Teoria umorilor, varianta antică şi cea modernă

DEX şi Wikipedia românească despre Teoria umorală. Foarte pe scurt, liniile din amintitul dicţionar expun bine esenţa problemei : “UMOÁRE – Dispoziție sufletească; fire, temperament. / caracter, fire, natură, structură, temperament./ Stare sufletească; dispoziție./ Dispoziție sufletească de moment. Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament./ dispoziție sufletească de moment. / Dispoziție, toană./ Caracter, temperament: umoare veselă./ a avea umoarea verde expr. a avea chef de scandal. / a cădea la umoare expr. a se lăsa pradă deznădejdii.” N-aş putea spune acelaşi lucru despre articolul din Wiki http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_umoral%C4%83 , care invocă mai întâi “teoria elementelor a lui Empedocle, în care elementele fundamentale erau: pământul, apa, aerul, focul.” Deşi era din Agrigentum, în Sicilia, Empedocle e listat împreună cu filosofii din Ionia, aflată în Asia Minor http://en.wikipedia.org/wiki/Ionian_School_%28philosophy%29 Şi pe bună dreptate, pentru teoria lui a substanţelor materii tocmai enumerate. Dar problema centrală, şi foarte reală, este legătura dintre “umoare” şi “temperament”. Nu ştiu că Empedocle ar fi antamat-o (de altminteri nici alţi filosofi ionieni). Tabelul care pune în corespondenţă „umoarea corporală“ cu „trăsătura de caracter“ este OK, din moment ce ni se spune că exprimă concepţia antică. Dar Teoria umorală are şi o variantă modernă, care este tot OK, din moment ce invocă mai întâi orizontul modernităţii care-i o “ruptură epistemologică” (vezi termenul la Gaston Bachelard) creată de René Descartes : anume dualismul trup-suflet. Teoria modernă provine din Ideologia fiziologică a lui Cabanis şi a fost expusă de către Maine de Biran. Am mai mai spus că dramaturgul Camil Petrescu o foloseşte în Jocul ielelor. Camil Petrescu foloseşte Ideologia lui Maine de Biran şi atunci când creează termenul “noocrat”.
Titus Filipas