Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum. Cu intenţiile grupurilor etnice sau religioase de a profita din aproprierea nelegitimă de identitate şi continuitate. Să furnizăm numai un exemplu cu miză minoră, foarte departe de noi şi interesele noastre. Totuşi, o pildă.
În anul 2005, Marina naţională franceză a reperat la Vanikoro, în arhipelagul Salomon din Pacificul de sud, fregata mitică a lui La Pérouse, chemată «la Boussole», care naufragiase acolo la 1788, de asemenea fregata «l’Astrolabe». Se ştia vag că ar fi existat nişte supravieţuitori ai naufragiului. Dar misterul despre ce anume s-a întâmplat exact rămânea intact. În expediţia de căutare tardivă din anul 2005, se afla şi lingvistul Alexandre François, specializat în limbajele Pacificului de Sud. În primul rând în lingua franca pidgin, unde întrebarea principală: « Ştiţi ceva despre La Pérouse ? », suna : « Yu savé lapérus? ». Pe ostrovul Vanikoro locuiesc două populaţii cu înfăţişări fizice distincte, sunt populaţii ce trăiesc fără să se amestece. Este majoritară etnia melaneziană, dar trăiesc acolo şi coloni polinezieni cu neamuri pe insula Tikopia, aflată la sud-est de Vanikoro. În urma migraţiilor din Samoa (arhipelag chemat Insulele Navigatorilor, în primele vremuri când occidentalii ajungeau acolo), tikopienii au început procesul de implantare la Vanikoro. Şi doresc foarte mult să îl continue. Pe această insulă se vorbesc actualmente patru limbaje diferite. Alexandre François a hotărât să studieze prioritar cele trei limbi melaneziene locale, prea puţin descrise de oamenii de ştiinţă, în ciuda caracterului original şi al interesului pe care îl prezintă pentru istorie, abordând abia pe ultima fază dialectul tikopian local, altminteri tikopiana fiind un limbaj polinezian bine studiat.
În Melanezia există o mare fragmentare lingvistică. Limbile ancestrale de pe Vanikoro sunt : teanu, lovono, tanema, posedând gramatică identică, dar prea puţin vocabular comun. În general este necesar să treacă foarte multe veacuri ca să se genereze limbi atât de distincte una de alta, şi totodată îndeajuns de similare pentru a se putea reconstitui o geneză ancestrală dintr-un trunchi comun. Dovada primordialităţii populaţiei melaneziene pe insula Vanikoro se află tocmai aici. Totuşi, ultimele zile ale misiunii de studiu pe urmele lui La Pérouse au rezervat cercetătorilor o surpriză. În ancheta istoriei tikopienilor din Vanikoro, Alexandre François pune întrebări unui bătrân şi respectat demnitar de origine tikopiană, asupra amintirilor despre naufragiul fregatelor lui La Pérouse. În vreme ce versiunile melaneziene vorbesc despre supravieţuitori care au improvizat o ambarcaţiune şi au plecat pe mare, încercând să ajungă în Franţa, bătrânul demnitar de pe Vanikoro declară că strămoşii lui i-au invitat pe acei supravieţuitori să vină în sat, şi i-au omorât. Îngropându-i într-un loc despre care nimeni nu mai ştie. Aici apare o discrepanţă. Strămoşii lui erau canibali. Aşa că falangii ar fi fost mâncaţi fripţi, şi oasele lor sparte pentru a le dezghioca măduva.
Alexandre François mărturiseşte că a rămas în primul moment perplex: « De ce să te lauzi cu o crimă aşa de abominabilă a strămoşilor tăi? » Cu atât mai mult cu cât nicio informaţie de acest gen nu a fost înregistrată de către expediţiile mai timpurii plecate în căutarea urmelor escadrei lui La Pérouse, între 1791 şi 1828. Misterul s-a risipit când machiavelicul demnitar tikopian a terminat foarte rotund povestea aceea groaznică, pretinzând o populare polineziană pe Vanikoro anterioară sosirii melanezienilor! Împotriva oricărei evidenţe istorice, demnitarul tikopian declara că străbunii lui au fost « primii locuitori ». Astfel, eliminarea prezenţei melanezienilor la naufragiul fregatelor lui La Pérouse, şi plasarea tikopienilor ca martori în istoria lui La Pérouse, erau premise pentru clamarea identităţii de « primi locuitori ». Scopul ? Legitimarea drepturilor asupra pământului Vanikoro. Iată, aşadar, cum chestiunile legate de „împământenire” sunt vitale şi sensibile oriunde în lume, nu doar în România lui « Numerus clausus ».
Tot la fel, dar mai aproape de noi decât Vanikoro, masca antică descoperită în septembrie 2003 într-un mormânt de lângă Ohrid, vechea aşezare Achrida de pe Via Egnatia, este considerată de istoricii din fosta republică iugoslavă a Macedoniei, drept « dovada că a existat o legătură directă între triburile ce au ocupat teritoriul actualului stat Macedonia, şi marii strămoşi bine legitimaţi ai Macedoniei : Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. » Mormintele din apropierea sepulturii cu masca datau dintr-un mileniu extins din secolul V înainte de Christos, până în secolul V după Christos, mormântul cu masca de aur fiind cel mai vechi. Alte patru măşti de aur fuseseră descoperite lângă Ohrid la începutul secolului XX. Motivele ce ornează masca de aur sunt similare ‘soarelui de la Verghina’, descoperit de arheologul grec Manolis Andronikos în mormântul regelui Filip al Macedoniei. Pentru specialistul francez Bernard Lory, cercetător la Inalco (‘Institut national des langues et civilisations orientales’ din Paris), accentul deosebit pe care îl pun istoricii macedoneni asupra asemănării cu ‘soarele de la Verghina’ este legat de necesitatea unei embleme naţionale pentru republica Macedonia.
Când republica Macedonia şi-a câştigat independenţa la dezmembrarea fostei Iugoslavii, guvernul din FYRM a făcut apel la o echipă de esteticieni invitaţi să creeze un drapel naţional pentru FYRM. Ei au propus un motiv stilizat al ‘soarelui de la Verghina’. Provocând vehementa reacţie de protest a Greciei. Tot atât de adevărat este că niciun cetăţean al Macedoniei nu cunoştea acest motiv solar antic înaintea descoperirii mormântului de la Verghina. Dar aproprierea ‘soarelui de la Verghina’ produce identitate, legitimitate, continuitate, şi drepturi istorice !
Ca entitate politică şi teritorială întreagă, Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia va sta sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah se bucurau de tratamente diferite şi favorizante din partea puterii osmanlâe. Este încă o premisă de plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau pentru principatele române toate drepturile decurgând din capitulaţiile pentru Romania.
La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub sigla FYRM, de la Former Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi, (FYRM, Bulgaria, Grecia), încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic. Dar înainte de 1989, profesorul Ioan Dima de la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti, pe vremea când efectua o vizită semi-oficială în Macedonia Pirinului, el ocupând poziţia unui înalt demnitar în statul român, a fost în permanenţă filmat, –aflând ulterior aceasta–, de serviciile secrete din Bulgaria, care credeau că a fost trimis de Nicolae Ceauşescu pentru a lua legătura cu aromânii. În sala unui muzeu, Ioan Dima a fost contactat de un macedo-român, care i-a spus într-un mod expres că macedo-românii vor o punte către România. Prudent, Ioan Dima a răspuns numai în termenii cei mai diplomatici cu putinţă, dar în acelaşi timp foarte româneşti, – trebuie să recunoaştem că şi dictatorul Nicolae Ceauşescu stăpânea la perfecţiune arta aceasta, pe care internaţionaliştii o condamnă acum –, temându-se de o înscenare. Dar, chiar dacă era numai o „provocare”, această înseamnă că ideea respectivă plutea în aer, probabil cel puţin de pe vremea războaielor balcanice, când primul-ministru român Titu Maiorescu liniştea peninsula dintre Marea Neagră şi Adriatica.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 