Abordări decizionale

O altă idee-forţă din Ideologia naţionalismului românesc contemporan este legată de tipologia abordărilor decizionale. Clasificarea cea mai largă, zic eu, ar fi una dihotomică. Este vorba astfel despre : 1/ bottom-up approaches, ori abordări conceptuale ascendente, precum şi despre 2/ top-down approaches, ori abordări conceptuale descendente. Le putem discerne, şi înţelege cel mai bine, prin exemple. Deci avem abordarea conceptuală ascendentă în Agenda 21 locală. Destinul teritoriului României de mâine se va baza pe arta de a cunoaşte şi pe ştiinţa locuitorilor săi. Abordarea conceptuală ascendentă prezentă în Agenda 21 locală este abordarea în sursă deschisă (open source). Numai prin acest tip de abordare va fi facilitată, va fi asigurată, dezvoltarea durabilă a teritoriului. Pe blogosferă, dar şi prin cărţile mele, am pledat mereu pentru acest tip de abordare, prin structuri asociative de tip Agenda 21 de proximitate a şcolii. În opoziţie cu abordarea conceptuală descendentă din guvernanţa corporatistă. Acesta este şi sensul ce reiese din opiniile domnului academician Dinu C. Giurescu. Am văzut ieri seară la Antena 3 cum este îmbrăţişată deschis abordarea conceptuală descendentă din guvernanţa corporatistă. Sub pretextul bizar, complet ilogic prezentat – dacă “prezentare” a fost aceea – că în felul acesta ne opunem Rusiei ! Doamne, cine se joacă acuma cu dorinţa noastră firească, dintotdeauna, de asigurare a independenţei României ! Acest punct de vedere, batjocoritor la culme faţă de marele patriot român care este academicianul Dinu C. Giurescu, a fost susţinut de către domnul Mugur Ciuvică, fost consilier al fostului preşedinte-geolog Emil Constantinescu. Să nu uităm că pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu a fost ucis fără de milă liderul sindical Virgil Săhleanu ! Vina lui cea mai mare, în ochii preşedintelui Emil Constantinescu şi a consilierului Mugur Ciuvică ? Abordarea conceptuală ascendentă cu participarea sindicatelor la salvarea industriei României prin dezvoltarea “cercurilor de calitate” (“quality circles” în managementul modern de tip Kaizen) ale muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor din fabrici ! Or, în abordarea domnului Mugur Ciuvică, regretatul şi decedatul Virgil Săhleanu ar fi fost “Leninist”, la fel cum îl califică acum Mugur Ciuvică pe academicianul patriot Dinu C. Giurescu. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/10/16/seminar-aniversar-la-parlament/
Titus Filipas

Abordările top down şi bottom up

Citesc la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a158976/mass-media-lupii-tineri-sar-la-gatul-vechilor-profesionisti.html , un articol extrem de bizar. Scris de Tom Gallagher. Care, în principiu, dezvăluie multe. Chiar din titlu: “Lupii tineri sar la gâtul vechilor profesionişti”. Şi un exemplu de lup tînăr ? Îl deducem din frazarea : “Din fericire, televiziunile româneşti nu dispun de prea mulţi „entertaineri” de genul lui Mircea Badea, dar, atât timp cât Antenele sunt conduse ca un imperiu, se va găsi, probabil, suficient de lucru pentru astfel de personaje care se disting exclusiv prin cinism şi apucături mitocăneşti.”

