Regalitatea românească

Să nu exagerăm, regalitatea românească a avut doar un rol marginal în dezvoltarea României moderne. Rolul esenţial l-a jucat achiziţionarea paradigmei thermidoriene şi, prin această epistemă modernă (vezi definiţia la Michel Foucault), geneza discursivă a ideologiei naţionalismului românesc. Şi un rol aparte în dinamica procesului l-a avut revoluţionarul paşoptist republican Ioan Eliade Rădulescu (el scria expres la anul 1850 că “la români, Rege înseamnă clown!”). Avea o putere de persuasiune fabuloasă, prin discurs. În exil a avut o întâlnire cu lordul Palmerston. Ştim precis că dinspre partea românească a mai fost de faţă masonul paşoptist slavofil Christian Tell. Deci trebuia să mai fie încă altcineva de faţă, şi dinspre partea britanică, măcar stenograful. Exprim aici conjectura că există o stenogramă, istorică în toate privinţele, care consemnează convorbirea dintre Ioan Eliade Rădulescu şi lordul Palmerston. Heliad îl convingea pe lordul Palmerston să abată după 1848 interesul politicii britanice de la interesul său din anul 1774 (când se decidea “pacea de la Kuciuc Kainargi” care nega Capitulaţiunea din 1740 ce stabilea legitimitatea frontierei estice a României pe Bugul pontic). În cel de al doilea război mondial, premierul britanic Winston Churchill (vezi Memoriile sale pentru care a primit premiul Nobel de la Academia Suediei) adera la această interpretare pe care o făcea lordul Palmerston în urma persuasiunii exercitate asupra sa de Ioan Eliade Rădulescu.
Titus Filipas

Un lobby voltairian pro-Rusia în UE

Se ştie că în secolul XVIII, iluministul francez Voltaire a organizat primul lobby pro-Rusia în Occidentul Europei. Iluminismul  a fost de mai multe tipuri, a fost un fenomen cultural amplu şi complex, dar în şcolile noastre încă li se ascunde copiilor adevărul că a existat şi o grupare de idei anti-Romania, creată în primul rând de Montesquieu, dar căreia îi aparţineau de asemenea Voltaire şi Gibbon.  Acel lobby pro-Rusia din secolul XVIII organizat de Voltaire, –se pare că nu pe gratis!–, a militat pentru încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi din anul 1774.  Pentru români, consecinţele păcii de la Kuciuc Kainargi au fost tragice. Mihai Eminescu le evaluează cu obiectivitate în DOINA.  Fiecare viers de acolo poate fi văzut ca o săgeată ascuţită înspre acel vechi lobby european anti-Romania. Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774 era anulată  Capitulaţiunea din 1740 de la Constantinopol care garanta frontiera principatului moldovenesc pe rîul Bug (vorbim aici despre Bugul pontic, pentru că mai există un Bug pe versantul hidrografic baltic, şi unde germanii au calibrat tirurile de rachete V2 în cel de al doilea război mondial).  Rusia a profitat imens de pe urma tratatului de la Kuciuc Kainargi.  Şi-a însuşit tot teritoriul din Romania Orientală delimitat de Munţii Caucaz şi rîul Nistru! Teritoriu pe care era destinată 🙂 să construiască o civilizaţie a “iluminismului rusesc”. Aşa s-a născut farsa chemată “satele lui Potemkin”. A fost un exemplu de corupţie rusească sprijinită de Occident. Este bine să  înţelegem istoria acestui spaţiu  pe care geografia clasică îl numea Sciţia. Mihai Sadoveanu a scris cu durere despre el, dar şi Vasile Voiculescu i-a dedicat nuvele splendide. Una dintre cele mai frumoase şi nobile, înălţătoare  pentru spiritul românesc, îşi derulează acţiunea în cel de al doilea război mondial.  După 1989, acel lobby voltairian pro-Rusia  s-a manifestat prin circumstanţa că nu s-a admis anularea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov şi pentru România, nu doar pentru Estonia, Letonia, Lituania. S-a încălcat astfel un principiu de uniformitate. În fine, cea mai recentă manifestare de lobby pro-Rusia, un lobby de sorginte iluministă, reamintesc, s-a manifestat în raportul UE care condamnă Georgia pentru agresiune împotriva Rusiei ! Nu ştiu dacă este cineva în republica Georgia, –fie preşedintele Saakachvili, fie ambasadorul Samadashvili–, care să priceapă exact cadrul  problemei, şi sursele istorice, din secolul XVIII, ale problemei. Georgia este un aliat natural pentru România, şi ar fi necesară o intensă colaborare culturală şi diplomatică între cele două ţări. O cooperare de natură intelectuală, ghidată strict de asigurarea vechiului echilibru pe acest spaţiu. O cooperare care  să pornească de la interesele României şi Georgiei. O cooperare care  să nu fie manipulată de interesele unor ţări noi pentru acest spaţiu, vorbesc în mod expres despre interesele Israelului şi USA, interese care par să fie comune pe spaţiul pontic.

