Sinteză de aprehensiuni

Piesa de teatru Jocul ielelor (Camil Petrescu este autorul) poate fi văzută ca sinteză de aprehensiuni ale personajului principal Gelu Ruscanu? Opera generală a domnului Camil Petrescu aş zice eu că recomandă puternic această interpretare.
Titus Filipas

Noocraţie

Foarte interesant să îl găsesc pe Camil Petrescu ancorat prin “noocraţie” într-o temă fundamentală din schisma secolului XI. Acum înţeleg de ce şi-a depus un text fundamental în Biblioteca Vaticanului.
Titus Filipas

Cine scrie codurile, stăpâneşte lumea!

Distanţa semantică este o metaforă utilizată pentru “relaţionare” (relatedness). Sincer, nu-mi place barbarismul acesta. Unicul avantaj, pe care l-a propus ideologul eclectic Maine de Biran (ce l-a influenţat pe Camil Petrescu în Jocul ielelor), este că ne scapă –dar nu prea elegant- de grija unei substanţe metafizice. Reamintesc dualismul cartezian Trup şi Suflet care propunea spre grija noastră două substanţe metafizice. În perioada comunistă de la noi, doar filosoful Adrian Rogoz a îndrăznit să vorbească despre dualismul cartezian în CPŞF. Acum, este un termen la modă. Dar şi mai vechi, atunci când românii achiziţionau Epistema modernă la începutul secolului XIX –vezi studiul lui George Băiculescu, mentorul academicianului Alexandru Duţu de care îl desparte doar o generaţie- ei adoptă implicit şi dualismul cartezian. Pentru că Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy credeau sincer în el. Mai tînărul Maine de Biran, care incontestabil aparţinea iniţial aceluiaşi grup de Ideologi primari, are primele dubii. Astfel, Maine de Biran renunţă la Conştiinţă ca substanţă metafizică şi o consideră drept un grup de “relaţionări”. Oricum, concepţia este de mare curaj intelectual şi este folosită azi pentru scrierea codurilor. Iar cine scrie codurile, stăpâneşte lumea ! Trebuie să introducem ideea aceasta –concretizată prin programare- încă din ciclul preşcolar în învăţământul din România.
Titus Filipas

Îl invoc pe Camil Petrescu din „Jocul ielelor”

Probabil că pentru noi Epistema modernă de la începutul secolului XIX, dacă privim reuşita noastră de integrare în civilitate după marasmul fanariot ca pe un joc ideologic şi logic (ludificare/gamification), trebuie redenumită folosind conceptul braudelian ‘Grammaire des civilisations’. “Civilizaţiile” ar fi nivele de civilitate. Rămân în cadrul logicii jocului video-ideologic. Îl invoc pe Camil Petrescu din „Jocul ielelor”. Ludificare extremă ! În literatura lui Camil Petrescu, Ielele par invocaţie românească pentru substanţa spirituală a dualismului cartezian. Dar Camil Petrescu nu a fost niciodată înţeles.
Titus Filipas

Ortologie şi Ortofizică

Reamintesc, Limba Română în forma sa din epistema modernă (vezi conceptul acesta la Michel Foucault) este definită în primul rând prin Gramatica Românescă publicată la Sibiu în anul 1828. După cum subliniază, chiar în prefaţă, ideologul naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu, apoi, în mai multe studii, filologul naţionalist român George Băiculescu, „Gramatica de la Sibiu“ folosea drept linii diriguitoare un acquis filosofic şi lingvistic occidental, anume Gramatica filosofică scrisă de către Etienne Bonnot de Condillac, precum şi Gramatica generală scrisă de Ideologul thermidorian Antoine Destutt de Tracy. În Gramatica Românescă din anul 1828 era adoptat punctul de vedere comun al celor doi autori mai înainte menţionaţi, anume respingerea substanţialismului metafizic. Or, aşa cum arătase filosoful german Leibniz cu un veac mai înainte, această respingere este extrem de periculoasă, întrucât poate conduce la psittacism (adică “a vorbi papagaliceşte”). Bineînţeles, chiar o discuţie imediat după publicarea Gramaticii de la Sibiu, o discuţie epistolară între Ioan Eliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, arată o cale operaţională viabilă pentru prevenirea psittacismului. Toţi scriitorii noştri mari au descoperit singuri acea cale operaţională viabilă pentru evitarea psittacismului în Limba Română. Dar o subliniază pregnant şi în context metafizic, istoric, chiar protocronist! după un veac şi ceva de la acea discuţie capitală despre gramatica filosofică românescă, şi într-un mod total independent – aşa cred eu până acum- domnii Camil Petrescu şi Mihai Drăgănescu. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic de “prezenţă” – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea cuvintelor – în limba română. Echerul este orto-gonal (are un unghi drept). “Prezenţa” era un echivalent pentru substanţialismul metafizic, altminteri abjurat vehement de către Ideologii primari francezi. Prezenţa substanţialismului metafizic apare la Camil Petrescu (1894 — 1957) sub forma termenilor Ortologia şi Ortogeneza, iar la Mihai Drăgănescu (1929 – 2010) sub forma termenului Ortofizica.
Titus Filipas

Teoria umorilor, varianta antică şi cea modernă

DEX şi Wikipedia românească despre Teoria umorală. Foarte pe scurt, liniile din amintitul dicţionar expun bine esenţa problemei : “UMOÁRE – Dispoziție sufletească; fire, temperament. / caracter, fire, natură, structură, temperament./ Stare sufletească; dispoziție./ Dispoziție sufletească de moment. Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament./ dispoziție sufletească de moment. / Dispoziție, toană./ Caracter, temperament: umoare veselă./ a avea umoarea verde expr. a avea chef de scandal. / a cădea la umoare expr. a se lăsa pradă deznădejdii.” N-aş putea spune acelaşi lucru despre articolul din Wiki http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_umoral%C4%83 , care invocă mai întâi “teoria elementelor a lui Empedocle, în care elementele fundamentale erau: pământul, apa, aerul, focul.” Deşi era din Agrigentum, în Sicilia, Empedocle e listat împreună cu filosofii din Ionia, aflată în Asia Minor http://en.wikipedia.org/wiki/Ionian_School_%28philosophy%29 Şi pe bună dreptate, pentru teoria lui a substanţelor materii tocmai enumerate. Dar problema centrală, şi foarte reală, este legătura dintre “umoare” şi “temperament”. Nu ştiu că Empedocle ar fi antamat-o (de altminteri nici alţi filosofi ionieni). Tabelul care pune în corespondenţă „umoarea corporală“ cu „trăsătura de caracter“ este OK, din moment ce ni se spune că exprimă concepţia antică. Dar Teoria umorală are şi o variantă modernă, care este tot OK, din moment ce invocă mai întâi orizontul modernităţii care-i o “ruptură epistemologică” (vezi termenul la Gaston Bachelard) creată de René Descartes : anume dualismul trup-suflet. Teoria modernă provine din Ideologia fiziologică a lui Cabanis şi a fost expusă de către Maine de Biran. Am mai mai spus că dramaturgul Camil Petrescu o foloseşte în Jocul ielelor. Camil Petrescu foloseşte Ideologia lui Maine de Biran şi atunci când creează termenul “noocrat”.
Titus Filipas

“Antiteze”, lozincă de blog burativ

“Antiteze”, ca lozincă de blog burativ, caută spre convingere la adresa URL http://grupareaaproape.wordpress.com/ , pare că speculează două titluri  mari din cultura română. Unul scris de Ioan Eliade Rădulescu, iar celălalt de Camil Petrescu. Totuşi, în bibliografia indicată pe blog nu apar cele două titluri. Ne rămâne să credem că lozinca “Antiteze” pe blogul respectiv a fost inspirată de emisiunea “Teze şi Antiteze la Paris”, prezentată la Radio Europa Liberă. Era o emisiune excesiv de convenţională şi lipsită de imaginaţie, care nu reuşea vreodată să ne transmită şi nouă  ceva real din tensiunea intelectuală care domnea la Paris. Probabil că nici autorii emisiunii nu trăiau în acea tensiune intelectuală.

Titus Filipas

Omul care “vede idei”

Omul care “vede idei” împlineşte agregarea fragmentelor retorice prin gestalt (Camil Petrescu)