Ce îmi amintesc eu despre Mircea Badea? Pe data de 14 octombrie 2007, la emisiunea domnului Mihai Tatulici de pe canalul Realitatea TV, erau prezenţi numai patru invitaţi dintre jurnaliştii propuşi la un fel de TOP 10 (emisiunea se chema ‘Primii zece’) din mass media de Limba Română reliefaţi pe parcursul anului 2007. Personalitatea cea mai bine profilată dintre cei patru invitaţi era incontestabil jurnalistul Mircea Badea. Un om care produce şi prezintă el însuşi emisiuni pe canalele de televiziune Antena 1 şi Antena 3. Cu ajutorul unui juriu de alcătuire complexă, şi în care cele două „ancore deontologice”’ se presupune că erau sociologul Mircea Kivu si psihologul Aurora Liiceanu de la SAR, pe canalul Realitatea TV s-a încercat literalmente strangularea intelectuală şi linşajul moral al lui Mircea Badea. Folosesc eu aici cuvinte prea tari? Nu cred. De altminteri nu ascund faptul că împărtăşesc cu Mircea Badea, fără să vrea, fără să vreau, o anumită atitudine de viaţă pe care aş numi-o: respectul faţă de “educaţia extremă”. Şi, în mare măsură, aproape s- a reuşit repudierea lui Mircea Badea în acea emisiune televizată a domnului Mihai Tatulici. Deloc neutru, aşa cum ar fi fost normal din partea unui moderator obiectiv, dar nu trebuie să înţelegem de aici că domnul Mihai Tatulici ar avea ceva personal împotriva jurnalistului Mircea Badea, nu, domnia sa doar ascultă de “comandamentul zilei”, de altminteri pe tot parcursul vieţii sale îndelungate de “profesionist în soldă” Mihai Tatulici a fost mereu sensibil la “comandamente”. Nu îl blamăm. Dar a fost ceva imoral oricând, şi mai ales în acea memorabilă emisiune de televiziune. Acceptabil, poate, la toţi ceilalţi de pe platou manifestând “agresivitate deontologică” faţă de Mircea Badea. Faptul că Mihai Tatulici se comportă pe platoul de la Realitatea TV precum instructorul superior al organizaţiei de pionieri de la o şcoală generală din perioada pre- Ceauşescu este oarecum de înţeles, dar nu şi acceptabil. De asemenea faptul că “deontologii de profesie” Mircea Kivu plus Aurora Liiceanu de la SAR se comportau pe platoul studioului de televiziune Realitatea TV la fel ca nişte vechi “tovarăşi de la raion” veniţi să sprijine acţiunea de purificare ideologică exercitată de Mihai Tatulici asupra lui Mircea Badea este oarecum de înţeles. Dar nu şi acceptabil în contextul cultural românesc, acelaşi pentru toate timpurile, contextul unde ceea ce contează este numai “educaţia extremă” de genul celei primite pe vremuri de pruncii români la şcoala Sfântu Sava. Intelectualii şi “deontologii de profesie” Mircea Kivu plus Aurora Liiceanu trebuiau să creeze impresia de abordare abstractă şi neutră a tematicii subsumate “evaluării jurnalistului Mircea Badea”. Dar nu i -am auzit pe Mircea Kivu plus Aurora Liiceanu lăudându- se vreodată că ar fi primit o “educaţie extremă”. Ei se laudă doar că sunt „reprezentanţii societăţii civile”. Măi să fie, pruncule, da’ român matale când oare mai eşti? Iar jurnalistul Mircea Badea, cu figura, manierele şi atitudinea lui de autentic “prunc român”, era acuzat în acea emisiune de foarte multe scăderi personale în exercitarea profesiei de jurnalist. În primul rând era acuzat de lipsa de abordare culturală. Look who is talking! La acel moment Mircea Badea era personajul cel mai bine format cultural pentru televiziune dintre toate persoanele prezente pe acel platou al canalului Realitatea TV. În ceea ce priveşte cultura necesară “omului de televiziune”, Mircea Badea putea clama, fără să poată fi absolut de nimeni contrazis, că el aparţine “familiei spirituale Jana Gheorghiu”. Nu vreau să adaug eu aici detalii de substanţiere a clamării. Dar ceva mi se pare a fi semnificativ şi credibil: În doliul zilelor care urmaseră stingerii din viaţă a Marii Doamne din televiziunea noastră clasică, Doamna Jana Gheorghiu, tînărul om de televiziune Mircea Badea povestea îndurerat că Jana Gheorghiu fusese o prietenă a familiei sale, şi că a fost vizitat la maternitate la o zi după ce îl născuse mama sa, colegă de facultate cu Jana Gheorghiu. Plauzibil, este ceva care se încadrează în tiparul comportamental şi de atitudine al regretatei Jana Gheorghiu. Apoi, dincolo de această poveste, Mircea Badea îşi reamintea personal întâmplări petrecute după împlinirea vârstei de trei ani, memorabile, nu -i aşa? când Jana Gheorghiu îşi vizita săptămânal “colega cu pruncul”, apoi