională apriorică, aceste propoziţii aduc cunoaştere doar pe baza unui mecanism mental specific, existent în mintea umană, independent de actul experienţial, acest mecanism numit cunoaştere prin intuiţie oferă omului cunoaştere fără obligativitatea acumulării şi analizei datelor percepţiei. Propoziţiile sintetice apriorice aparţin domeniului matematicii, fizicii şi evident metafizicii, prin ele putem cunoaşte realitatea fără observaţie, dar cu o certitudine superioară celei furnizate de observaţie .
Kant afirma că temeiul tuturor însuşirilor minţii este ascuns în existenţa unor forme apriorice ale sensibilităţii, şi a unor forme apriorice ale gândirii raţionale, care se găsesc în intelect, şi care permit atât modalitatea percepţiei concrete spaţio – temporalizată, cât şi plasa de invarianţi conceptuali care instalează ordinea cauzală în haosul fenomenal.
Există în metafizica Kantiană două stări fundamentale ale lumii, anume ‘Fenomenul’, identificat drept efect al percepţiei, şi ‘Noumenul’ , acel existent obscur, intangibil şi incognoscibil care se află în spatele fenomenului. Omului îi e dată faţeta fenomenală a noumenului şi numai atât, dar asta nu înseamnă că în spaţiul fenomenal nu există o cauzalitate riguroasă şi că ea nu poate fi desprinsă şi justificată, dar nu experimental ci prin formele apriorice ale sensibilităţii, anume spaţiul şi timpul, şi prin modurile gândirii.
Formele apriorice ale sensibilităţii sunt responsabile de percepţia spaţială tridimensională, şi mai ales de caracteristica de temporalitate a curgerii seriilor fenomenale, pe care omul le translatează conştient în spaţiul investigativ raţional, care are deasemeni o structură specifică pe familii conceptuale generale, numite ‘categorii’. Modurile ‘categoriale’ sunt tipurile de concepte distincte, necesare şi suficiente, pentru a surprinde şi analiza dinamica de cauzalitate a realităţii.
Într-o formulare modernă am putea spune că sîntem cablaţi genetic să percepem cum percepem şi să gândim precum gândim, toate ni le oferă apriorica structură perceptual operaţională a minţii, ea este atât sursa felului în care observăm, cât şi sursa modului în care ‘înţelegem sau cunoaştem’ ceea ce percepem. Evident totul este consecinţa ipotezei asupra originii proprietăţilor intelectului uman, care chiar discutată pe sute de pagini, nu este demonstrată în sensul actual al asamblării unei demonstraţii. Dar pentru Kant ipoteza formelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii, a părut complet satisfăcătoare, şi a fost dezvoltată într-o lucrare de mari dimensiuni, relativ dificilă, care citită atent poate aduce plăcere unei minţi curioase, abile şi răbdătoare.
Ar mai fi de menţionat ceva ce pare a fi scăpat subtilităţii kantiene şi anume că postulând existenţa ‘noumenului oarecare’ ca sursă a ‘fenomenului oarecare’, e necesar să existe un ‘meta noumen’ generator al fenomenului care este ‘individul raţional’. Cu alte cuvinte trebuie să existe şi ‘un individ în sine’ corespunzător ‘individului pentru sine’, fenomenal. Despre caracteristica cognitivă a ‘individului în sine’ nu putem face prea multe ipoteze, dar nu putem exclude posibilitatea cunoaşterii noumenului, adică a lucrului în sine, de ‘metanoumen’, adică de individul în sine, a cărui existenţă decurge cu necesitate logică din premisele kantiene. Cumva Kant îşi neagă ipoteza ‘non cognoscibilităţii noumenului’, prin necesitatea existenţei ‘meta noumenului’ subiect supracunoscător, sursă a individului normal, uman a cărui cunoaştere este doar fenomenală. Nu vom urmări în detaliu caracteristicile cognitive probabile ale metanoumenelor, ‘subiecţii gânditori în sine’, ele ies din sfera metafizicii.
