Doctrina pentru TVA

Discuţia a plecat de la articolul „Crestin-democratia: sfarsit sau renastere?”, publicat la http://www.romanialibera.ro/a141573/crestin-democratia-sfarsit-sau-renastere.html .

Mi s-a părut ceva incomplet. Am comentat :

Elementele doctrinei democrat-creştine apar prima oară în textele abatelui Bonnot de Condillac (1715-1780). În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât educaţia în spiritul ideologiei democrat-creştine s-a făcut chiar de la întemeierea şcolii româneşti moderne în secolul XIX.

Cineva a răspuns : +Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta. Crestin democratia ar putea fi descrisa ca o combinatie intre liberalism economic si conservatorism social.+

Am dat două replici:

1/ Primii doctrinari ai liberalismului economic au fost Adam Smith (1723 – 1790), prin cartea ‘The Wealth of Nations’ (Bogăţia naţiunilor) din 1776, şi Bonnot de Condillac, prin cartea ‘Le Commerce et le gouvernement considérés relativement l’un à l’autre’, care datează tot din 1776. Amândouă cărţile mi se par la fel de bune. Dar în secolul XIX se dezvoltă economia politică neoclasică, bazată pe noţiunea de ‘utilitate marginală’. Bineînţeles, conceptul de ‘utilitate marginală’ pleacă de la conceptul de utilitate. Care lipseşte în cartea doctrinară a lui Adam Smith, dar apare în cartea doctrinară scrisă de Condillac. Din aceasta cauză, în ‘Teoria economiei politice’ (Theory of Political Economy), cu prima editare în 1871, economistul britanic William Stanley Jevons scria: „Îmi apare tot mai limpede faptul că economiştii englezi au trăit până acum într- un fel de paradis al nebunilor. Adevărul economic se află de partea şcolii de economie politică pe care au creat- o francezii.”

2/ Sub eticheta CDU de la comentarii scrie: ‘Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta.’ Găsesc că tema propusă pentru discuţie de colegul meu pe forum RL este deosebit de interesantă. Ţările cu un trecut fascist din Europa, după cel de al doilea război mondial aveau ţesutul social complet sfâşiat. Refacerea lui s-a făcut în Italia prin activarea, –mai mult ori mai puţin spontană–, a curentului politic Democrazia Cristiana, iar în Germania (exceptând zona de Est) prin combinaţia de partide CDU şi CSU care împărtăşeau de facto aceeaşi doctrină, deşi ele îşi împărţeau teritoriile în Germania Occidentală. CSU domina Bavaria, unde politica sa economică a adus o prosperitate de vârf. Doctrina creştin-socială din CSU are ca sursă a discursului prim ideile iluministului Condillac, după cum este influenţată şi de ideile expuse în Rerum Novarum. De asemenea, ‘in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta’ (dar unde nu este predominanta religia romano-catolica in America latina?, intreb eu retoric), militantismul creştin-social al unor preoţi romano-catolici se sprijiină certamente (şi) pe enciclica Rerum Novarum. Revenind la Europa, uniformitatea din Europa Occidentală produsă de apartenenţa unor ţări la Piaţa Comună aducea prosperitate nu doar în Bavaria. În prosperitatea Franţei construită de perioada ‘les trente glorieuses’ , un rol deloc neglijabil în tentativa de construire a statului providenţial pentru toată populaţia l-a jucat impozitarea TVA, inventată printr-o politică extrem de proactivă a economiştilor francezi. Însă doctrina economică riguroasă pentru TVA pleacă tot de la ideile lui Condillac: definiţia valorii economice prin utilitate, precum şi rolul comerţului în adăugarea de valoare.

Titus Filipas

Elementele doctrinei democrat-creştine

Domnul Nicolae Drăguşin pune aici http://www.romanialibera.ro/a141573/crestin-democratia-sfarsit-sau-renastere.html , întrebarea : „Creştin-democraţia: sfârşit sau renaştere?”

Elementele doctrinei democrat-creştine  apar prima oară în textele abatelui Bonnot de Condillac (1715-1780). În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât educaţia în spiritul ideologiei democrat-creştine s-a făcut chiar de la întemeierea şcolii   româneşti moderne în secolul XIX.

Titus Filipas

Lucian Blaga şi arhetipurile culturale

Un coleg de blogosferă mă întreabă :

+@blogideologic /Iata ce spune Blaga in “Trilogia Culturii” in incercarea de a defini sentimentul spatiului: “Inconştientul nu trebuie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale amplu structurate şi relativ sieşi suficiente. „Orizontul spaţial” al inconştientului, scos şi rupt din înlănţuirea condiţiilor exterioare şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de variaţiunea peisajelor dinafară”. Sunt si arhetipuri locale ?+*

Propun un răspuns cu mai multe ponderi** :