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii :  “C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în „L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection „Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai „Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma „nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Eminescu, 62 săgeţi către Voltaire

Vorbesc despre cele 62 de versuri din DOINA lui Mihai Eminescu. După opinia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cuvântul  DOINA are sorginte tracă. “Doină, doină, viers cu foc”, este evaluat genul în cultura populară veche de la noi (aşa afirmă Vasile Alecsandri). Viers este forma românească a latinescului versus. În poezia autentică, viersul îndeplineşte funcţia tropului. Este formă de reprezentare, schijă de ontologie care ţinteşte către un fragment de realitate. Dificil de realizat arma, dificil să ţinteşti!  În aceste condiţii, Mihai Eminescu vorbea despre “vers”, nu despre  viers, chiar peiorativ:     „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, /Înşirând cuvinte goale /Ce din coadă au să sune.” Cuvintele goale, nesertizate într-o montură ontologică tensionată, nu harponează nimic din realitate, nici zvârlugă, nici caşalot. Viersul autentic al poeziei ţine de inteligenţa spontană, la fel ca universalia (Uni-versus) metafizicii. Mihai Eminescu avea inteligenţă spontană. Or, inteligenţa spontană este sălbatică ! Vikingii sălbatici dovedeau o inteligenţă cu totul şi cu totul  ieşită din comun! Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic ! Contemporani ai lui, de o mediocritate intelectuală crasă, totuşi s-au preocupat exclusiv, în ceea ce priveşte personalitatea lui Mihai Eminescu, să colecteze din desfăşurarea ei numai exemplele de „incivilitate”. Vă mărturisesc că eu sînt în totală admiraţie faţă de inteligenţa absolută a „sălbaticului român” Mihai Eminescu!

Ne întoarcem astfel la semnificaţia originară a lui Apollo, zeu protector al măiestriei arcaşilor şi al artei poeţilor. Scriind poezia DOINA, Mihai Eminescu ţinteşte  în context  cultural românesc 62 săgeţi de foc spre Voltaire. Să reamintesc fiecare săgeată :

1)“De la Nistru pân’ la Tisa /

2)Tot Românul plânsu-mi-s-a /     

3)Că nu mai poate străbate /

 4)De-atâta străinătate. /

5)Din Hotin şi pân’ la Mare /

6)Vin Muscalii de-a călare,/

7)De la Mare la Hotin /

8)Mereu calea ne-o aţin; /

9)Din Boian la Vatra Dornii /

10)Au umplut omida cornii /

11)Şi străinul te tot paşte, /

12)De nu te mai poţi cunoaşte. /

13)Sus la munte, jos la vale /     

14)Şi-au făcut duşmanii cale; /

 15)Din Sătmar până ’n Sacele /

16) Numai vaduri ca acèle. /

17)Vai de biet Român săracul, /

18) Indărăt tot dă ca racul, /

19)Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, /

20)Nici îi este toamna toamnă, /

21)Nici e vara vara lui /

22)Şi-i străin în ţara lui. /

23)Dela Turnu ’n Dorohoiu /

24)Curg duşmanii în puhoiu /

25)Şi s’aşează pe la noi; /

26)Şi cum vin cu drum de fier, /

27)Toate cântecele pier, /

28)Sboară paserile toate /

29) De neagra străinătate. /

30)Numai umbra spinului /

31) La uşa creştinului. /

32) Îşi desbracă ţara sânul, /

33)Codrul – frate cu Românul – /

34)De secure se tot pleacă /

35) Şi isvoarele îi seacă – /

36)Sărac în ţara săracă! //

37) Cine-au îndrăgit străinii /

38)Mânca-i-ar inima cânii, /

 39)Mânca-i-ar casa pustia /

40)Şi neamul nemernicia. /

41)Ştefane, Măria Ta, /

42)Tu la Putna nu mai sta, /

 43)Las’ Arhimandritului /

44) Toată grija schitului, /

45)Lasă grija Sfinţilor /

 46)În sama părinţilor, /

47)Clopotele să le tragă /

 48)Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, /

 49)Doar s’a ’ndura Dumnezeu /

50)Ca să-ţi mântui neamul tău! /

 51)Tu te ’nalţă din mormânt /   

 52)Să te-aud din corn sunând /

53)Şi Moldova adunând. /

54)De-i suna din corn odată, /

55)Ai s’aduni Moldova toată, /

 56)De-i suna de două ori /

57) Îţi vin codri ’n ajutor, /

58) De-i suna a treia oară /

59)Toţi duşmanii or să piară /

 60)Din hotară în hotară, /

61)Îndrăgi-i-ar ciorile /

62)Şi spânzurătorile! ”

De ce erau azvârlite săgeţile româneşti către iluministul Voltaire ?  Codul se ascunde la numerele   17 şi 18. “Vai de biet Român săracul, / Indărăt  tot dă ca racul”. Este vorba despre pierderile noastre teritoriale imense. Retrageri ale românilor din Romania Orientală, retrageri la care am fost forţaţi de un lobby anti-Romania creat de “moralul” Voltaire.

