Controversa de la Valladolid

Controversa originară de la Valladolid fusese o discuţie scolastică gravă pe temele din Lumea Nouă de atunci, o discuţie organizată de către împăratul Carol Quintul, care stăpânea cea mai mare parte din Lumea Nouă. Geopoliticeşte, noi, românii, cunoscuţi de restul Europei ca Valahi din Lumea Veche cu o lege străbună (Lex Antiqua Valachorum), nu aparţineam împăratului Carol Quintul, ci duşmanilor săi, certamente că încă mai subtili şi mai literaţi, vorbesc despre regele frânc ştiut drept François Premier, şi sultanul otoman Soliman Magnificul. Din acel timp datează şi marcajul Capitulaţiunilor în Arhivele Franţei. O agregare şi sistematizare a lor întreprinde la anul 1740 cancelarul cardinal de Fleury, pe vremea rigăi Louis XV. Reamintesc, cardinalul de Fleury era un savant orientalist. După cum subliniază profesorul Larry Wolff în cartea „Inventing Eastern Europe: The Map of Civilization on the Mind of the Enlightenment”, atunci prin Orient se înţelegea de fapt Răsăritul European. Cardinalul de Fleury a fost şi cel care a condus diplomaţia pentru matrimoniul regelui le Bien-Aimé. A fost aleasă o prinţesă având pe herbul familiei Capul de Bour. Cancelarul de Fleury ştia prea bine că acela era şi herbul Moldovei. Din cauza aceasta, la agregarea Capitulaţiunilor petrecută la anul 1740, a pus în documente şi ceea ce era doar tacit acceptat de vechile înţelegeri dintre François şi Soliman. De atunci este consemnată ca fiind legitimă frontiera răsăriteană pe Bug pentru principatul Moldovei. La noi tema este readusă în discuţia naţională de romanticul Mihai Eminescu, de criticul literar Iacob Negruzzi şi de filosoful Constantin Noica. Am rămas surprins să citesc în Memoriile lui Winston Churchill, carte aflată în Biblioteca Universităţii din Craiova, că acesta ştia despre Capitulaţiunea anului 1740 care favoriza România ! Prima discuţie consemnată în istoria lumii drept Controversa originară de la Valladolid avusese loc la anul 1550 (deci la mai puţin de un sfert de veac după ce Ungaria Mare fusese desfiinţată la Mohaci), iar cea de a doua la anul 1551. În esenţa ei, Controversa de la Valladolid era formulată ca o discuţie despre Lume, şi alegerea statutului ei, “finit” sau “infinit”. Chiar dacă teologică, discuţia admitea în final că după Marile Descoperiri geografice întâmplate, lumea reală nu mai are un caracter infinit, ci unul finit. De fapt discuţia de la Valladolid fusese iniţiată de către călugărul dominican Bartolomeu de Las Casas. Care cerea eliberarea autohtonilor Lumii Noi de la exploatarea resurselor acelei Lumi în folosul colonialiştilor iberici. Însă vechea întrebare economică pusă de Aristotel rămânea : “Atunci oare cine mai munceşte”? Bartolomeu de Las Casas propunea să fie folosită forţa de muncă neagră, africană. Aceeaşi discuţie este repusă şi în zilele noastre. Firma Google propune să fie folosiţi roboţii http://www.nytimes.com/2013/12/04/technology/google-puts-money-on-robots-using-the-man-behind-android.html?hpw&rref=technology&_r=0
Titus Filipas

Tratatul din 1740 prin care se recunoştea frontiera pe Bug

http://www.youtube.com/watch?v=iJ3S0y9IeVA&eurl=http%3A%2F%2Funiristu%2Eblogspot%2Ecom%2F&feature=player_embedded

Există şi Drepturile popoarelor. La manifestaţiile de la Salonik, nu demult, anarho-separatiştii armâni cereau recunoaşterea Constituţiei lui Caracalla de la 212 AD. Capitulaţiunea de la anul 1740 este mult mai aproape. Evenimente capitale pentru noi din secolul XIX s-au împlinit tocmai în numele ei. Uităm ?

Nu este vina UE pentru această uitare, este vina noastră. Mai précis, este vorba despre incapacitatea construirii unui discurs românesc actual legat de   vechile drepturi ale neamului nostru. Paşoptiştii noştri ajunşi în Franţa foloseau infiltrarea lor într-un lobby masonic pentru a determina decidentul suprem din Franţa acelui timp să reia, să readucă în actualitatea post-paşoptistă Capitulaţiunea de la 1740 ce garanta frontiera răsăriteană pentru Romania Neoacquistica. Această reluare a temei Capitulaţiunii de la 1740 a dus la restituirea Sudului   Basarabiei şi la Unirea Principatelor. Înţeleg că omul cel mai puternic din Rusia, Vladimir Putin, ar fi dispus acum să accepte ca teritoriul chemat respublika Moldova să revină la România. Ce facem cu Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei ? Este evident că Ucraina actuală este o însăilare artificială de teritorii decisă de vechii dictatori.

Pe blogul domnului Adian Năstase, cineva comenta: “Dupa Revolutia Bolsevica a fost creata in stanga Nistrului – cu scopul de a fi subminata integritatea teritoriala a Romaniei, – Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca Nistreana.” 

Răspunsul meu: Perfect! Acum, acest argument istoric de necontestat poate să fie folosit de noi pentru re-afirmarea drepturilor noastre istorice. Faptul că Stalin a înfiinţat o “Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca Nistreana” între Nistru şi Bug era complet justificat. Deşi elementul diversionist şi anti-românesc al acţiunii lui Stalin este de necontestat. Aşa cum a descoperit   Mircea Snegur, ruşii păstrau (şi mai păstrează) în arhivele lor o copie legitimă a tratatului din 1740 de la Constantinopol, prin care Franţa se obliga să fie garantul frontierei Moldovei pe Bug. Garanţia a fost temporar uitată, pentru că independenţa Greciei avea prioritate. Abia la 1852 Franţa îşi reamintea (sub presiunea unui lobby Masonic infiltrat cu paşoptiştii noştri emigraţi în Franţa) că trebuie să pună în practică acele obligaţii asumate prin Capitulaţiunea semnată la 1740. De aici au urmat trei evenimente : 1/ Războiul Crimeii (asocierea Angliei, — care la acel moment era cea mai mare putere a lumii—, la proiect a făcut ca politica iniţială a războiului să   fie pentru controlul istmului baltico-pontic). 2/ Cedarea Sudului Basarabiei de către Rusia, o cedare printr-o luptă în care generalul Osman Pasha a fost de partea noastră! 3/ Unirea Principatelor Române. Cu prilejul cererii Turciei de a intra în Uniunea Europeană, consider că diplomaţia românească trebuie să re-pună în discuţie chestiunea Capitulaţiunii de la 1740. Mai ales că acea Capitulaţiune a fost semnată şi garantată de Franţa. La fel cum Franţa nu a uitat vreodată provinciile Alsacia şi Lorena, tot la fel nu trebuie să uităm de provincia Transnistria, garantată pentru noi de Franţa.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas