Posts Tagged ‘Cărţile cochon în lecturi nedigerate’

Un comentariu neobişnuit

octombrie 27, 2008

Mereu şterg o mulţime de comentarii malevolente care aşteaptă aprobarea pe panoul blogului meu. De data aceasta însă, am primit un rar comentariu benevolent pe care l-am aprobat:

+“Hiya… Not what I was looking for, but very fine website. All the best…. ”

De la Ruben O pe Cărţile cochon în lecturi nedigerate # +

Îi mulţumesc pentru comentariu acestui Domn Ruben O.

Titus Filipas

Intelectualimea publică la Humanitas

decembrie 12, 2007

Incontestabil, Humanitas este cea mai potrivită editură pentru a publica “producţiile”  intelectualimii române. Bineînţeles,  această categorie de intellectual garbage ar trebui să fie ingnorată complet.  Totuşi, pe unii intelectuali români autentici nu  îi rabdă inima să  nu vorbească  incisiv, dramatic, şi  critic documentat, despre textele găsite  recent în  pubela de la Humanitas. Ceea ce mă  miră numai sunt infinitele menajamente  pe care criticii le manifestă încă faţă de editura Humanitas. Astfel, reputatul om de cultură  Adrian Majuru scrie: “Este lăudabilă iniţiativa editurii Humanitas de a pune în aplicare o concepţie editorială nouă, susţinută de o investiţie pe măsură. Totuşi stârneşte nedumeriri cuprinsul cărţii, mai ales informaţia istorică presărată printre filele volumului. Autorul [Este vorba despre universitarul Al. Ofrim, n.n.]  al cărui nume se află pe copertă (şi de care proiectul nu spune nimic) abordează într-un stil neglijent proiecţia istorică a reperelor bucureştene avansând cu uşurinţă  şi după ureche, detalieri fără acoperire documentară.”  Studiul domnului Adrian Majuru, “Străzile spun poveşti… false!”,   apărea ca articol în Aldinele României libere din 13 octombrie 2007. Pe forumul ziarului, un cititor care semnează cu pseudonimul  Ferentarus comenta articolul pertinent : “Da, cam aşa ar trebui citite cărţile: cu simţ critic şi surse serioase. Am cumpărat respectiva carte, am frunzărit-o, dar nu mi-am pus nicio clipă problema probităţii ştiinţifice a autorului… Şi asta pentru că fusese editată de către o ‘firmă mare’. Corect ar fi însă să auzim aici şi poziţia domnului Ofrim!” Toate punctele critice pe care domnul Adrian Majuru le marchează la adresa pasajelor dubioase din amintita “producţiune culturală” de la editura Humanitas sunt foarte  bine documentate în analiza pe care o expune  în articol. Vreau numai să prezint ad litteram argumentaţia domniei sale de la punctul  al treilea din articol. La pagina  89  a cărţii sale, domnul Al Ofrim scria:  „Dristorenii erau o breasla de negustori veniti in vremea fanariotilor de la Cetatea Dristor (vechiul castru roman Durustorum, azi Silistra in Bulgaria)”. Adrian Majuru amendează : ‘Aici domnul Ofrim este chiar penibil. De fapt este vorba de o aşezare a meşterilor piuari, care se numeau dârstari, dârsta  fiind piua din piatra folosită la fabricarea postavului şi dimiei. Piuarii fabricau ‘dârste’  şi pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviţei, care timp de sute de ani au fost prezenţe cotidiene, de mare relevanţă economică pentru târgul Bucureştilor. În Bucureşti a existat şi o mahala a postăvarilor încă din secolul al XVI-lea. Toponimicul Dristor vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această  parte a Bucureştilor.’După amintita intervenţie a cititorului Ferentarus pe forum, soseşte o salvă de trei replici ale domnului Al. Ofrim. Iniţial am vrut să păstrez  ortografierea originară (şi originală!). Totuşi, m am răzgândit, Limba Română merită respect! Am notat respectivele replici cu A, B, C.