Amintesc că Romania apare în istorie prin Constituţia Antoniniană de la 212 Anul Domnului. Timp de două secole mai înainte, jurişti de geniu creaseră un fundament solid pentru statul de drept (vezi şi cartea lui Will Durrant). Între 212 AD şi 285 AD, acea justiţie  cu totul şi cu totul nouă a statului de drept transforma Imperiul Roman în Romania!  285 AD este semnificativ pentru că împăratul Diocletian împarte statul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Numai Romania Orientală supravieţuieşte. Cu perioade multe de civilizaţie înfloritoare, o mie de ani după căderea Romei de pe Tibru. Nostradamus reţine acest nume, Romania, în mod expres şi exclusiv pentru  Romania Orientală. Romania, căreia îi prevede un viitor  de cel puţin încă o mie de ani! Contra Reforma, inventatoarea barocului, inventează apoi conceptul  geopolitic Romania Neoacquistica. Prinţul valah de sânge vareg (cantacuzin) Mihai Viteazul primeşte sume imense pentru  a libera Nova Roma, devenită Stambul. Mihai Viteazul se eschivează de la sarcină. Cheltuieşte acele sume în hinterlandul Novum Latium, realizând prima unire a ţărilor româneşti. Dar după Contra Reformă, în Franţa vine Epoca Luminilor. Iluminiştii vroiau să construiască o civilizaţie comparabilă în glorie cu elenismul. Regele Prusiei Frederic cel Mare scria cam batjocoritor către Voltaire:  +Les anciens Grecs sont ressuscités en France.+ A fost premoniţie? Membrii comitetului Marii Terori din anul 1794, care alimentau cu marfă umană ghilotina, se credeau poeţi în Arcadia !

„Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” (sic!). Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Originile puterii Rusiei

Când alegea titlul ” Arhipelagul Gulag “, joc al conotaţiilor cuvântului rusesc “ostrov”, Alexandru Soljenitzyn sublinia că în Uniunea Sovietică teroarea statală absolută se manifesta   printr-o modulaţie a intensităţii având caracter insular. Invers, acolo în Rusia, însăşi modulaţia civilizaţiei posedă caracter insular ! Rusia ce urmează lui Petru cel Mare e comparabilă felului cum era structurată lumea civilizaţiei greceşti până la Alexandru cel Mare. În antichitatea elină,   civilizaţia “de vârf ” era prezentă numai în câteva oraşe, polis-uri, insule aflate într-o mare de barbarie. În acelaşi fel trebuie să vedem şi Rusia ultimelor trei secole : câteva oraşe de civilizaţie, iar în unele oraşe poate câteva cartiere, dar ele contau enorm, şi marcau diferenţa infinită faţă de   “varvarstvo”, ori faţă de ” mojicie “, dacă doriţi un termen echivalent pentru barbaria rusească. Cum s-a ajuns însă la această putere imensă a Rusiei, cuplată cu atâta barbarie ?  

“C’est la faute à Voltaire !”, putem spune şi noi.  Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat după încheierea păcii de la Kuciuc   Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): “peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.”

Între Capitulaţiunea din 1740 prin care se afirma expres oprirea avansului apusean al Rusiei pe malul Niprului, şi pacea de la Kuciuc  Kainargi din  1774, prin care ţarina Caterina cea Mare primea hălci masive din Romania Orientală, care fuseseră totuşi,  totuşi,  garantate prin capitulaţiuni, Voltaire a organizat un lobby pentru Rusia în Franţa, care era cea mai mare putere a lumii la acel moment.

Textul complet al scrisorii lui Frederic cel Mare al Prusiei către filosoful Voltaire poate fi accesat aici https://blogideologic.wordpress.com/2009/04/19/premonitia-lui-frederic-cel-mare/ .

Frederic cel Mare dezvăluie detalii inedite privind acţiunea lobbistă a lui François Marie Arouet Voltaire (1694 -1778), un lobby în care l-a asociat şi pe matematicianul Jean le Rond d’Alembert (1717  – 1783), secretarul Academiei Franceze (începând cu anul 1772).

