Agregare prin gestalt

Lamentaţia lui Camille Desmoulins pe drumul eşafodului devia mult de la discursul simplu ţinut cetăţenilor Parisului pe data 12 iulie 1789 în faţa palatului regal: „Aux armes citoyens!”. Diferenţa  nu a fost totuşi explorată artistic de Camil Petrescu în piesa teatrală Danton,  unde românul agrega prin gestalt retorica reprezentărilor lui Jules Michelet privind revoluţia  franceză. Dar mi se pare că inceptul dramei   ‘Danton’ e inspirat  mai curând de recapitularea  eminesciană a fazelor  revoluţiei franceze: „Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit;/ Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,/El înalţă firi cumplite, care-l duc, o vijelie,/Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit./ Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,/Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,/Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre:/Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă:/Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă —/ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier./ Dar el cade — şi s-aşază ale mării nalte unde.” Ultima propoziţie a versului din ‚Memento mori’ descrie  epoca post-thermidoriană, când în Franţa se instaurează fericit  ideologia primară (sau ideologia lui Destutt de Tracy, detalii mai multe pot fi citite chiar în primul articol de pe acest blog). Evident, importanţa operei lui Mihai Eminescu nu poate fi înţeleasă dacă nu vizionezi tot filmul valurilor culturale până la el. În treacăt să comentez, mi se pare  amuzantă lectura pe care domnul Horia Roman Patapievici o face poemului Memento Mori: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să  ne debarasăm.”  Problema este că liniile din Memento Mori au fost sursă de inspiraţie pentru multe opere mari din literatura  română. Dacă ne debarasăm de Memento Mori, trebuie să ardem deopotrivă „Dumbrava minunată” şi „Creanga de aur”. În „Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu, scăpărarea de geniu ne arată puterea Limbii Române în descrierea luminii fluide, a luminii dinamice, a luminii prinse şi apoi eliberate dintr-o vîltoare a cerurilor : „De acolo de sus, curgea parcă de subt arcurile ramurilor un păienjeniş  de ape trandafirii”. Fluiditatea asociată  cu lumina este metafora unei inteligenţe vii ?  Se spune că Nostradamus compunea versetele   privind suprafaţa apei mobile. Colecţia de metafore dintr-un text literar e mărturia stării auctoriale ? În „Mitrea Cocor”, un Mihail Sadoveanu îmbătrânit descrie lumina statică :  „Acuma nopţile erau senine, cu bolta de ametist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără”. Scurt „Imn al nopţii” din capitolul V. În fapt, primele şase capitole din „Mitrea Cocor” sunt frumoase şi demne, ca orice scriere clasică. Abia de la capitolul VII apar chestiile ideologice. Inserarea prematură a paragrafului despre Ametist („simbolul puterii şi aspiraţiei spirituale, al înţelepciunii şi al umilinţei”), fără conotaţie ideologică !, în programa de şcoală primară pare mai curând iniţiativa unui funcţionar Rubin atras de simbol. În Scrinul negru, C. Călinescu ia ca reper paragraful  celest despre ametist din ‘Mitrea Cocor’. Unul din personajele romanului său incantează : « Ascultă aici ce spune Ovidiu în Ars Amatoria: ‘Hic Paphios myrtos; hic purpureas amethystos’. » În fine, C. Călinescu adaugă   o  nouă aluzie  la  paragraful din Mihail Sadoveanu  despre ametist:   «Sufleţel  făgădui deci să scrie un studiu: De amethysto lapide, în care avea să dovedească iubirea de natură a popoarelor antice, în ciuda cumplitei instituţii a sclavajului. »

Mistica pietrelor preţioase l-a stăpânit vreodată pe Mihail Sadoveanu? Tema centrală  a operei sale este a decantărilor în memoria unui popor european îndatorat principalei forţe care a dus la naşterea lumii moderne : Tema „mongolă”, a „păcii mongole”, a „înţelepciunii nohaiului”, înţelepciunea orientală  descrisă  eventual cu o tentă  împrumutată de la Jean-Baptiste Tavernier care traversa România cu diamantul  Blue Hope. Nohaii deschideau drumul din  Bactriana pentru ca mineralul albastru lapis lazuli să ajungă la Voroneţ. Şi numai în registrul Pax Mongolica  trebuie să  interpretam mult hulita propoziţie : „Lumina vine de la Răsărit !”. Să îl iertăm pe Mihail Sadoveanu pentru frazarea cu timing nepotrivit. În hermeneutica egipteană a culorilor, ‚albastrul de lapis-lazuli’ înseamnă  ‚Lumina care vine de la Răsărit’, fraza lui Sadoveanu, adeseori blamată, era numai aluzie la Voroneţ ca valoare  fundamentală a noastră !  În perioada egipteană ayyubidă şi a cruciadei a cincea, expresia ‚Lumina vine de la Răsărit’ intră, latinizată,  în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Masonii  revendică tradiţia templierilor. Mihail Sadoveanu  a fost mason. Proletcultiştii aplaudau mesajul masonic sadovenian ! Neamul nostru a fost spectator dar şi participant activ, de sute de ani, la Marele Joc din Eurasia continentală. El ştie că posibilităţile sale reale de a-şi apăra drepturile ca neam s-au născut în timpurile de Pax Mogolica. Tocmai crâmpeie din ce am văzut noi în acea Istorie povesteşte Mihail Sadoveanu. Cred că  nu îi putem nega vreunui scriitor dreptul, ori slăbiciunea, de a rămâne copleşit intelectualiceşte de amintirea Păcii Mongole, descântările ei să-i fie izvor de inspiraţie. Dacă  alţi scriitori europeni au explorat subiectul conexiunii fără conturnare între Orient şi Occident, de ce lui Mihail Sadoveanu nu i se îngăduie ?

Titus Filipas