Putem afirma că Nae Ionescu a fost cel mai bun cunoscător şi prezentator interpretor român al filozofiei clasice, cel care a pătruns cel mai bine în litera şi inima textelor filozofice, şi a tradus limbajele personalizate ale metafizicienilor, (uneori obscure, alteori ambigue până la pierderea nucleului ideatic, într-un halou de afirmaţii fără frontiere nete), în lanţuri de propoziţii clare, coerente, expresive şi păstrând maximul de specificitate explicativă, aparţinând gândirii celor prezentaţi. Dată fiind importanţa solutiei kantiene la problema posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice, Nae Ionescu pătrunde adânc în lava incandescentă a conceptelor kantiene, separă, reconectează şi transparentizează înţelesuri adânci şi face în final o acţiune de restaurare a discursului Kantian, distilând esenţa lui şi înlăturând ecoul redundant, uneori prolix, al frazei dense şi lungi, greu de urmărit şi mai greu încă de decodat complet.
Interesant nu e numai cât de performantă este mintea lui Nae Ionescu în descifrarea şi asimilarea gândirii maestrului gândirii critice, dar şi o anume deconectare şi relaxare evaluantă a înţelegerii gândirii acestuia, exprimată printr-o atitudine critică faţă de metoda critică a lui Kant. Nae Ionescu afirma că au fost alese de Kant 12 categorii dar puteau fi alese şi mai multe sau mai puţine, alegerea nu i se pare un imperativ necesar, ci mai degrabă o problemă de convenţie, personalizabilă diferit.
A identifica lipsa de argumentare satisfăcătoare a necesităţii celor 12 categorii, care surprind în perspectiva kantiană modurile conceptuale ale realităţii, este un semn de profunzime mentală puţin remarcat de exegeţi, o dovadă inedită că Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.
E inutil să refacem întreaga măiestrie tehnică a lui Nae Ionescu în reconstituirea
românească a filozofiei marelui Kant, e suficient să spunem că nici o altă prezentare nu e mai transparentă, captivantă chiar, completă şi acută conceptual, că nimic din ceace este esenţial kantian nu a scăpat minţii Ionesciene, care chiar a detectat convenţionalul şi declarativul, într-o filozofie care îşi propune să fundamenteze însuşi temeiul cunoaşterii.
Plăcerea de a parcurge gândirea lui Nae Ionescu, profunzimea ei oglindită în opera acestui mare profesor şi îndrăznim a zice şi autentic filozof, rămâne încă vie, cu condiţia ca acela care vrea să savureze cristalul irizant al unei minţi clare şi profunde, să cunoască cât mai complet spaţiul metafizicii şi să fie capabil să aduca la lumina propriei minţi, strălucirea multi cromatică a marilor minţi ale trecutului depărtat sau apropiat în ale căror creiere s-au petrecut sintezele profunde şi abstracte ale conceptelor fundamentale contemporane. Pe structura acestor concepte sunt clădite marile teorii ştiinţifice actuale, care aruncă peste realitate, aşa cum o primim prin simţuri, o reţea predictivă, consecinţă a interpretării unor formalisme matematice de mare amplitudine şi subtilitate. Iartă greşelile şi incompletitudinile inerente, nu am urmărit să intru în specificitatea textelor, asta poate plictisi minţile fără antrenament.
Costel Marghitoiu, http://www.filozofiadesueta.com/
*La rugămintea mea, Titus Filipaş
Realitate şi culturanaliză
decembrie 18, 2007Psihanaliza se referă la folosirea limbajului matern. În textul „Amintirilor din copilărie”, limbajul matern este la fel ca Sfânta Scriptură. Dincolo de Amintirile din copilărie, păşim pe tărâmul basmelor, care fac legătura cu trecutul, dar şi cu viitorul. Construind astfel continuitatea identităţii. Este recunoscută în general valoarea terapeutică a citirii poveştilor, egalând liniştea dobândită de împăratul Marcus Aurelius prin citirea filosofiei. Si numai rămânând înrădăcinaţi în propria noastră cultură românească, în tradiţie şi în basme, rămânem deschişi spiritual către lume. Mi se pare că basmele lui Ion Creangă: Povestea Porcului şi Harap Alb, transmit cel mai bine înţelegerea noastră emoţională despre alienare.