Titus Filipas

Agregare prin gestalt

Lamentaţia lui Camille Desmoulins pe drumul eşafodului devia mult de la discursul simplu ţinut cetăţenilor Parisului pe data 12 iulie 1789 în faţa palatului regal: „Aux armes citoyens!”. Diferenţa  nu a fost totuşi explorată artistic de Camil Petrescu în piesa teatrală Danton,  unde românul agrega prin gestalt retorica reprezentărilor lui Jules Michelet privind revoluţia  franceză. Dar mi se pare că inceptul dramei   ‘Danton’ e inspirat  mai curând de recapitularea  eminesciană a fazelor  revoluţiei franceze: „Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit;/ Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,/El înalţă firi cumplite, care-l duc, o vijelie,/Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit./ Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,/Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,/Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre:/Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă:/Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă —/ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier./ Dar el cade — şi s-aşază ale mării nalte unde.” Ultima propoziţie a versului din ‚Memento mori’ descrie  epoca post-thermidoriană, când în Franţa se instaurează fericit  ideologia primară (sau ideologia lui Destutt de Tracy, detalii mai multe pot fi citite chiar în primul articol de pe acest blog). Evident, importanţa operei lui Mihai Eminescu nu poate fi înţeleasă dacă nu vizionezi tot filmul valurilor culturale până la el. În treacăt să comentez, mi se pare  amuzantă lectura pe care domnul Horia Roman Patapievici o face poemului Memento Mori: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să  ne debarasăm.”  Problema este că liniile din Memento Mori au fost sursă de inspiraţie pentru multe opere mari din literatura  română. Dacă ne debarasăm de Memento Mori, trebuie să ardem deopotrivă „Dumbrava minunată” şi „Creanga de aur”. În „Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu, scăpărarea de geniu ne arată puterea Limbii Române în descrierea luminii fluide, a luminii dinamice, a luminii prinse şi apoi eliberate dintr-o vîltoare a cerurilor : „De acolo de sus, curgea parcă de subt arcurile ramurilor un păienjeniş  de ape trandafirii”. Fluiditatea asociată  cu lumina este metafora unei inteligenţe vii ?  Se spune că Nostradamus compunea versetele   privind suprafaţa apei mobile. Colecţia de metafore dintr-un text literar e mărturia stării auctoriale ? În „Mitrea Cocor”, un Mihail Sadoveanu îmbătrânit descrie lumina statică :  „Acuma nopţile erau senine, cu bolta de ametist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără”. Scurt „Imn al nopţii” din capitolul V. În fapt, primele şase capitole din „Mitrea Cocor” sunt frumoase şi demne, ca orice scriere clasică. Abia de la capitolul VII apar chestiile ideologice. Inserarea prematură a paragrafului despre Ametist („simbolul puterii şi aspiraţiei spirituale, al înţelepciunii şi al umilinţei”), fără conotaţie ideologică !, în programa de şcoală primară pare mai curând iniţiativa unui funcţionar Rubin atras de simbol. În Scrinul negru, C. Călinescu ia ca reper paragraful  celest despre ametist din ‘Mitrea Cocor’. Unul din personajele romanului său incantează : « Ascultă aici ce spune Ovidiu în Ars Amatoria: ‘Hic Paphios myrtos; hic purpureas amethystos’. » În fine, C. Călinescu adaugă   o  nouă aluzie  la  paragraful din Mihail Sadoveanu  despre ametist:   «Sufleţel  făgădui deci să scrie un studiu: De amethysto lapide, în care avea să dovedească iubirea de natură a popoarelor antice, în ciuda cumplitei instituţii a sclavajului. »

Mistica pietrelor preţioase l-a stăpânit vreodată pe Mihail Sadoveanu? Tema centrală  a operei sale este a decantărilor în memoria unui popor european îndatorat principalei forţe care a dus la naşterea lumii moderne : Tema „mongolă”, a „păcii mongole”, a „înţelepciunii nohaiului”, înţelepciunea orientală  descrisă  eventual cu o tentă  împrumutată de la Jean-Baptiste Tavernier care traversa România cu diamantul  Blue Hope. Nohaii deschideau drumul din  Bactriana pentru ca mineralul albastru lapis lazuli să ajungă la Voroneţ. Şi numai în registrul Pax Mongolica  trebuie să  interpretam mult hulita propoziţie : „Lumina vine de la Răsărit !”. Să îl iertăm pe Mihail Sadoveanu pentru frazarea cu timing nepotrivit. În hermeneutica egipteană a culorilor, ‚albastrul de lapis-lazuli’ înseamnă  ‚Lumina care vine de la Răsărit’, fraza lui Sadoveanu, adeseori blamată, era numai aluzie la Voroneţ ca valoare  fundamentală a noastră !  În perioada egipteană ayyubidă şi a cruciadei a cincea, expresia ‚Lumina vine de la Răsărit’ intră, latinizată,  în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Masonii  revendică tradiţia templierilor. Mihail Sadoveanu  a fost mason. Proletcultiştii aplaudau mesajul masonic sadovenian ! Neamul nostru a fost spectator dar şi participant activ, de sute de ani, la Marele Joc din Eurasia continentală. El ştie că posibilităţile sale reale de a-şi apăra drepturile ca neam s-au născut în timpurile de Pax Mogolica. Tocmai crâmpeie din ce am văzut noi în acea Istorie povesteşte Mihail Sadoveanu. Cred că  nu îi putem nega vreunui scriitor dreptul, ori slăbiciunea, de a rămâne copleşit intelectualiceşte de amintirea Păcii Mongole, descântările ei să-i fie izvor de inspiraţie. Dacă  alţi scriitori europeni au explorat subiectul conexiunii fără conturnare între Orient şi Occident, de ce lui Mihail Sadoveanu nu i se îngăduie ?