cele două absolvente de filologie de la Universitatea din Bucureşti se lansau în lungi discuţii despre diversitatea bucureşteană întru excelenţă, discuţii pe care le asculta în iubire atras fiind şi fascinat mai ales de vivacitatea limbii române culte a dialogului platonic. Dar nu sunt tocmai amintirile despre conversaţiile sapienţiale ce nu- ţi sunt destinate expres, baza viitoarei tale culturi în limba română? Chiar şi acestea se înscriu în baza „educaţiei extreme”. O educaţie extremă de care Mircea Badea a avut ulterior parte şi ca elev al unui liceu de informatică, unul dintre liceele acelea întru excelenţă înfiinţate de Mircea Maliţa, un ilustru reprezentant al protocronismului românesc, pe vremea regimului comunist. Ţinta ministrului Mircea Maliţa fusese aceea de a îndepărta educaţia de la caracterul ei general, pentru a-i da în schimb focalizări pe portofolii cu ţinte specifice. S–a tot vorbit despre fabrica de chibrite a lui Mircea Badea, datează proiectul dintr -un portofoliu personal antamat pe vremea liceului? De ce nu a venit nimeni la emisiune cu acele chibrite proiectate de Mircea Badea, pentru că fabrica lucrează, nu pentru Mircea Badea, şi aduce cuiva profituri bune, dar nu pentru Mircea Badea! Apoi, mi –a fost greu să înţeleg la acea emisiune agresiunea şi dispreţul afişate de regizorul dramatic Alexandru Darie faţă de Mircea Badea, fără să ne expună şi raţiunile. Cred mai curând că Alexandru Darie a fost adus acolo doar pentru ca Mircea Badea să fie judecat critic de un panel ce se consideră definitoriu în superioritate morală. Demersul lui Mircea Badea în jurnalism diferă de abordarea top down, în măsura în care în jurnalism este vorba despre deontologie şi valori. Atunci să spunem că în abordarea jurnalistică top down fluxul deontologic este clar exprimat, valorile sunt limpede, chiar redundant, definite. Din păcate, valorile acestea din abordarea top down sunt cel mai adesea definite într –un sens politic. Să recunoaştem, este o abordare politiceşte corectă aceea care prevalează în jurnalismul de azi. Oricare ziarist ce se abate de la acest stil este imediat etichetat drept “ Centru naţional de isterie care lucrează sub acoperire în presă”, formula aceasta de condamnare automată aparţine deontologului Gabriel Liiceanu, a cărui ocupaţie de bază este aceea de a poza, şi nu gratuit!, drept “stâlpul societăţii civile” din România. Astfel tot ce are un pinch de politically correct în discurs capătă automat şi valoare morală! Acuzele aduse carenţelor deontologice, nenumărate zic ei, ale jurnalistului Mircea Badea sunt deduse prin excludere din faptul că stilul Mircea Badea nu se încadrează în fluxul deontologic din abordarea jurnalistică top down. Stilul Mircea Badea în jurnalism se caracterizează prin abordarea bottom up, care la Mircea Badea se dezvăluie mai ales prin rapide, nervoase, ostentative sfâşieri ale discursului pompos, ori chiar prin simple îndemnuri la sfâşieri ale discursului pompos unde sunt definite valorile jurnalistice în cealaltă abordare. Dar Mircea Badea insistă pe faptul că domnia sa foloseşte totdeauna în evaluări şi în identificarea valorilor, primordialul bunul simţ, cei “şapte ani de acasă”. Bineînţeles, manierele de statuare a valorilor folosite în cele două tipuri de abordări din jurnalism sunt complet diferite, însă nu trebuie să spun eu truismele privitoare la cele două demersuri. Prezenţi acolo, pe platoul de televiziune de la Realitatea TV, Mircea Kivu plus Aurora Liiceanu erau în acelaşi timp, şi în principiu, nişte canale intelectuale de transmisie a ideilor noi. Frecvenţa invitaţiilor de participare ce li se fac la televiziunea Realitatea TV dovedeşte că ei sunt racordaţi mult mai bine la politicianismul corect, decât la cultura română. Dar Mircea Kivu plus Aurora Liiceanu erau obligaţi să racordeze, din când în când, emisiunea domnului Mihai Tatulici la cultura română. Nu au făcut- o, însă autoritatea lor a avut pondere zdrobitoare. Toate personalităţile subţirele s-au raportat deontologic exclusiv la autoritatea celor doi mai înainte menţionaţi în tandem, precum şi la fluxul deontologic din stilul jurnalistic top down. În care un om cu discurs spontan precum Mircea Badea este în mod automat condamnat ca imoral, înainte chiar de a spune ceva. În fine, unicul “vechi profesionist” pe care îl apăra Tom Gallagher era ziaristul Ion Cristoiu. De ce oare?

