Despre „deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria”

@Adrian Năstase spune pe blogul domniei sale : „Aş vrea să adaug că în România există şi o Zi Naţională de Comemorare a Holocaustului, 9 octombrie, data fiind stabilită pornind de la momentul în care, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Prima comemorare naţională a avut loc in 2004.”
Nu „a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria.” ! Evreii din Bucovina au primit atunci nişte hârtii din partea administraţiei Ion Antonescu ce le recomandau pentru colonizare teritorii depopulate din Transnistria, care pe vremuri, zice-se, fuseseră locuite de khazari ori de khabari ! Am discutat, la Craiova, cu un evreu din Bucovina, care îmi povestea râzând toate acestea ! Or, dacă ar fi fost vorba despre suferinţe, el n-ar fi rîs ! El primea de la statul român o pensie fabuloasă de fost „deportat în Transnistria”, deşi el nici măcar n-a fost pe acolo ! Şi mărturisea că mii de evrei din Bucovina fuseseră într-o situaţie similară lui ! Din cauza aceasta, institutul Elie Wiesel a refuzat mărturia preotului militar ortodox şi legionar Iustin Pârvu, ba chiar, în mod bizar, a şi existat un atentat împotriva vieţii lui, exact înaintea deschiderii Institutului Elie Wiesel ! Acestea sunt faptele !
Titus Filipas

Armânul Andrei Şaguna, devenit mitropolit al Ardealului

Andrei Şaguna http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolul-modern-al-ortodocsilor-din-ardeal-264414.html era născut din părinţi aromâni, originari de lângă Moscopole. Trecerea mitropolitului Atanasie la Biserica de la Roma în 1701, în schimbul unor avantaje materiale, a însemnat şi desfiinţarea Mitropoliei Ardealului. Românii ardeleni şi bănăţeni ortodocşi aparţineau acum de mitropolia sârbească de Carloviţ care practica o slavizare intensă. În cartea „Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania” a lui Ilarion Puşcariu, se arată că mitropolitul Stratimirovici „a guvernat biserica ortodoxă 36 de ani, începând din 1800, punându-şi toate silinţele pentru slavizarea românilor”. Din epoca lui datează cele mai multe nume de familie slavizate la români, mai ales la cei din Banat. „Chiar şi prin circulare se ceruse ca în foaia matricolă tuturor şcolarilor români să li se adauge un „vici” la numele de familie. Au apărut astfel nume ca Iorgovici, Teodorovici, Georgevici, Vasici etc”. A trebuit să treacă mai bine de un secol şi jumătate până la reînfiinţarea Mitropoliei, în urma eforturilor neîntrerupte ale lui Andrei Şaguna. Teritoriile româneşti cotropite de Imperiul habsburgic erau divizate în mai multe unităţi politico-administrative: Transilvania era “mare principat”, cu organizare aparte, Banatul, comitatele din vest şi Maramureşul aparţineau de Ungaria, iar “ducatul” Bucovinei era subordonat direct guvernului imperial. Împotriva slavizării, lucrarea pe care a gândit-o în ansamblu Andrei Şaguna a depăşit orizontul timpului său. Ideile lui au continuat să fie duse spre îndeplinire mai bine de un secol de cei care l-au urmat. Andrei Şaguna este primul semnatar al unei petiţii a fruntaşilor români din Transilvania înaintată împăratului de la Viena în anul 1849, prin care solicitau înfiinţarea unui „ducat român”, care să cuprindă pe toţii românii din Imperiul habsburgic, cu administraţie în limba română, şi reprezentare în Parlamentul de la Viena în raport cu numărul locuitorilor. Unul dintre oamenii de frunte români din Imperiul Habsburgic care l-au sprijinit pe Şaguna a fost Eudoxiu Hurmuzachi din Bucovina. Chiar dacă nu s-a reuşit unirea românilor din monarhia austriacă, Hurmuzachi a reuşit să obţină recunoaşterea Bucovinei ca „ducat independent de Galiţia”, cu dietă proprie. Andrei Şaguna vroia să intre şi eparhia bucovineană în cadrul mitropoliei ortodoxe române din Ardeal. Ierarhii sârbi susţineau că „o mitropolie română, dacă s-ar înfiinţa, nu ar putea avea drept asupra episcopiilor din Arad, Vârşeţ şi Timişoara, asupra cărora are drept numai mitropolia sârbească, şi cu atât mai puţin ar avea Mitropolia Ardealului dreptul a încorpora eparhia bucovinenă, căci atunci după acestă analogie ar pute reclama românii în timpul cel mai scurt o împărăţie daco-romană”56. Iar saşii n-au fost cu toţii binevoitori faţă de români (precum a fost pastorul luteran Ştefan Ludwig Roth). Astfel, unii dintre reprezentanţii saşilor scriau în anul 1850 la cancelaria împărătească din Viena : „Consolidându-se în Austria o Românie Nouă, se oblesc şi cărările între ea şi între ţările române de sub turci, şi astfel se va ridica un imperiu puternic Daco-Român”. Iară gazetele ungureşti de la Pesta nu conteneau cu inventarea unor argumente prin care să combată dreptul istoric al românilor de a avea mitropolie, fapt care alimenta motivaţiile împăratului de la Viena pentru a respinge demersurile lui Andrei Şaguna. Eforturile lui Andrei Şaguna trebuiau să-i atragă şi pe episcopii ortodocşi care de multe ori nu aveau sentimentul naţional dezvoltat, după o perioadă lungă în care au stat sub ierarhia sârbă. Astfel, Şaguna a trebuit să stăruiască pentru a-l aduce la convingerile sale pe Procopiu Ivacicovici, episcop al Aradului. Acesta, deşi era român, prefera să se roage în limba sârbă şi nu-şi imagina o emancipare a românilor faţă de biserica sârbă. Evident că în viaţa sa, Andrei Şaguna a trebuit să evalueze nenumărate riscuri, costuri de oportunitate, şi pentru a lua decizii viabile a trebuit să facă nenumărate compromisuri. Iar unele dintre acestea, văd, nu sunt iertate nici acum de unii dintre românii ardeleni. Însă Andrei Şaguna era armân, nu uitaţi ! Aceştia păstrau vie tradiţia fârşirotă a luptelor intestine latine (vezi bătălia de la Farsala între Iuliu Cezar şi Pompei cel Mare). În Vechiul Regat, legionarii români din această tradiţie şi extracţie fârşirotă i-au ucis pe I.G.Duca, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.
Titus Filipas