Psihanalistul Jacques Lacan edifică Teoria alienării. Condensată cel mai bine în metafora ‘lăcătuirii varege’, o reprezentare medievală care avea iniţial valoare magică. Apoi dogmatică. Transformată acum de topologie în model matematic. Un model folosit uneori, după Lucian Blaga şi Ernst Cassirer, ca metaforă mitopoetică. „Lăcătuirea varegă” a celor trei inele înlănţuite, –sau ‘nodul topologic Borromean’ atunci când denumim modelul matematic–, a fost împrumutată de creştini ca logotip al Unităţii prezente în Sfânta Treime : Unitas Trinitate şi Trinitas Unitate, cum găsim scris şi desenat într-un manuscris din secolul XIII, păstrat la mănăstirea din Chartres.
Ideea creştină că « Omul este construit după chipul Domnului» înseamnă, la Jacques Lacan, faptul că inteligenţa omului este instrumentul pentru adaptarea la lume numai pentru că, în complexitatea ei de sorginte divină, ea este aidoma lăcătuirii varege a inelelor topologice chemate „Realul”, „Imaginarul”, „Simbolicul”. Aici ne aflăm la celălalt capăt de gamă pentru reprezentarea ideilor. Primul capăt este discursivitatea narativă (‚narrative reasoning’). Ea este prezentă, de pildă, în doctrina despre Trinitate a filosofilor teologi cappadocieni.
Nici unul dintre inelele lui Lacan în acest model matematic al inteligenţei Omului n-ar putea exista fără celălalt. Forfecarea ‚simbolicului’ şi/sau ‚imaginarului’ conduce necesarmente la prăbuşirea « realităţii » pentru individ. Simbolicul, Imaginarul şi reprezentarea Realului conţin identitatea şi continuitatea Eului. Iar teoria unui Ego solipsist este incoerentă tocmai pentru că individul uman capătă “un Ego” doar când construieşte o imagine coerentă despre realitate.
Primele înregistrări ale potenţialului de înstrăinare sunt poate “Amintirile din copilărie”. Psihanaliştii citesc “Amintirile” pentru fiece caz clinic, raşchetând memoria individului în decubit. Dar studiile lui Jacques Lacan sunt mai curând o culturanaliză, decât o psihanaliză.
Când începe Culturanaliza la români? Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale lui Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi: „Vă aduceţi, desigur, aminte Psihologia de Găvănescul”. Fireşte, nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Altminteri, prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română.
Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători – morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc.
Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase şi lamentabile. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India.
În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma*. Pentru gândirea „omului comun”, cum spune poetul Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi erau fără valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică. În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita „potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul american Murray Gell-Mann îşi numise metodologia lui teoretică de aflare a unei noi particule elementare: „Calea octuplă”. Şi prezicea găsirea particulei omega-minus. Descoperirea experimentală, după numai trei ani, confirmă faptul că Murray Gell-Mann, el însuşi un intelectual fără vreun fler pentru fizică, şi mai ales pentru fizica experimentală, identificase bizantin-cărturăreşte o cale a realităţii.
Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere, o evoluţie uriaşă în folosirea Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din Moromeţii lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?”, decurge din acea prelegere despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma „dăscălimii” române, transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi.
Marin Preda aude mostra de Limba Română perfectă în acea abordare conceptuală ascendentă din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează interogarea ca piatră de boltă în textul celebru printre români, un text care atinge şi universalitatea prin abordarea bottom -up. Dar ea este de fapt o expresie creată de noua „dăscălime română”.
Găsim prin litere punţi neaşteptate. Pentru Marin Preda, mediul prea puţin intelectual de acasă era controlat de „oaia Bisisica”. În romanul Zuleika Dobson, nume şi caracter de femeie fatală, Sir Max Beerbohm (1872-1956), fostul dandy de Oxford, are viziunea terifiantă a unor nenumărate Bisisica bipede şi antropoide : „You cannot make a man by standing a sheep on its hind-legs. But by standing a flock of sheep in that position you can make a crowd of men.” Se cheamă această mulţime de oameni „societatea civilă” construită fără metafizica lui Nae Ionescu, şi fără înţelegerea realităţii prin reflexie urmată de construirea discursului de cauzalitate ?
*Vezi şi articolele despre cauzalitate (http://en.wikipedia.org/wiki/Causality) şi Karma (http://en.wikipedia.org/wiki/Karma) în Wikipedia de limba engleză.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 