“A. ofrim: razbunare. Un cititor imi cere o replica la articolul d-lui Majuru. Mai intai de ‘lipsa de probitate stiintifica’  de care sunt acuzat, as vrea sa spun ca in revista Dilemateca din 9 februarie 2007 am publicat o recenzie la o carte a dl-ui Majuru (Nebunia- o perspectiva culturala, scrisa in colaborare cu medicul Valentin Toma). N-am fost prea cu manusi cu el si inca am fost bland pentru ca n-am spus de eterna virgula dintre subiect si predicat pe care am depistat-o in textul lui Majuru. Iata una din sursele acestui atac. Apoi, istoria Bucurestiului este una fluida, greu de reconstituit…de regula autorii isi preiau greselile unii de la altii. Dar dl.Majuru este tendentios si vulgar. Transpare veninul din el si invidia, cele doua editii ale cartii s-au epuizat rapid. Este o carte de atmosfera, de recuperare a identitatii orasului, asta n-a inteles  marele specialist in istoria Bucurestiului. O replica mai ampla, publicata, pe curand. Autorul cartii.B. ofrim: si inca ceva. Este singura recenzie negativa. Asta inseamna multe si confirma cele spuse de mine mai sus.  Majuru zice ca nu stie nimic de autor. Atunci sa ii informez pe cititori: timp de 7 ani am fost muzeograf la Muzeul de Istorie al Orasului Bucuresti (Palatul Sutu), Intre 1992/1997 am fost seful Biroului de istorie a orasului Bucuresti.  Din 1999 sunt lector univ.dr la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Din acest motiv prefer dialogul acadamic, nu stilul vulgar, practicat de dl Majuru in articolul sau. AutorulC. ofrim: si inca ceva II. Bietul de el se vede din text cum transpira si scrisnea din dinti. Plus ca in final isi da singur cu stingu in dreptul, coboara discutia la nivelul mintii lui.  Este evidenta reaua credinta a articolului prin simplul fapt ca nu are absolut nimic bun de observat bun in aceasta carte (totusi, are 300 de pagini)! Apoi obiectia ca nu sint actualizate fotografiile e o chestie tipica pentru pedanti (Exact asta a fost si obiectia ca de ce obiectele de la Muzeul Taranului Roman n-au ecritouri). Cum am spus, fotografiile ele redau o epoca, o atmosfera. Am multe fotografii cu ferestre. Ce sa scriu: fereastra a doua de la casa de la nr cutare? Autorul.”Pe forum intervine “un cititor indignat: Dl. Ofrim este ‘ofticat’?  Este prima data cind citesc pe un forum nu una, ci o succesiune de replici date de un autor nemultumit de o cronica despre o carte a sa, desi i s-au aratat respectivului autor o sumedenie de greseli. Elegant ar fi fost ca cititorii sa-si exprime punctul de vedere,  si nu autorul incriminat, care oricum a eludat referirile critice ale cronicii. Replica data de autor intareste critica recenzorului. Acest lucru dovedeste un complex de inferioritate a dl.Ofrim. Iar aparitia unei carti la o editura mare nu inseamnna ca e si valoroasa.” Cineva care semnează Olimp continuă : “Ofrim nu prezintă nici un argument plauzibil. Ofrim este un analfabet mitoman, se crede genial, dar n-a parcurs nici bibliografia obligatorie. Ruşine, domnule Liiceanu că publicaţi această maculatură!”  Iată şi ultimul comentariu pe forum, semnat cu pseudonimul Lica : “Ofrim nu ştie istorie. Editura Humanitas s-a făcut de râs!” Pentru finalul  evaluării  cărţii  publicate la Humanitas, să îl cităm chiar pe cercetătorul Adrian Majuru:  “Parcurgând acest volum plin de greşeli  m-am gândit la cititorul înşelat de aparenta frumuseţe a cărţii, fiind apoi dezinformat. Apoi m-am gândit la bietul student, care va prelua cu bună ştiinţă  greşelile cărţii în bibliografie şi va rămâne în cazul unei posibile evaluări negative, cu ideea ca este singurul vinovat. Aici este lucrul cel mai grav.” Titus Filipas

Cărţile cochon în lecturi nedigerate

decembrie 9, 2007

Scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872) a influenţat Junimea şi cultura română prin ideologia artei pentru artă  şi totodată prin ideologia cărţilor cochon (vezi Ion Creangă şi Mihai Eminescu, vezi Luca Piţu şi douămiiştii). Intelectualii aceia estetizanţi, bine şcoliţi, de la Junimea, când frunzăreau cărţile cochon ale lui Théophile Gautier, unde textul într-o franceză pură şi civilizată, analizând politica internă a Franţei timpului, era însoţit pe liziera paginii de un limbaj figurativ înlocuind expletivele, exclamau nedumeriţi şi expletiv: „Ce-are sula cu prefectura!?”  Este  o ipoteză privind originea întrebării. Altă ipoteză ar fi aceea că elita administrativă din România celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, elită din care făceau parte şi prefecţii, punea aceeaşi întrebare privind cărţile lui Théophile Gautier. Devine  foarte probabil deci ca retorica întrebării „Ce-are sula cu prefectura?” să fi fost inventată de un prefect junimist în contextul strict al unei etici utilitariene (benthamiene). Oricum, trebuie amintită această dihotomie junimistă de interpretare a cărţilor lui Théophile Gautier. Dar însuşi textul cărţilor cochon scrise şi publicate de Théophile Gautier nu era deloc vulgar. Ion Creangă scrie textul Povestea poveştilor, jumătate cochon jumătate Mutinus, pur şi simplu pentru că nu ştia franţuzeşte când răsfoia cărţile lui Théophile Gautier!  „Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic„, crede naiv Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. ‚Ziarul de Iaşi’ din  20/12/2006  adăugase această „evaluare liiceană”  la ştirea: + Povestea poveştilor   este publicată de Humanitas în ediţie trilingvă  română-franceză-engleză, însoţită de desenele pictorului Ioan Iacob. Textul lui Ion Creangă a fost tradus de Alistair Ian Blyth, absolvent de Cambridge, cunoscător la nuanţă  al limbii române, şi de Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco, minuţioasă ca un bijutier în a şlefui fiecare cuvînt, informează Humanitas. Potrivit editurii, pictorul Ioan Iacob, stabilit în Germania, a reuşit, cu forţa şi expresivitatea desenului, să „re-povestească” „Povestea poveştilor”, cu alte imagini pentru fiecare dintre cele trei variante: română, engleză şi franceză.+ Comentariul prompt al domnului  Daniel Stuparu,  un cititor  obişnuit  dar totuşi eminent al „Ziarului de Iaşi”, demonstrează că „dulcele tîrg al Ieşilor” rămâne capitala culturală a României :    +Gabriel Liiceanu numeşte această poveste în marginea căreia nici măcar un puber imberb al prezentului nu mai poate schiţa decât cel mult un zâmbet condescendent, o „capodoperă a erotismului comic”. Dacă ar fi să fim riguroşi – în sens heideggerian să zicem, cum îi plăcea cândva (ou sont les neiges d’antan?) domnului Liiceanu, pe când era ilustru profesor la catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti – ne-am putea întreba, şi pe bună dreptate:                         Care capodoperă? Care erotism? Care comic? Dacă acest text, nu mai lung de câteva pagini, fără cap şi coadă, dezlânat şi ridicol, care nici măcar o glumă bună nu poate fi numit (pentru că un banc are o poantă, şi e indiscutabil mai scurt, adică obţine un efect mai percutant cu un efort de mai mici proporţii) poate fi  numit capodoperă, atunci bijuterii precum Paradisul                         pierdut al lui Milton sau Despre itinerarul minţii în Dumnezeu al lui Bonaventura ce să mai zicem? Se pare însă că cei care acuzau cercul de la Păltiniş de un lamentabil epigonism aveau dreptate.+ Comentariul acesta e îndreptăţit  numai în măsura în care îl disociem pe filosoful craiovean Constantin Barbu de amintitul epigonism al cercului de la Păltiniş. Să adăugăm noi ceea ce se pare că nu ştie domnul Gabriel Liiceanu. Principiul junimist Artă pentru artă fusese împrumutat din prefaţa cărţii Mademoiselle de Maupin a lui Théophile Gautier. Graficianul Aubrey Beardsley (1872 – 1898), cel mai controversat, mai decadent, mai estetizant şi totodată cel mai puţin recomandabil dintre artiştii stilului Art Nouveau, ilustrase cartea ‚Mademoiselle de Maupin’ (Six Drawings Illustrating Théophile Gautier’s Romance Mademoiselle de Maupin by Aubrey Beardsley published by Leonard Smithers and Co., London, 1898). Şi limbajul figurativ al cărţilor cochon ale lui Théophile Gautier va fi imitat de graficianul englez Aubrey Beardsley, bun prieten cu Oscar Wilde (1854-1900) fără să fie el însuşi homosexual, pentru a ilustra scenele falice din piesa antică Lysistrata, compusă de grecul Aristofan. În perioada degradării intelectuale forţată de comuniştii internaţionalişti din România, arii din opereta Lisistrata erau repetate cu o insistenţă absolut anormală de radiodifuziunea română. Tot pe atunci, unele dintre desenele lui Aubrey Beardsley (de exemplu Flosshilde şi Trandafirul din Lima) erau sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţilor erotice destinate copiilor, în care proletarul câştigă dragostea Cosânzenei ca într- o nuvelă de Kay Boyle. Aubrey Beardsley mai executase o serie de 17 ilustraţii pentru scene din Salomeea, piesa lui Oscar Wilde în versiunea franceză. După 1989, teoreticianul culturii Radu Ţeposu (1954-1999) începea să publice desenele lui Aubrey Beardsley în revista Cuvântul.  Probabil că ar fi necesară, chiar şi utilă,  publicarea unui întreg volum ilustrat cu desenele lui Théophile Gautier şi Aubrey Beardsley, desene însoţite  obligatoriu  de comentarii pertinente. Căci ediţia trilingvă  şi ilustrată a Poveştii Poveştilor   pusă pe piaţă de editura Humanitas este  doar  „cumplit meşteşug de tâmpenie”.