Titus Filipas

Rachel şi Bălcescu

La 1848 Anglia instiga revoluţiile din Europa, „flacăra”   izbucnind din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi  constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei în Sicilia, marele politolog  Alexis de Tocqueville anunţa colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848 : „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sînt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!”

Agenţii englezi  din Trinacria stăpâneau, direct ori prin interpuşi,  clădiri comerciale de interes public, aflând de exemplu în hoteluri, chiar şi prin pereţi, ultimele zvonuri din şoaptele oamenilor. Toate metodele de spionaj politic ale vienezului Metternich (1773-1859) erau practicate şi de  englezul Palmerston (1784-1865):   „Hat der Teufel einen Sohn / Das ist sicher Palmerston!” („De-ar avea Dracul un fiu/Este sigur Palmerston!”), ţinea să ne reamintească Dan Amedeo Lăzărescu (singurul dintre liberalii români de după 1989 capabil să conferenţieze despre Destutt de Tracy; mai există vreunul în viaţă?) politica englezească într-un studiu despre „revoluţia intelectualilor” de la 1848.  La  „sfatul” imperativ al  lordului Palmerston, s-a organizat   chiar şi celebra întâlnire dintre revoluţionarii paşoptişti  Kossuth şi Bălcescu, amândoi fiind masoni şi agenţi englezi. Nicolae Bălcescu purta numele conspirativ „Conrad”.  Dimitrie Bolintineanu  îl  dezvăluie  într-un  titlu de  operă  literară  al cărei conţinut a fost parodiat de G. Călinescu în anii   şaizeci. Dar  în vremuri recente,   Ioana M. Petrescu (de  ce este atât de puţin publicată ?) evaluează  poemul „Conrad” într-o   frază  frumoasă : « O muzică a lumii se face simţită în acest poem al eternei rătăciri. »

Iată cum îl  zugrăveşte Bolintineanu pe Bălcescu: „Cotind pe Cornul d-Aur, ieşia în Propontide / Un vas spărgând cu peptul tărâmele lichide. / Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat ? E trist sau este mândru ? mai mulţi au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială : / Că Ţara Românească   e ţara sa natală. /Conrad e al  său nume ; că este exilat, / El pentru libertate, poporu-a rădicat. / Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce / Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce ”.  În „Memento Mori”, Eminescu va cânta integrala ciclurilor de civilizaţie care au trecut peste lumea noastră, reluând temele antice  din poemul „Conrad” al Bolintineanului. 

Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatelor francezului Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus!”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. 

Cum ajunsese Bălcescu agent  englez ? Recrutarea lui Nicolae Bălcescu pentru a lucra în serviciul Imperiului Britanic a fost  mijlocită probabil de  actriţa  franceză  Rachel (1821-1858). Egeria  pozase  ca  model  al  celebrului bust  cu bonetă frigiană:  „Marianne”,  simbolul Republicii franceze. În nuvela  ‘Iubita lui Bălcescu’, aflăm numai despre abstracţiunea chemată România,  ca şi cum G. Călinescu s –ar fi  temut  să elaboreze tema frumoasei Rachel.  Dar nici în piesa de teatru  „Bălcescu”, dramaturgul Camil Petrescu nu o foloseşte pe Rachel, această Marianne I a Franţei republicane,  ca personaj principal ori măcar expediată pe un rol secundar.  

Agentă engleză,  inteligenta  actriţă Rachel fusese şi amanta  acelui Theophile Gautier care  influenţase  Junimea şi cultura română atât prin ideologia ‚artei pentru artă’,  cât şi prin „ideologia cărţilor cochon”.

Nicolae Bălcescu o cunoscuse  pe  frumoasa Rachel în revoluţia de la  1848 din capitala Franţei. Să mai notăm ca în anul 1842 se confirmase declanşarea ftiziei  lui Bălcescu, de care el va muri exact peste zece ani, la Palermo, şi să facem un calcul.  Dacă Rachel a  murit din  cauza aceluiaşi bacil la  1858, devine plauzibil că l-a căpătat în 1948.  Dar în acel an, mesajul imperios al lordului Palmerston de conciliere româno-maghiară  fusese  transmis de alt  mason paşoptist, Christian Tell, care ţinea foarte mult să asiste personal la discuţiunea,  în toate privinţele istorică,  dintre  Bălcescu şi Kossuth. Masonul Ludovic Kossuth   favoriza politica „Divide et Impera”,  şi astfel creează o diversiune,  prezentându-le  junilor munteni  pe frumoasa lui nepoată. Al  cărei joc de „nehotărâre” în alegere va determina declanşarea unui duel între Christian Tell şi Nicolae Bălcescu, cei doi tineri uitând  jurământul solemn de fraternitate pronunţat la societatea „Frăţia”.

Titus Filipas