Am ales un răspuns

De la o rubrică de răspunsuri pe blogul domnului Adrian Năstase, http://nastase.wordpress.com/2008/10/05/raspunsuri-34/ , am ales un răspuns la răspuns.

Gabriela Savitsky spune:

+Sper să am puterea de a trece şi peste această iarnă. Există o legătură invizibilă de destine; sigur, la cote, intensităţi, diferite. Am nimerit într-o conjunctură irespirabilă dintr-o întâmplare. Sunt în această conjunctură ca un cui de aur într-un morman de bălegar, de atunci. Stau în ea deşi firesc ar fi fost să plec demult. Aş fi putut. Dar Răul pur fascinează. Vreau să-i văd finalitatea. vreau să văd unde ajunge Răul când se coace. Vreau să văd ce efecte poate produce impostura, sufletul negru, viclenia când ele devin putere de decizie asupra mediului înconjurător. Ca orice artist, am primit o naivitate a priori. Eu nu pot să cred dintru bun început că oamenii sunt ticăloşi. nici după ce îi văd “la lucru” nu pot să cred întru totul că oamenii sunt răi. Eu rămân încredinţată că într-o zi vor reveni la matca lor de oameni. Între timp, dramele fermentează ca o drojdie în cocă, sporind răul. Am încheiat cu encriptările şi o să fie cât se poate de directă, pentru că,   oricum, nu mai am nimic de pierdut. În vidul legislativ de până la primul parlament s-au întâmplat multe nelegiuiri, pentru că nu exista nicio lege care să spună da au ba. Pe vremea aceea, în ‘91, eram profesor suplinitor la o şcoală din Bucovina, într-un sat. A fost perioada adopţiilor. Fără reglementări legislative, adopţii, pur şi simplu. Probabil că acei copii care-au plecat atunci din ţară sunt bine. Probabil. Nu doar în sătucul acela din creierii munţilor a fost   aşa. Buuun. Asta a trecut, peste tot. Am făcut legi. Am intrat în normalitate. Într-o normalitate “de suprafaţă”, cum am fost nevoiţi, forţaţi, condiţionaţi, pentru integrare. Nu ştiu în alte sisteme cum s-a desfăşurat normalizarea, dar, în acesta, al ocrotirii copiilor fără părinţi, s-a desfăşurat într-un mod care merită studiat. În general, sistemul se sprijină pe laşitate, tăcere, consimţire tacită, frică. Deciziile se iau de sus în jos, nu există comunicare. Nimeni nu poate ajunge să îndeplinească standardele – care sunt făcute pentru o societate în care sărăcia, abandonul, mizeria morală, promiscuitatea sunt EXCEPŢII, nu regula – standardele sunt o utopie. Iar oamenii sistemului suportă o presiune uriaşă, de toate felurile. Această zonă a socialului trebuie regândită,   reclădită, reformată, pornind de la bază şi nu de la texte. Textele sunt bune când reglemetează linii de desfăşurare ale unei realităţi recognoscibile. Textele nu acoperă dezastrul. Textele nu folosesc unei fete abuzate sexual de educatorul care trebuie să-i ofere sprijin, consiliere, îndrumare, încredere. În capul unui asemenea copil, lumea se rătoarnă cu susul în jos. În ce să mai creadă, dacă cel menit să-i ofere protecţie, plătit pentru asta, o abuzează fizic? Ce poţi să-i spui unui asemenea copil? Ce repere poţi să-i indici? Poate sunt şi locuri din ţară unde funcţionează sistemul. Am văzut la intrarea în Rădăuţi, un cartier mic de module unde locuiesc copii cu părinţi sociali. Toată lumea părea normală acolo. Poate şi din pricină că Banatul are aversiune de alogeni, poate fi şi asta o explicaţie, aici lucrurile nu mai intră în normal. Nu dau semne că ar intra în normal. Pentru că se lucrează în primul rând după ce a căzut drobul de sare, nu se intervine la cauză, se intervine la efect… Şi cum să intre în normal cu decidenţi aflaţi în strânsă colaborare interşantajabilă?  O mână spală pe alta. De obraz nici nu poate fi vorba. Când vă veţi întoarce acolo unde e firesc să vă întoarceţi, vă rog să vă aplecaţi cu atenţie şi dedicaţie asupra acestui sistem care geme şi plânge de 19 ani. Cum glasurile acestor copii nevinovaţi nu ajung nicăieri, oricum, nu ajung acolo unde ar trebui să ajungă, cine să le facă lor dreptate? Poate că n-o să rezist. Pentru că e ireal de absurd ce se-ntâmplă. Să vă amintiţi că v-am rugat să faceţi   dreptate copiiilor din sistem. Există căi şi metode. M-am gândit la ele în colţul meu mic, neînsemnat, cu igrasie şi laptop în rate (din 21 de Saparduri, puteam să-mi iau şi eu un computer, dacă n-aş fi fost aşa cum sunt) unde sufăr pentru că nu pot să-i ajut cum aş vrea. Ăsta e blestemul meu. Să văd, să înţeleg şi să intuiesc mai mult decât mi “se specifică în fişa postului”. Da, e multă mizerie socială în România. Dar e şi multă ticăloşie, hoţie, sunt mulţi sperjuri, sunt multe fiinţe care s-au îmbogăţit din suferinţa şi durerea sărmanilor. Sunt vieţi care nu pot fi îndreptate, pentru că nu ai ce să le faci. Dar sunt altele care pot fi salvate.+

Un răspuns ales de mine,

Titus Filipas

Conivenţă letală pentru România

Ziarul România liberă din 17 Iunie 2008 ne anunţă : “Croaziere spre Insula serpilor*, o noua minciuna a Ucrainei!”, vezi http://www.romanialibera.ro/a127405/croaziere-spre-insula-serpilor-o-noua-minciuna-a-ucrainei.html

Ce putem comenta?

Ucraina deţine şi alte ţinuturi româneşti istorice, anume Basarabia de Sud şi Bucovina de Nord.  Această  însăilare statală numită Ucraina se menţine numai prin conivenţa dintre UE, SUA şi Rusia. Numitele puteri nu au fost de acord cu aplicarea principiului de reversibilitate a pactului Ribbentrop-Molotov şi  la România, nu doar la Estonia, Letonia, Lituania, aşa cum cere principiul de uniformitate.

Milovan Gilas povestea, în memoriile sale, că atunci când Stalin era băut, i-a dezvăluit cum va distruge România. O va zdrobi într-o menghine formată de Ungaria şi Ucraina. Ce n-a reuşit Stalin, vor reuşi UE şi NATO ?

Titus Filipas

*Insula serpilor a fost cedata prin semnatura cominternistului Eduard Mezincescu.

Despre ‘unduire’

Se constată şi se recunoaşte acum că există o fenomenologie a undelor culturale şi inovative cu diverse perioade.

Primul cugetător de la noi care surprinde această fenomenologie a fost filosoful Vasile Conta (1845 – 1882), un exponent al ideilor burgheziei româneşti radicale. În Teoria ondulaţiunii universale, Vasile Conta publica acele cugetări la anul 1877. Este o certitudine că exemplare ale tipăriturii ajungeau şi în Bucovina.

La Universitatea din Cernăuţi, înainte de primul război mondial, preda un tînăr profesor pe nume Joseph A. Schumpeter (1883-1950). Care va mai ţine cursuri magistrale de economie politică şi la alte universităţi prestigioase din Europa, înainte de a emigra pentru a înregistra apoteoza carierei lui academice la Harvard University. Acolo, Joseph A. Schumpeter impunea în ştiinţa economică  pozitivă sintagma ‘creative destruction’, adică distrugerea urmată de creaţie (dansul lui Shiva, dans “unduit”,  era o metaforă), precum şi teoria ondulaţiunii universale, pe care o va specula şi scriitorul anticipativ american Alvin Toffler în lucrarea The Third Wave.

Salut faptul că domnul Răzvan Codrescu, vezi

 http://www.romanialibera.ro/a122762/dueluri-care-nu-au-mai-avut-loc.html , focalizează spre  atenţia noastră lupta lui Dan Botta cu Lucian Blaga pentru prioritatea ideii de ‘unduire’. Eu trasez începutul la Conta. Dar probabil că el, Vasile Conta, se baza pe surse mai vechi ale ideii, despre care lansez ipoteza că este prezentă în spaţiul de civilizaţie a excelenţei din Romania Orientală cel puţin de pe vremea primului umanism bizantin.

Titus Filipas