În articolul său despre Étymologie din Enciclopedia franceză, un  articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis,  Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte,  foarte   mare întârziere  : „În  propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi  diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum,  după cum  altele avansează  poate prea  repede.  Limbajul unei  naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni  este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un  agregat  al  ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru  acel  popor.”  Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir. Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în „L’Essai sur l’origine des connaissances humaines” (1746), şi de  savantul Pierre Moreau de Maupertuis în „Réflexions philosophiques sur l’origine des langues et la signification des mots” (1748),   Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor ce evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte „tablature”- „tablatura”. În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, „tablatura” este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui  muzicală  despre ‘tablatură’,   scrisă  în rezonanţă  sufită. Dar „tablatura” este şi un model pentru principiul identităţii din logică şi pentru Inteligenţa Artificială.  Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită”  evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite”  pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen „tablature” pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergând în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează  corespondenţa cu lumea ideilor. Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe „tablatura metafizică” propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi  metafora  „spaţiului  mioritic” drept  semnul  distinctiv pentru civilizaţia românească.

Filosoful german Ernst Cassirer consilia, într-un text singular şi esenţial : “Le concept de groupe et la théorie de la perception”, (din 1938, publicat, poate părea bizar, în limba franceză, dar fără îndoială că această revenire la stilul din Epoca Luminilor era o reacţie la instalarea nazismului în Germania), folosirea ideilor geometriei pentru descrierea percepţiei, tema preferată a lui Condillac. Dar înainte chiar de a cunoaşte gândul  înţelept al lui Cassirer, –pur şi simplu pentru că acesta nu fusese încă enunţat–,   filosoful român Lucian Blaga îndrăznea să folosească la 1936  ideea  ‘varietăţii Cantoriene’, ’manifold’ în limba engleză,   ca metaforă pentru „Spaţiul mioritic”. Reamintim, „spaţiul” înseamnă de facto şi de jure un depozitar al datelor despre mişcare.  Prin extensie, şi despre istorie, va cugeta  Lucian Blaga depozitând în „spaţiul mioritic” inventarul transhumanţelor care îl fascinau pe Fernand Braudel. 

Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează  conceptul mito-poetic al ‘spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian „De configurationibus qualitatum et motuum”,  unde spaţiul era  definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât   normandul  Nicolae Oresmus (1323-1382), foarte cunoscutul profesor de la Universitatea din Paris. Admitem că  ideea ‚spaţiului mioritic’,  în afară de faptul că se integrează în ‚arhetipul Eratostene’,  arhetip  reflectat şi în invocaţia mioritică :  „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”, în expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga   a fost foarte puternic influenţată  de  „şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris, iniţiată  de către un  Jean Buridan,  profesorul lui Nicolae Oresmus.

Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.

 

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

 

Din lectura „Istoriei ieroglifice”  căpătăm certitudinea  că Dimitrie Cantemir se considera,  el însuşi,  Inorogul.  Poemul medieval ‚Ainsi que la licorne’ a fost atribuit de către exegeţi şi altor trubaduri.  Lucian Blaga se alătura exegeţilor  convinşi că versurile erau  scrise de  Jean de Brienne din iubirea lui cavalerească  pentru  Blanche de Castille (‚Alba de Castilia’). „Dar unde-i neaua din cel an,/Regina Blanche ca floarea-nvoaltă,/ Cântând cu voce descântată?”, va  întreba  mai apoi şi François Villon  (traducerea pe româneşte aparţine poetului Dan Dănăilă).  Lucian Blaga supralicitează cheia de lectură pentru „Istoria  ieroglifică”, atribuindu-i lui  Dimitrie Cantemir supranumele:  „Inorogul alb”. 

Iată un citat dintr-o scrisoare a lui  I.D. Sârbu către Ion Brad : „Adun de 15 ani vechile, bătrâneştile poveşti ale minerilor din Valea Jiului. Am făcut filosofia culturii pe vremuri, ştiu ce este folclor, ştiu ce e un mit. Aceste poveşti, unele vechi de peste 1000 ani, sunt aproape mituri. Îmi dau seama de valoarea lor etnografică, culturală. În fond, cred eu, există  doar trei ocupaţii care au dreptul, deocamdată  să se considere „ontologice”, globale, deci creatoare de cultură proprie: agricultura, marinăritul… şi mineritul (fiecare fiind legat de condiţiile materiale specifice unui anume peisaj şi formă  de lucru). Folclorul ţărănesc e cunoscut: cel al „saga”-urilor marinăreşti, la fel: ei, eu am adunat de la bătrâni, de la babe, vreo 30 de vechi mituri minereşti. Reflectă  o lume, o gândire, un „orizont stilistic” ar zice Blaga. Le port în traistă  (ca Şincai, cronica sa) de zece ani.” Poate citesc eu într-o grilă  deformată  scrisoarea lui Sârbu, I.D., exilatul într-o Craiova distopică.

* Vezi aici: http://iubescfluturii.wordpress.com/2008/09/18/vise-2/

**Paragrafele au ponderi subiective, ele diferă de la autor la cititor, sau de la  cititor la cititor. Agregarea finală a itemurilor este făcută de fiecare cititor, prin propria  judecată de valoare.