Titus Filipas

Sanctuarul intereselor oneste

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis –  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis –  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Metanarativul ‘poporului ales’

Vikingii  creştinaţi se considerau ‘poporul ales’. Exact  în tradiţia vetero-testamentară  a termenului. Altminteri este imposibil de stabilit, la modul ştiinţific serios, vreo documentare genetică pentru ‘poporul ales’ pe acest pământ. Astfel, tot în tradiţia vetero-testamentară, în evoluţia culturală a lui  Ioan Eliade Rădulescu întâlnim bizareria abdicării  de la ideologia primară, şi îmbrăţişarea  ideologiei  secundare  iudeo-creştine. În treacăt fie spus, această ideologie inventată după 1800 AD nu este nici hieratică, nici eroică. Este ideologie vulgară în  taxonomia lui Vico. Ideologia iudeo- creştină se manifestă folosind o panoplie de mijloace, de la cele subliminale la acelea făţiş agresive, pentru a induce în capetele noastre ideea de „progres” al cărui  motor ar fi ‘poporul ales’. Înşurubată ideologic în creier, ideea acestui  „progres” ucide dorinţa Omului. Ucide elanul Omului natural de a câştiga dreptul de folosire a timpului.

Un  pasaj enigmatic din  „Biblicele”  lui Ioan Eliade Rădulescu se referă la faptul că Ţara Românească  fu întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament! „Radul Negru”, cum îl numea Heliad pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe. Ei, da!,  aceasta după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Fiecare judeţ românesc însemnând un „trib românesc”: „Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.” Cel mai notoriu dintre „triburile româneşti” ale Noului Israel (Ţara Românească)  aflându – se în  judeţul chemat Romanaţi. Este plauzibil că această denumire precede actul de la 381 AD  pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările  bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. În   Oikumena orientală din  veacul IV s-a produs marele punct de turnură în istoria creştină, când „timpul liniar”  propus de iudaism se rupe. Dacă Lenin numea reforma lui Solon din Atena cu termenul înşelător şi pompos „revoluţie”, –deşi era doar implementarea renaşterii saitice în Europa  oraşului grecesc–, putem numi „revoluţie” şi fenomenul de ‘socii’- alizare a traco- daco –moesilor. Tranziţia aceasta îi transformă în ‚pastores romanorum’, analogul unor ‚socii’ romanizaţi, vorbind vernaculara neolatină incipientă  din Romania orientală. Fenomenul  ‚socii’-alizării traco- daco – moesilor  este unanim recunoscut de cugetarea creştină ortodoxă  la conciliul   din  381 AD, prin folosirea apelativului  Nova Roma pentru Constantinopol. Fu,  acela,  primul act protocronist.  Termenul Nova Roma era produsul reflecţiilor  de grup,  al unui ‘think tank’  creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar,  prin statuarea despre Nova Roma se recunoaştea  că există şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate  în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi.

Mihail Sadoveanu  continua  în Moldova Muşatină  abordarea lui Ioan Eliade Rădulescu pentru Noul Israel, întru sublinierea spiritului  vetero-testamentar din cultura noastră. Anume intensificarea sentimentului  de popor ales,  pentru care Dumnezeu  lăsă drepturile şi darurile firii. Opera lui Mihail Sadoveanu  este înjosită acum de critici,  tocmai din raţiunea negării   credinţei  în drepturile noastre naturale. Înjosit este şi Mihai Eminescu: Poetul a fost neînduplecat luptător pentru  drepturile noastre.  Genealogii săi, chiar  şi  Petre Ţuţea,  afirmă că Mihai Eminescu avea în vine sânge de vareg. De aici nemăsuratul orgoliu ce îl caracteriza pe Mihai Eminescu, şi credinţa că aparţine poporului ales. Care în litera lui, continuând ideologia lui Heliad, era poporul român. Aceasta este altă semnificaţie ascunsă în Epigonii.

Se spune că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, singurul serviciu de spionaj străin care acţiona în România era K.G.B.- ul. Nu este adevărat.  Exista un serviciu de spionaj străin ce răspândea zvonul că Romanaţii erau un judeţ fondat de veterani din  Legiunea Iudaica. Taică- meu, ceferist de clasa I,  călătorea zilnic cu trenul   în interesul serviciului şi era stupefiat  de apariţia zvonului acesta!  De aici este doar un pas pentru a pretinde că Oltenia nu aparţine României.  Un alogen precum intelectualul Constantin Dobrogeanu-Gherea aserta în secolul XIX că strămoşii lui mai îndepărtaţi sunt îngropaţi în Oltenia! De altminteri, chiar în anul 2006, am privit pe canalul de televiziune Realitatea TV o confruntare între Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, în care la afirmaţia lui C.T.P. că strămoşii săi erau olteni, Emil Hurezeanu exclamă: „A! Deci proveneau din Legiunea Iudaica!” De fapt nu a existat  vreo Legiune Iudaica printre legiunile romane, nu are vreun sens să perpetuăm minciuna aceasta cu un caracter evident defetist.

