Agenda 21 în „politica ofertei”

Calitatea apei este o chestiune vitală pentru noi. Dar este aproape imposibil ca problema calităţii apei  să  fie soluţionată fără o abordare naţională radicală. Aici propun două ţinte distincte, pentru rezolvarea cărora există deja ministere distincte în statul românesc modern. Ţinta # 1 ar putea fi denumită Calitatea apei din aquifere şi prevenirea poluării aquiferelor. Modelul fiducial pentru Ţinta # 1, ca motiv de tratare a sa drept prioritate naţională, ar putea să fie politica statului Israel modern faţă de apă.  Ţinta # 2 ar putea fi denumită Construirea unui sistem inteligent şi modern de educaţie ambientală în România. Acest sistem de educaţie ambientală trebuie să fie realmente aplicativ, şi să adauge valoare din punctul de vedere al capitalului intangibil. El trebuie să fie structurat pe baza temei „Agenda 21”. Eu ştiu că două mari conferinţe internaţionale „la vîrf”, una la Rio de Janeiro şi cealaltă la Johannesburg,  separate între ele printr-un deceniu, au subliniat prioritatea obiectivului „Agenda 21”. Trebuie construit şi la noi, în  modul raţional şi serios, o Agenda 21 naţională, divizată într-o serie de Agenda 21 regionale. La rândul ei, o Agenda 21 regională este divizată într-o serie de Agenda 21 locale care acoperă întreaga regiune. Ca modele fiduciale, ca exemple de excelenţă pentru aceste Agenda 21 locale, trebuie să le menţionez în primul rând pe acelea din Toscana în Italia, apoi, surprinzător ce spun, alt model de excelenţă îl constituie Agenda 21 locală redactată în oraşul rusesc Sankt Petersburg, în fine, deloc surprinzător, voi cita ca modele  de excelenţă majoritatea Agendelor 21 locale editate în statul Israel. 

Vorbind despre sistemul  de educaţie ambientală în România, aici Ministerul Educaţiei de la noi  România trebuie să vină cu o foarte serioasă „politică a ofertei”. Pentru că este imperioasă relansarea dezvoltării economice în România, şi eu vorbesc despre dezvoltare, nu despre creştere, –comunismul a încercat să inculce în  minţile noastre o egalizare de intenţie şi extensie între cele două noţiuni–, trebuie să afirm că ea poate fi obţinută numai printr-o combinaţie inteligentă între o „politică a cererii” şi o „politică a ofertei”. Dezvoltarea este imposibilă fără capitalul intangibil construit prin mijlocirea sistemului de educaţie în care se implementează politici inteligente. Se înţelege la noi mai puţin aceasta, funcţionarea unei întreprinderi economice se bazează şi pe  capitalul intangibil construit prin sistemul de educaţie! Analize economice serioase efectuate în Occident arată că la întreprinderile economice din Occident între 50 % şi 90 %  din profit provine din capital intangibil furnizat aproape gratuit de ţara respectivă!  Ministerul Educaţiei din România trebuie să ofere posibilitatea unei educaţii ambientale aplicative bazată  pe Agenda 21 de proximitate pentru fiecare şcoală ! Fiecare Agenda 21 de proximitate poate acoperi integral, sau numai limitat, teritoriul acoperit de o Agenda 21 locală. La noi, în general, unii lucrează şi alţii se aleg cu meritele*. De aceea spun, în fiecare şcoală trebuie să existe o combinaţie între o „structură asociativă”, care este realmente o noutate la noi!, o invenţie!, şi o structură instituţională, de fapt structura instituţională clasică existentă deja la Ministerul Educaţiei. Ei bine, profesorii  şcolii care lucrează efectiv, eficient şi inteligent pentru Agenda 21 de proximitate a şcolii ar trebui să facă parte,  –repet, eu vorbesc despre o nouă politică a ofertei dusă de Ministerul Educaţiei–, dintr-o asemenea structură asociativă.

Complicat ? Da! Imposibil ? Nu !

Titus Filipas

*De fapt, acelaşi fenomen se întâmpla şi înainte de venirea comuniştilor la putere. Îmi amintesc că unchiul meu, creştin ortodox, învăţător şi membru al vechiului PSDR, îmi povestea indignat că meritele muncii învăţătorilor în vreo comună erau atribuite preoţilor (situaţia interbelică din Basarabia).

GDS continuă politica securităţii

GDS este acronimul de la Grupul pentru Dialog Social. GDS se dovedeşte a fi  un implacabil  controlor al discuţiilor privind informaţia “politiceşte corectă” în surogatul de “societate civilă românească” pe care îl patronează. Să reamintesc aici că politica informaţională a securităţii era incoporată în cultura organizaţională a securităţii.  Aceasta era de fapt o pseudo- cultură, o sub-cultură,  un kitsch managerial securist promovat  voios  de „personaje istorice” precum  Ion Mihai Pacepa şi Liviu Turcu. Prin tot ce au scris ori au publicat, respectivii domni, –foarte onorabili acum–, nu dovedesc în vreun moment că au depăşit  această sub- cultură. De pe la vîrsta de 12 ani m -am ciocnit şi am fost lezat de personaje asemenea lor. Dar nu aceasta contează acum, nici măcar pentru mine. Scriam pe blog despre imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică  a întreprinderilor româneşti pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu. Modelul acela de organizare era palatabil pentru Nicolae Ceauşescu şi grupul restrâns de comunişti duri şi inteligenţi  ce erau la început în jurul său (Emil Bodnăraş  ar fi  fost exemplul cel mai reprezentativ).

Modelul microeconomic vest-german era  atrăgător pentru comuniştii  români din două motive:  (i) Economia R.F.G era extraordinar de eficientă, era chiar una dintre cele mai productive de bună-stare din lume.  (ii) Republica Federală a Germaniei de atunci  avea o  „economie socială de piaţă” care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie practica informaţia asimetrică.

În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Nicolae Ceauşescu a încercat să implementeze cultura „informaţiei asimetrice” în România cu ajutorul „culturii organizaţionale a securităţii române”. Eşecul stupefiant al economiei româneşti, în care se făcuseră investiţii colosale de tehnologie occidentală ultraperformantă,  s -a datorat  în primul rând  acestei „culturi organizaţionale”. Securitatea era prezentă peste tot în economia românească de stat, precum şi  în economia cooperatistă. Securitatea comanda şi controla  aceste două economii prin unicul tip de cultură pe care îl poseda.

Nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare industrială a ţării. Ce anume a deviat din exterior acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate, rapide, numai prin achiziţionarea de fierărie. Programul acesta nu se sprijinea pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale, cum cerea un sistem filosofic românesc încă din Belle Époque, ori cum cerea şi dialectica unităţii contrariilor  software & hardware. Tot cea ce se pretindea liderului român pentru banii primiţi de la World Bank şi FMI era numai aplicarea unei politici de „strângere a şurubului” în România. De unde şi aspectul ubuesque al regimului dictaturii personale din România! Consultând eu un studiu din 1994 al lui J.W. Kendrick (foarte apreciat de economiştii de la OECD), conchid că Nicolae Ceauşescu a fost chiar împins la exacerbarea atitudinii dictatoriale prin politica adoptată faţă de România de World Bank şi FMI. Ai căror experţi  ne sfătuiau expres să investim prioritar în capitalul tangibil pentru a obţine bună-starea. În vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capital intangibil!   

Principiul „informaţiei asimetrice” fusese introdus în  România de  articolele publicate în  Scânteia, ziarul  bolşevicului Silviu Brucan. După 1989, tovarăşul Silviu Brucan a  efectuat a mişcare tactică extraordinar de inteligentă (sigur, eu fac parte din “stupid people” şi mă mir ca prostul) pentru menţinerea comunismului informaţional în funcţiunea lui clar anti-românească. Silviu Brucan a trecut sarcina implementării politicii „informaţiei asimetrice” de la securitatea proaspăt desfiinţată, la Grupul pentru Dialog Social! Astfel a fost menţinută în România post-decembristă ignoranţa intelectuală profundă a populaţiei româneşti prin practicarea „informaţiei asimetrice”. Discuţia pe anumite teme foarte sensibile şi acute pentru societatea civilă românească este după 1989 fie total prohibită, fie total deformată. Un prim exemplu ar fi rolul total obliterat al Constituţiei de la Anul Domnului 212 pentru crearea germenilor societăţii civile. Reamintesc apoi refuzul culturnicilor Grupului pentru Dialog Social de a discuta pertinent intelectualismul extrem de generos al lui Mihai Eminescu, pe care culturnicii de la GDS l-au  redus la statutul  ,,cadavrului din debara.” Se mai presupune că  Andrei Pleşu, nume de personaj proeminent pentru GDS,  ar fi  fost influenţat de generozitatea spirituală a lui Constantin Noica. Totuşi Andrei Pleşu a furat gloria întemeierii Muzeului Ţăranului român de la marele cărturar şi organizator de instituţii culturale, Alexandru Tzigara-Samurcaş! Nu cred că această atitudine reprezintă exact spiritul lui Constantin Noica! Dacă publicul nu îl acuză direct pe Andrei Pleşu de furtul proprietăţii intelectuale a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, este doar pentru că Andrei Pleşu se află sub acoperirea politicii de informaţie asimetrică practicată de GDS.

În fine, domnul Gabriel Liiceanu, care conduce actuala editura Humanitas, a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : el a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. „Revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” poate justifica orice, nu se mai pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară. Un titlu rămas prohibit la Humanitas, –cum era pe vremuri la Editura Politică–, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance„, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filosofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe si filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate, chiar şi în “cea de a doua modernitate” din secolul XXI. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director la Contemporanul pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar! Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Titlul bestseller mi- a fost recomandat insistent spre lectură de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. “Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer.” Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este mesajul acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit sa o traducă editura Humanitas. Prin aplicarea constantă a principiului „informaţiei asimetrice”, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu “meritul” de a fi fost unul dintre factorii care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura culturală, mă rog, hai să îi zicem şi noi cul-de-sac  pentru a răspunde snobismului mult prea impertinent afişat!
Titus Filipas