+DE FRÉDÉRIC, ROI DE PRUSSE./A Potsdam, le 8 octobre [1774]. “Negociaţiunea voastră încearcă toate contratimpurile posibile.”- “Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles.” […] “mă voi limita la a trimite mărturia unui general către domnul d’Alembert, şi voi scrie ministrului meu la  Paris.”- “je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris.”+

Ar fi prea mult să spunem că acest lobby era o acţiune net anti–românească, deşi erau lovite în mod clar interesele româneşti. Într-adevăr, prin pacea de la Kuciuc  Kainargi din  anul 1774, nu mai era garantată frontiera răsăriteană a  Moldovei pe rîul Bug, aşa cum prevedea în mod expres Capitulaţiunea din 1740. Dar “ce-i mâna pe ei în luptă”, pe Voltaire şi d’Alembert ?  O tradiţie moralistă anti-Romania iniţiată  de filosoful francez Charles-Louis de  Montesquieu (1689 – 1755).

Din Contra Reformă, intelectualii francezi percep în primul rând Noaptea Sfântului Bartolomeu (noaptea dintre 23 şi 24 august 1572). Noi, românii, percepem în primul rând unirea principatelor româneşti de către Mihai Viteazul, plătit de Contra Reformă ca un condottier  spre a construi Romania Neoacquistica. Însă repulsia firească a intelectualilor francezi faţă de  masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, implicit repulsia faţă de Contra Reformă, a fost nelegitim transformată de Montesquieu, Voltaire şi d’Alembert într-un sentiment anti-Romania. Să reamintim, Romania apare în istorie prin acţiunea şi efectele Constituţiei Antoniniene din anul 212. Iluminiştii Voltaire şi d’Alembert fac tot posibilul pentru a preveni acea „regresiune a istoriei universale” chemată Romania Neoacquistica. “Progresismul” lui Voltaire şi d’Alembert va justifica ulterior politica lui Stalin faţă de România.  

Titus Filipas

Când începe istoria modernă pentru noi ?

Istoricii englezi de la Oxford University fixează debutul  convenţional pentru lumea  modernă exact la 285AD, an  când Diocletian împărţea teritoriile imperiale romane în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Noi, în cultura românească, nu ne permitem încă abordarea atât de netă în stilul cut-off. Pentru Anul Domnului 271, istoriografii Occidentului consemnează  “retragerea aureliană”.  Acele date apocaliptice intrau în secolul XIX în manualele de istorie ale şcolii româneşti. Dar Zosimus advocatus fisci, un istoriograf aproape  contemporan  din Romania Orientală, percepea  “retragerea aureliană”  doar ca pe o întâmplare minoră, ce nu l-a afectat în vreun fel, ori istoria locului, –deşi ar fi trebuit, dacă ar fi fost semnificativă, căci el era acolo!–, încât nici măcar nu o consemnează în cronica  Historia Nova. În schimb, ca o formidabilă minciună prin omisiune, manualele noastre de istorie nu vorbesc copiilor despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Dar prin acea Constituţie Antoniniană se generează tocmai drepturile noastre civice, precum şi conceptul geopolitic Romania!     

Denumirea Imperiului bizantin (denumirea modernă pentru un lucru trecut :-)) era de fapt Romania. Abia în Epoca Luminilor, Montesquieu, Voltaire* şi Gibbon înlocuiesc ideea de Romania cu aceea de Bysance, într-o ideologie anti-Romania ce aserta, cu prea mare trufie, superioritatea civilizaţiei Occidentului faţă de civilizaţia din Romania Orientală, în primul rând civilizatia ariană din ‘Romania timpurie’ a secolelor IV, V, VI. Dar în Occidentul European se dezvoltă acum o mişcare culturală pro-Romania, contrară ideologiei anti-Romania promovată de Montesquieu, Voltaire şi Gibbon. Citez dintr-un studiu: +Montesquieu used the word “Byzantine.” The word “Byzantine” denoted the Empire and connoted its supposed characteristics: dishonesty, dissimulation and decadence. The English   scholar Edward Gibbon in his Decline and Fall of the Roman Empire treated the Empire after the sixth century as an epic of unrelieved degradation and corruption. The people who lived in the “Byzantine Empire” never knew nor used the word “Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor  Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of “Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as “Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as “Romania” [Romanland]+ 

Tot pentru noi, intervalul de început al lumii moderne se sfârşeşte cu 381AD, anul când în conciliul ecumenic de la Constantinopol era consemnată sintagma Nova Roma. Aceasta sintagmă era totodată sigiliu care instituia drepturi supreme pentru noi în ceea ce chemăm Novum Latium. Un teritoriu pe  care obrăznicia rusească nu îl respectă. Un teritoriu din care Rusiile au muşcat mereu, începând cu Suvorov şi Caterina cea Mare.

Rusiile, iată!, cred că ele au moştenit drepturi la sintagma-sigiliu Nova Roma. Nu au vreunul.

*De altminteri, după abandonarea Canadei, tot lui Voltaire trebuie să îi atribuim influenţa malefică de abandonare a Capitulaţiunii din 1740 care garanta frontiera noastră pe Bug.

Titus Filipas