« Nu sunteţi poporul Domnului iubit? », supralicita şi Dimitrie Bolintineanu ideea vetero-testamentară la noi. Mi se pare suspectă  şi derizorie,  la oricine,   încercarea de a câştiga identitate respectabilă  în lumea  modernă   prin mijlocirea ideologiei  secundare  iudeo-creştine.  Interpretarea Vechiului Testament  poate produce derive. Orice neam  care se auto-apreciază a fi ‘popor ales’: normanzii Regatului celor două Sicilii, varegii Rus, alte populaţii ce speculează metanarativul acum, consideră că bogăţiile lumii le-au fost hărăzite prin  justiţie distributivă  divină.

Titus Filipas

Christina ‘Spic de secară’

Când  se întâlnea  Simion Dascălul cu  ideea despre Romania,  hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm  a  înţelege mai bine,  plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie.  Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană  inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea  foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea  regină, casa dinastică  în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost  Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic.  Margareta,  regina Danemarcei,  uneşte la Kalmar ţara ei cu  Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă  prin simpla adunare  aritmetică  a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză  vrea să conducă singură  popoarele  ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520,   majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm.  Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după  ce trimisese mai înainte vorbă  printre ţărani că îi cheamă  la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit  doi  skiori   de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După  doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea,  un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară  de  Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale,  Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice,  şi  o  căsătoreşte iute pe Ebba cu  Jakob de la Gardie, unul dintre  generalii lui  Gustav, care  începuse la  1618   războiul cu Germania. Consilierii  regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului  elector din Brandenburg. Gustav  Adolf  se deghizează  pentru a o cunoaşte pe  această  Maria Eleanora. Căpitanul  Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe  frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea  iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată  la castelul suedez  Kalmar, pe coasta baltică  la sud de  Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi,  o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică  pe  data de 25 noiembrie  1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie  1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele  anunţă  muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina,  maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă  fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura.  Îndeamnă o doamnă  de companie  daneză  să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe.   Christina rămâne cu umărul strâmb. În  1632 moare tatăl, regele  Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi,  o proclamă imediat “Rege”!  Copila va  accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând  reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea  promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez.  Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna,  adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte  ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând  părţile  la semnarea Tratatului din  Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară”  are meritul  istoric major că a  propus  o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654,  regina  Christina  abdică. Părăseşte  Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea  westphaliană  impusă  Europei marca  nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716),  o caracteriza prin  aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună  dintre lumile posibile!”. Căci în  « Candide ou l’optimisme», Voltaire,   François Marie Arouet (1694-1778),  atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui  Leibniz.  Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV,  V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii  filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că  Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai  pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală.  Dincolo de pamfletul voltairian,  este   realitate  faptul că pacea westphaliană  de la 1648 impunea  în aproape toată  Europa intelectuală redefinirea  conceptului de „naţiune”.  În acel context istoric devenit şi  „ideologic în sens primar”,  Simion  Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în  ‚grupul de reflecţie’ moldav.  Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă,  –‘bottom-up approach’–,    care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea  superioară a Vornicului  nostru  Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm  lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina  populară a naţiunii lui, şi a noastră,  a fost inserată de Simion  Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un  manuscris  pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica  lui Grigore Ureche,  boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea,  ori mai îndreptăţit ar fi  să zicem  „începerea”,  păcii westphaliene.  Simion  Dascălul, copist dar şi autor,  ne oferă o reprezentare ontologică fără  prea mare  valoare  literară, însă   avînd  imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată  de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi.  Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre  Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească  despre ispita latină din  sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă  acurateţe  : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ».   Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu  fragmentele unui  discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile  doctrinare ale lui Simion Dascalul despre  formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648,  anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt   antinomice  faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare.  Mesajul inserturilor aplicate  de Dascălul  la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul  sistemic,  apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului  nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un  cercetător  de mare valoare  însă  fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic  al cercetătorului modern nu operează suficient de precis.  Nu-i  deajuns lectura  ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i  « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările »  sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte  azvârlită  peste  prăpastia culturală a veacului  fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta   verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion  Dascălul. Dar  istoria  noastră umilă  face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia  unui  singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet »,  rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască  abia în a doua jumătate a veacului XIX.   „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol  demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863)  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă  în textul « Biblicelor »   să zidească   discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais,  fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită  de Nichita Stănescu în smalţul unei  teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia.  În vâltoarea care clasiciza Limba Română,  transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion  Dascălul era  uitat,  obliterat din atenţia culturală  prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas