Românismul

Românismul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu defineşte prin naţionalism combinat cu liberalism cadrul ideologic al gândirii politice autohtone.
Titus Filipas

Eminescu, 62 săgeţi către Voltaire

Vorbesc despre cele 62 de versuri din DOINA lui Mihai Eminescu. După opinia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cuvântul  DOINA are sorginte tracă. “Doină, doină, viers cu foc”, este evaluat genul în cultura populară veche de la noi (aşa afirmă Vasile Alecsandri). Viers este forma românească a latinescului versus. În poezia autentică, viersul îndeplineşte funcţia tropului. Este formă de reprezentare, schijă de ontologie care ţinteşte către un fragment de realitate. Dificil de realizat arma, dificil să ţinteşti!  În aceste condiţii, Mihai Eminescu vorbea despre “vers”, nu despre  viers, chiar peiorativ:     „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, /Înşirând cuvinte goale /Ce din coadă au să sune.” Cuvintele goale, nesertizate într-o montură ontologică tensionată, nu harponează nimic din realitate, nici zvârlugă, nici caşalot. Viersul autentic al poeziei ţine de inteligenţa spontană, la fel ca universalia (Uni-versus) metafizicii. Mihai Eminescu avea inteligenţă spontană. Or, inteligenţa spontană este sălbatică ! Vikingii sălbatici dovedeau o inteligenţă cu totul şi cu totul  ieşită din comun! Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic ! Contemporani ai lui, de o mediocritate intelectuală crasă, totuşi s-au preocupat exclusiv, în ceea ce priveşte personalitatea lui Mihai Eminescu, să colecteze din desfăşurarea ei numai exemplele de „incivilitate”. Vă mărturisesc că eu sînt în totală admiraţie faţă de inteligenţa absolută a „sălbaticului român” Mihai Eminescu!

Ne întoarcem astfel la semnificaţia originară a lui Apollo, zeu protector al măiestriei arcaşilor şi al artei poeţilor. Scriind poezia DOINA, Mihai Eminescu ţinteşte  în context  cultural românesc 62 săgeţi de foc spre Voltaire. Să reamintesc fiecare săgeată :

1)“De la Nistru pân’ la Tisa /

2)Tot Românul plânsu-mi-s-a /     

3)Că nu mai poate străbate /

 4)De-atâta străinătate. /

5)Din Hotin şi pân’ la Mare /

6)Vin Muscalii de-a călare,/

7)De la Mare la Hotin /

8)Mereu calea ne-o aţin; /

9)Din Boian la Vatra Dornii /

10)Au umplut omida cornii /

11)Şi străinul te tot paşte, /

12)De nu te mai poţi cunoaşte. /

13)Sus la munte, jos la vale /     

14)Şi-au făcut duşmanii cale; /

 15)Din Sătmar până ’n Sacele /

16) Numai vaduri ca acèle. /

17)Vai de biet Român săracul, /

18) Indărăt tot dă ca racul, /

19)Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, /

20)Nici îi este toamna toamnă, /

21)Nici e vara vara lui /

22)Şi-i străin în ţara lui. /

23)Dela Turnu ’n Dorohoiu /

24)Curg duşmanii în puhoiu /

25)Şi s’aşează pe la noi; /

26)Şi cum vin cu drum de fier, /

27)Toate cântecele pier, /

28)Sboară paserile toate /

29) De neagra străinătate. /

30)Numai umbra spinului /

31) La uşa creştinului. /

32) Îşi desbracă ţara sânul, /

33)Codrul – frate cu Românul – /

34)De secure se tot pleacă /

35) Şi isvoarele îi seacă – /

36)Sărac în ţara săracă! //

37) Cine-au îndrăgit străinii /

38)Mânca-i-ar inima cânii, /

 39)Mânca-i-ar casa pustia /

40)Şi neamul nemernicia. /

41)Ştefane, Măria Ta, /

42)Tu la Putna nu mai sta, /

 43)Las’ Arhimandritului /

44) Toată grija schitului, /

45)Lasă grija Sfinţilor /

 46)În sama părinţilor, /

47)Clopotele să le tragă /

 48)Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, /

 49)Doar s’a ’ndura Dumnezeu /

50)Ca să-ţi mântui neamul tău! /

 51)Tu te ’nalţă din mormânt /   

 52)Să te-aud din corn sunând /

53)Şi Moldova adunând. /

54)De-i suna din corn odată, /

55)Ai s’aduni Moldova toată, /

 56)De-i suna de două ori /

57) Îţi vin codri ’n ajutor, /

58) De-i suna a treia oară /

59)Toţi duşmanii or să piară /

 60)Din hotară în hotară, /

61)Îndrăgi-i-ar ciorile /

62)Şi spânzurătorile! ”

De ce erau azvârlite săgeţile româneşti către iluministul Voltaire ?  Codul se ascunde la numerele   17 şi 18. “Vai de biet Român săracul, / Indărăt  tot dă ca racul”. Este vorba despre pierderile noastre teritoriale imense. Retrageri ale românilor din Romania Orientală, retrageri la care am fost forţaţi de un lobby anti-Romania creat de “moralul” Voltaire.

Amintesc că Romania apare în istorie prin Constituţia Antoniniană de la 212 Anul Domnului. Timp de două secole mai înainte, jurişti de geniu creaseră un fundament solid pentru statul de drept (vezi şi cartea lui Will Durrant). Între 212 AD şi 285 AD, acea justiţie  cu totul şi cu totul nouă a statului de drept transforma Imperiul Roman în Romania!  285 AD este semnificativ pentru că împăratul Diocletian împarte statul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Numai Romania Orientală supravieţuieşte. Cu perioade multe de civilizaţie înfloritoare, o mie de ani după căderea Romei de pe Tibru. Nostradamus reţine acest nume, Romania, în mod expres şi exclusiv pentru  Romania Orientală. Romania, căreia îi prevede un viitor  de cel puţin încă o mie de ani! Contra Reforma, inventatoarea barocului, inventează apoi conceptul  geopolitic Romania Neoacquistica. Prinţul valah de sânge vareg (cantacuzin) Mihai Viteazul primeşte sume imense pentru  a libera Nova Roma, devenită Stambul. Mihai Viteazul se eschivează de la sarcină. Cheltuieşte acele sume în hinterlandul Novum Latium, realizând prima unire a ţărilor româneşti. Dar după Contra Reformă, în Franţa vine Epoca Luminilor. Iluminiştii vroiau să construiască o civilizaţie comparabilă în glorie cu elenismul. Regele Prusiei Frederic cel Mare scria cam batjocoritor către Voltaire:  +Les anciens Grecs sont ressuscités en France.+ A fost premoniţie? Membrii comitetului Marii Terori din anul 1794, care alimentau cu marfă umană ghilotina, se credeau poeţi în Arcadia !

„Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” (sic!). Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Scythopolis

Zalmoxism înseamnă legătura culturală dintre spaţiul pontico-dunărean (Scythia Minor extinsă înspre apus) şi civilizaţia egipteană din dinastia saitică. Lectura lui Herodot îndeamnă la această interpretare. Bogdan Petriceicu Haşdeu bănuia că ar fi existat o călătorie iniţiatică a lui Deceneu, –sacerdot al zalmoxismului–,  în Egipt. Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină, ştim sigur că Ioan Cassian peregrină  în Romania Hierosolymitana, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine. În Ţara Sfântă exista chiar un Oraş al Sciţilor, fondat în epoca elenistică. Articolul despre Scythopolis din Enciclopedia Catolică nu menţionează pista călătoriei iniţiatice a tinerilor sciţi dornici de cunoaştere sacră. Dimpotrivă, articolul este negaţionist la maximum faţă de istoria noastră când adaugă detaliul : “Numele Scythopolis derivă de la o colonie de sciţi care invadaseră Palestina.” Noi să extragem de aici numai pozitivul. Informaţia din  Enciclopedia Catolică se baza cu siguranţă pe documente istorice. Călătoria  iniţiatică  a tinerilor sciţi, a tinerilor venind din vestul bazinului pontic, căpătase la un moment dat proporţiile unei culturi  de masă. Călugării sciţi din Romania Orientală urmează numai această tradiţie. Pe care se înscrie de altminteri şi călătoria eroului Kesarion Breb în literatura lui Mihail Sadoveanu.

Titus Filipas

Universitatea din Cluj

Când domnul Cristian Pârvulescu scria în ziarul România liberă din 11 octombrie  2007: ‘În 1860 era înfiinţată Universitatea din Iaşi, urmată în 1864 de cea din Bucureşti şi, în 1872, dar în Imperiul austro-ungar de cea de la Cluj’,  domnia sa arăta fie  ignoranţă crasă, fie se lansa în periculoasă pledoarie abia voalată pentru Kakania, idea care a ucis Hungaria Neoacquistica. Iuliu Maniu  mai percepea încă pozitiv Hungaria Neoacquistica, deşi pentru politicienii  maghiari ideea Neoacquistica fusese eutanasiată în Compromisul de la  1867.  ‘Elita maghiară’ luptase din greu pentru acel Ausgleich ucigaş care instaurase  regimul ‘K und K’,  monarhia  duală pe care scriitorul Robert Musil o numea Kakania. Iuliu Maniu  nu dorea Kakania, ci Hungaria Neoacquistica. După 1867, Kakania  a  înlocuit Hungaria Neoacquistica. În realitate universitatea europeană de la Cluj nu datează din anul 1872,  cum afirma profesorul Cristian Pârvulescu al Universităţii din Bucureşti,  ci a fost creată în Epoca Luminilor. Universitatea europeană de la Cluj a fost ctitorită de iezuiţi, nu de maghiari, necum de regele Ferdinand al României Mari !  Student la colegiul universitar iezuit de la  Cluj a fost cărturarul nostru Petru Pavel Aron. Acela care de  la  anul 1760 la anul 1761  traducea Vulgata într- o vernaculară  românească de excepţie. Petru Pavel Aron refăcea astfel un magnific arc cultural peste timp. Într-  adevăr, puţini  universitari mai ştiu acum că Vulgata a fost pusă  în limba latină de călugarul scit Ieronim, care pe la 381 AD învăţa la Constantinopol  dogma Bisericii Orientale ascultând predicile Sfântului Ierarh Grigore Bogoslovul. Puţini universitari ştiu că acest text al  Vulgatei în limba latină face parte din capitolul de literatură străromână al culturii noastre! Puţini universitari  mai  ştiu că Vulgata  a fost textul care  asigura succesul Contra Reformei promovate de iezuiţi.  Tocmai pentru că era centrat pe ceea ce se cheamă cunoaşterea prudenţială,  eliminată brutal de comunişti prin reforma învăţământului de la 1948,  spiritul  academic iezuit  trebuie resuscitat şi insuflat  nu doar la universitatea din Cluj, ci şi în toate celelalte universităţi româneşti. Mai bănuiesc ca insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viata universitară  şi culturală  din România se datorează exclusiv dorinţei lor egoiste de a reţine numai pentru ei moştenirea întemeierii culturale iezuite. Ca şi cum ar mai fi posibilă  în zilele noastre instituirea unui  apartheid  cultural  în  inima Europei!   În treacăt fie adăugat, cred că un model fiducial  ce ar asigura eficienţa transformării   învăţământului superior în România  ar  putea fi Santa Clara University,  excelenta universitate iezuită postmodernă din Silicon Valley, sau, de ce nu? chiar acea şcoala academică  iezuită înfiinţată la Cluj, unde limba de predare a disciplinelor  din curriculum era latina scolastică a lui Anselme, o limbă unificatoare în Europa intelectuală. Şi  mai întrebăm,  fără vreo umbră de maliţiozitate, nu era chiar acea  veche şcoală academică de la Cluj, iezuită şi latinistă, modelul fiducial din  visul marelui  cărturar  român August Treboniu Laurian ? Bogdan Petriceicu Haşdeu respingea invenţiile lingvistice propuse  de latinişti  pe motivul bine întemeiat ca ele nu ţineau  de un  lexicon generativ, ci de unul macaronic.  După expulzarea iezuiţilor, –forţată de extremismul maghiar–,  şcoala universitară de la Cluj  ajungea macaronică peste noapte. Atât de  macaronică, încât sfârşea  prin a deveni universitate maghiară. Hai să vedem cum era percepută acea  universitate pur maghiară de la Cluj, fondată la anul 1872 dar lăudată şi acum de politologul  Cristian  Pârvulescu. Cum era percepută de către un român inteligent forţat să înveţe la universitatea europeană  barbar desfigurată de aşa-numita ‘elită intelectuală maghiară’?  Poetul George Coşbuc antama la acea universitate  studii de filosofie, însă  renunţă  dezamăgit şi conchide :  ‘Nu cerceta aceste legi, / că eşti nebun când le- nţelegi”. Era concluzia lui George Coşbuc despre falsa calitate  a  textului scolastic în limba maghiară  care îl forţa la alienare.Titus Filipas

Fractura dimensiunii numenale

 Când August Wilhelm Schlegel îşi punea întrebări despre sensul termenului „dramatic”, propunea şi răspunsul : „o mişcare vie a gândurilor”, implicând „viaţă şi acţiune”.

În „commedia dell’arte”, acţiunea la climax era prezentă într-o succesiune de „slapstick episodes”, adică „episoade mişto”. Ultimul cuvânt, aglutinat din expresia „mit Stock”, vine din germană, unde era folosit pentru descrierea bastonadelor teatrale. ” Mişto „-ul este acţiunea hilară asociată bastonului de lemn al lui Arlecchino. Băţul arlechinadelor, folosit numai pentru a zădărî, a enerva, a provoca rîsul printr-o improvizaţie fizică, semnifică lipsa categorică a dimensiunii numenale în dialogul din „commedia dell’arte”. Dar în dialogurile dramaturgiei româneşti celei mari, care atinge „universalitatea” ?

Constatăm, la Ion Luca Caragiale, că tot ce scrie are un sens. Care-i aproape întotdeauna, unul neaşteptat. În ” D-ale carnavalului „, chiar numele personajului (Miţa) Baston e o trimitere directă şi expresă la amintitul obiect de recuzită din „commedia dell’arte”. Este mărturisirea cheii unui întreg program de creaţie la Caragiale : Renunţarea la dimensiunea numenală, chiar şi acolo unde, întâmplător, ea fusese iniţial prezentă.

Succesul real şi autentic al dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, atunci când ea este tradusă în alte limbi, se limitează de fapt la o singură piesă : „O scrisoare pierdută”. Ce anume se ascunde aici, asigurându-i paşaportul la „universalitate”  şi la înţelegere pretutindeni ? Dar ce anume găseşte înţelegere pretutindeni, în ” lumea civilizată ” ? Ceva propriu spiritului uman numai în condiţii de ” civilitate ” : Discursivitatea, atât de comună şi atât de de rară în acelaşi timp.

În secolul XIX, discursivitatea, oricât ar fi de ciudat, nu este asociată numelor „populare” din literatura română, -Eminescu, Caragiale, Creangă-, ci unor scriitori aproape ezoterici, precum Ioan Eliade (Ion Heliade) Rădulescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Constatăm, într- „O scrisoare pierdută”, că Ion Luca Caragiale „parazitează” textele lor, retezând din ele dimensiunea numenală, tocmai pentru a putea fi incorporate, digerate, în tipul de dramaturgie pe care îl construia. S-a spus adesea cu privire la scriitura lui I.L. Caragiale că ţinteşte spre o vigilentă identificare a cancerului fraudei în pântecele limbajului unor personaje reale din societatea românească, urmată de extirparea tumorii. Dar uneori el procedează cu totul invers.