 

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Amuzantă superficialitate, dezarmantă sinceritate !

Ziarul România liberă din 05 Iulie 2007 publica un interviu cu doamna Dana Papadima. Prezentăm excerptul  revelator :+La 1 ianuarie 1995 am venit la Editura Humanitas (Dumnezeule, cata vreme s-a scurs!). Fisa mea de post de atunci mentiona, printre altele, implicarea Editurii in Proiectul Bancii Mondiale de reformare a Invatamantului prin intermediul primelor manuale alternative din Romania. […] In cativa ani, in Romania s-a format o industrie prospera a manualelor scolare care a ars etapele, s-a profesionalizat o elita a editorilor cu profil educational, iar editura pe care o conduc, Humanitas Educational (intemeiata in anul 2000) este un brand recunoscut si stimat pe piata, cu un slogan in care cel putin noi, cei din echipa, n-am incetat sa credem: „Invata altfel”.+

Doar eu am avut ceva de comentat pe forum. Scriam atunci, Sâmbătă, 07 Iulie 2007, orele  12  şi 20 : Amuzantă superficialitate la editura Humanitas ! Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru începeau educaţia lor citind seria de manuale pregătite de Bonnot de Condillac pentru Micul Prinţ – Infantele de Parma. “Alternativ” ar însemna acum manuale pentru Micul Capitalist. Ele nu există! Editura Humanitas a consumat banii într-o mare cacialma!Titus Filipas

Economia de piaţă liberă

La congresul PNL din ianuarie 2007, vorbesc despre acel PNL avându – l ca reprezentant de vârf în Parlamentul României pe liderul Camerei, domnul Bogdan Olteanu, a fost repetat  frecvent sloganul : “Statul să intervină cât mai puţin în economie!” Să îi  analizăm semnificaţiile. Economia de piaţă liberă este de obicei un alt nume, de unii considerat a fi mai edulcorat, pentru capitalism. Economia de piaţă liberă este numai o abstracţiune idealizată. În realitate nu există vreo economie naţională capitalistă care să arate integral idealul pieţei libere, aşa cum a fost el teoretizat de către economiştii principiului ‘laissez faire’. Critici avizaţi ai conceptului ‘laissez faire’ văd conceptul de ‘piaţă liberă’ fie ca pe un ideal fără practicalitate, fie ca pe un instrument retoric subtil. Care pune sloganele de libertate şi de antiprotecţionism în serviciul intereselor absolute, fixe, lipsite de contingenţă şi condiţionalitate (adică fără “doar şi poate”) ale celor bogaţi. Permiţându – le astfel să desfiinţeze legile care apără dreptul la o viaţă decentă celor săraci şi defavorizaţi, mulţi dintre ei nişte truditori cu braţele şi mintea. Logicianul american Noam Chomsky declara într- un mod explicit : “Cei bogaţi folosesc retorica economiei de piaţă liberă pentru a justifica impunerea unor riscuri economice tot mai mari oamenilor cu venituri reduse, pe care îi trimit să îşi achiziţioneze de pe piaţă bunuri de consum în limitele stricte ale veniturilor lor, în vreme ce păturile bogate sunt de facto protejate împotriva rigorilor economiei de piaţă liberă prin toate avantajele politice şi economice pe care le îngăduie poziţia lor.” Încă mai condensat, Noam Chomsky ne mai spunea : “Piaţa liberă înseamnă un socialism perfect reuşit numai pentru cei bogaţi – săracii să meargă la piaţă şi să îşi cumpere doar atât cât îşi pot permite, iar statul să îi protejeze plenar doar pe cei puţini şi bogaţi.” („The free market is socialism for the rich—[free] markets for the poor and state protection for the rich.”). Acesta este de fapt sensul lozincii plenar acceptate de congresmenii partidului PNL : “Statul să intervină cât mai puţin!”. Lozinca se traduce prin : “Statul să intervină pentru cât mai puţini!”.Apoi, cum bine observase un journalist de la Cotidianul, ultimul congres PNL s- a remarcat poate în primul rând prin absenţa totală a dezbaterilor ideologice. Dacă nu citeai sigla PNL dezvoltată explicit în formula „Partidul Naţional Liberal”, pur şi simplu nu realizai despre ce fel de partid este vorba, analizând conţinutul fad (în sens ideologic) al luărilor de cuvânt la tribună. Iar atunci când liderul partidului european liberal, invitat la congres, a spus că PNL a început ca partid fiind inspirat de textele lui John Locke şi Adam Smith, nimeni din sală, ori din prezidiu, nu aducea corecţii!  În realitate, aşa cum bine arătase Dan Amedeo Lăzărescu, „Partida naţională”, vechiul nume al PNL, începea ideologic inspirându – se nu din textele englezeşti, ci din textele franţuzeşti ale lui Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy. Titus Filipas