În 1872, se stingea din viaţă Ioan Eliade Rădulescu. În numele presei româneşti, cuvântul funebru la mormântul lui Eliade fu rostit de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Citiţi cu atenţie introducerea, observaţi patetismul extrem şi căutat din acest exerciţiu retoric cu iz de anaforă : „Domnilor !,…nu,… fraţilor ! Dacă în viaţa de toate zilele, când ne domnim mereu, şi domnindu-ne mereu ne certăm fără milă unii cu alţii, dacă nu în viaţa de toate zilele, cel puţin aici, în faţa mormintelor, suntem fraţi, numai fraţi, şi ca fraţi am venit a plânge pe ţărâna unui părinte”.

Marii scriitorii nu sunt cei care deconstruiesc, ci aceia cu destulă putere să ridice edificiul judecăţii logice asupra unor fraze, propoziţii, — uneori chiar asupra unui singur cuvânt -, înţelept împrumutate pentru a fi inserate într-un text propriu. Este aproape un loc comun acuzaţia că Haşdeu practica exagerarea retorică. Procedeele retorice ale lui B.P. Hasdeu au fost copiate de I.L. Caragiale în forjarea discursului lui Caţavencu :

„Domnilor !… Onorabili concetăţeni ! Fraţilor !… (Plânsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare…”.

Primul care a constatat, cu durere, prezenţa împrumutului şi intensitatea deriziunii trebuie că a fost însuşi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Motiv pentru care l-a „tăiat” în 1891 pe I.L. Caragiale de la premiul Academiei Române, premiul Heliade-Rădulescu. Dar Ion Luca Caragiale împrumută discursivitate, pentru a o deforma apoi, şi din scrierile lui  Ioan Eliade Rădulescu. Să citez doar o frază din ” Echilibrul între antiteze ” : „Unde nu e progres, nu e nici conservaţie, şi viceversa”. Ce construieşte, şi deconstruieşte în acelaşi timp, I.L. Caragiale, plecând de la fraza lui Eliade ? Pasajul din scrisoarea băiatului lui Trahanache, din care acesta din urmă citează cu admiraţie : „… vezi, tînăr tînăr, dar copt, serios băiat ! Zice :’Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…’”.

În acest caz este posibil însă ca influenţa să fi fost numai indirectă, iar I.L. Caragiale să fi folosit schema unui discurs electoral provincial, copiat şi deformat de mai multe ori.

Oricum, un fapt este incontestabil : dramaturgul Ion Luca Caragiale câştigă

dreptul la universalitate operei sale, parazitând ciornele rupte ale discursului

românesc, central sau provincial. Plecând de la observaţiile fine asupra

spaţiului discursivităţii româneşti,-ceea ce ne arată cel puţin că acest spaţiu

va fi existat la un moment dat !-, după mai bine de o jumătate de veac, Eugen

Ionescu va fi tentat să supraliciteze folosirea tehnicii aglutinării de

fragmente rupte fără noimă din discursuri ce şi-au pierdut complet orice

posibilitate de identificare, ca în „Englezeşte fără profesor”. În fond,

dramaturgia lui Eugen Ionescu se bucură de un succes imens în primul rând pentru

că explorează acel teritoriu al absurdului ce se alege atunci când se culege din

discursivitate numai zgomotul ei alb.

Titus Filipas

Legenda bisericilor pictate

Se spune, iar noi credem aceasta,  că lumea modernă şi democraţia înseamnă asimilarea spiritului Agorei. De altminteri filosofia grecească face parte din democraţie. Dar se poate oare vorbi despre un “spirit al Agorei”  la care a fost conectat demult,  demult, şi ţăranul român?  Istoria migraţiilor  a izbit civilizaţia noastră cu perseverenţa unei prese hidraulice. Dacă ţara era salvată prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite în capitulaţiile pentru Iflak şi Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoaştem constatarea, durerea nedumerită şi întrebarea cea mare a civilizaţiei româneşti la sfârşitul de veac XIX : „Unde ni’s sămănatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte ” ? Pentru a răspunde, –atunci şi sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuţă, Coşbuc, şi într-o anumită măsură Iorga, inventau Sămănatorismul. Era nevoie de acea invenţie, cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii şi universităţi, –exemple superbe de „forme fără fond „–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem aşa, dar Bogdan Petriceicu Haşdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, şi Nicolae Iorga au fost primii căutători de „organe expirate ” în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenţi autori de „post mortem”  încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizaţiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Sămănătorismului, critica literară a scris, cu multe amendamente şi bună îndreptăţire : „Viaţa ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă”. Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat „Sămănatorismul ” : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România ! În ciuda acelei necontenite stricări a invaziilor, ne-au mai rămas fragmente dintr-o civilizaţie românească. „Ipotetică! „, vor amenda imediat neprietenii noştri. Însă dacă există, într-adevăr, o civilizaţie românească autentică, vector pentru transportul unor valori universale, în care credem noi astăzi, atunci în fiecare fragment se ascunde ca-ntr-un ciob de hologramă  întreaga informaţie revelatoare a valorii păstrate! Încercăm citirea unui fragment din civilizaţia românească folosind maşinăria semiologică a lui Roland Barthes. Motivaţia este „revolta inconştientului nostru colectiv, rău şi ranchiunos”, cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipăm astfel şi prezenţa unor cititori foarte critici şi nemulţumiţi pe textul nostru, cititori plasaţi într-o ideologie contrară celei tradiţional româneşti. Adresându-mă lor, evident, nu doar cu maximă reverenţă, ci şi cu toată temerea faţă de opera demolatoare pe care o întreprind ei în cultura românească, vreau să le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al lui  D.N. Rodowick : „De la inaugurarea filosofiei moderne în secolul al XVIII-lea, vederea şi spunerea, desenul şi vorbirea, picturile şi propoziţiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea în modul cel mai hotărât categorii opuse. Această strategie nu este inocentă. În cursul ultimelor două secole, filosofia s-a baricadat în interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicării, al semnificaţiei şi al gândirii raţionale. „  Deşi catalogat ca semiolog , reflecţiile lui Roland Barthes asupra semnificaţiilor, mai ales asupra celor din iconografie, se îndepărtează de arida semiotică scientistă. În spaţiul cultural european urmând celui de al II-lea război mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operaţional de synopsis rationnel, a fost poate reîncarnarea cea mai credibilă a unui honnête homme, personajul ucis de gloata pariziană la pai’şpe iulie 1789. Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce învăţa, printr-un proces de amplificare. Căci Roland Barthes, el însuşi, a învăţat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în 1948-1949, vremuri mai cenuşii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informaţiei pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de „sinopsis raţional „. Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceză a secolului XVIII ca „parte a discursului francez „. Citindu-l în traducere liberă, putem zice că Moldoviţa noastră este un tom din Enciclopedia românească a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selecţie a Multiplicităţii, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstraţie ostensivă că exista Discursul românesc. În „La rhétorique de l’image”, Barthes descoperea structura exergică a informaţiei vizuale atunci când descompunea în mesaje iconice imaginea unei simple reclame comerciale a produsului  de calitate, o structură de mesaje codificate, în primul rând, codul fiind un „datum ” produs de „punctum ” şi „signum „, totalitatea conotaţiilor din imaginea însăşi. Analizând reclama  în „La rhétorique…”, Barthes puncta simbolica mesajelor codificate. Apoi, mesajul iconic necodificat prezent în structură chiar prin ostensivul „Ceea ce este „. Urmărind şi funcţiile mesajului lingvistic în raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descoperă funcţiile de „tele-comandă ” şi de „releu „  proprii majorităţii sistemelor imagistice cu legendă, cu o explicaţie oferită fie ca scriitură, fie-n viu grai. Cu prima funcţie, textul călăuzeşte cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l către un sens dinainte ales. În cea de a doua funcţie, textul şi imaginea stau într-o complementaritate,  şi unitatea mesajului e realizată la nivelul „legendei „. Ceva asemănător va spune şi Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român în sistemele imagistice cu legendă, despre „semnele vizuale în cuprinsul cărora convieţuiesc laolaltă forma cu profilul cel mai explicit, lângă textul-suport cu semnificaţia cea mai implicită „. Astfel, Roland Barthes şi Sorin Dumitrescu ne învaţă să privim spre toate icoanele din istoria noastră cea veche cu o masivă doză de optimism intelectual. Sigur, aceasta este şi o alegere personală. Încă mai rău, poate că până la urmă ne întâlnim în justificarea alegerii făcute de noi cu faimoasa, –şi încă nerezolvata–, problemă pusă de William Molyneux într-o scrisoare către John Locke : „Este spectacolul vizual acceptabil într-un fel cu adevărat universal pentru oricare fiinţă umană ? ” Nici măcar „geniul ” omniscient şi infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât în raportul lor cu ideile sensibile. Înţelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care defineşte identitatea civilizaţiei româneşti. Purcedem la căutarea Valorii societale principale  punând o întrebare simplă : De ce a rezistat Imperiul Roman de Răsărit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un raţionament simplist ar cere ca istoria să fi decurs în parametri inverşi ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, şi loviturile lor de berbece erau receptate în primul rând de Constantinopol. Nu putem explica această longevitate a civilizaţiei europene de maximă calitate în Bizanţ, certamente încă neegalată, decât prin perpetuarea unei structuri funcţionale civice de mare eficienţă. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pildă, şi în faptul că în Imperiul Roman de Răsărit foarte mulţi laici erau prinşi, unii dintre ei chiar la modul pasional, însă incontestabil toţi la modul logic subtil, în dezbaterea teologică. În Occidentul mănăstirilor medievale, călugării ce nu participau la dezbaterea teologică, necum să-i prindă fineţea, erau chemaţi cu numele generic „Idiota „. În Răsăritul creştin, această specie, chiar dacă exista, nu era luată în seamă. Apoi, este un lucru bine-ştiut faptul că unii din cei mai renumiţi oameni ai Ortodoxiei au fost „laici „, înainte de a fi promovaţi ca „patriarhi „. Originalitatea autorului „Mitologiilor ” se bazează pe întoarcerea la sursele antice greceşti si la cele bizantine. Să revenim, atunci, şi noi. Nu căutând originalitatea, ci adevărul. „A lega ” este un verb românesc. Împrumutat de la Grecii cei vechi, la care „legein ” vroia să spună „a strânge „, precum firele de grâu într-un snop, cât şi „a citi „. Datorită ortodoxismului, „Gramatica filosofică românească ” nu începe atunci când Ioan Eliade Rădulescu o aşternea în slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezentă în structura limbii române şi a limbii proto-române. Chiar şi atunci când nu aveam cărţi de citit în română şi proto- română, aveam semnificaţia de „gramatică filosofică ” a verbului „a lega „.  Există o invarianţă definită de similitudinea cadrului. Într-un fel, strângerea oamenilor lângă zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Voroneţul, Căpriana,  şi altele–, aminteşte strângerea cetăţenilor lângă porticul pictat din agora Atenei. Căutând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori ăştia ce sîntem acum, „legarea într-un sens ” ori „citirea ” înseamnă strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism funcţional, a fost transmis până la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de „releu ” şi „teleportare ” intelectuală. Spiritul Agorei, cel care poate răspunde la întrebarea fundamentală a diversităţii structurale : „Unde se află Unul ? „, este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.Titus Filipas